Rugăciunea ca deschidere a inimii

Rugăciunea ca deschidere a inimii

În literatura religioasă pot fi întâlnite numeroase definiții ale rugăciunii. Însă cea mai completă și profundă definiție îi aparține autorului cărții „Calea către Hristos”, Ellen G. White: „Rugăciunea este deschiderea inimii noastre lui Dumnezeu, ca înaintea unui prieten” (E. G. White, „Calea către Hristos” cap. „Înaltul privilegiu al rugăciunii”).

În mentalitatea multor credincioși, fie păgâni, fie creștini, rugăciunea este percepută ca fiind un ritual care trebuie împlinit în ocazii speciale, în locuri speciale și la ore fixate dinainte. În Islam, pe lângă rugăciunile spontane pe care credinciosul le poate înălța lui Allah oricând și în orice loc, există cele cinci rugăciuni obligatorii, rostite în cursul zilei într-o ținută decentă și având fața îndreptată spre Mecca.

În hinduism, întâlnim mantrele și acel șirag cu 108 mărgele, numit rozariu, care ajută la recitarea unor rugăciuni specifice. Rozariul este întâlnit și în budism, ajungând, prin intermediul cavalerilor teutoni, și în practica religioasă catolică. În templele din Asia există cilindri pe care sunt scrise rugăciuni către zeii locali, pe care credincioșii le rotesc cu mâna, scutindu-i astfel de a le rosti cu gura. Cărțile de rugăciuni ale bisericilor istorice conțin și ele rugăciuni care trebuie recitate de credincioși în diferite situații și împrejurări.

Transformarea rugăciunii într-un ritual rece și lipsit de sens și profunzime se pare că i-a caracterizat și pe conducătorii religioși din vremea Mântuitorului. În Predica de pe Munte, Iisus îi învăța pe ascultătorii Săi să se ferească deopotrivă de exemplul fățarnicilor evrei, dar și de cel al păgânilor în ceea ce privește rugăciunea:

„Când va rugați, să nu fiți că fățărnicii, cărora le place să se roage stând în picioare în sinagogi și la colțul ulițelor, pentru ca să fie văzuți de oameni. Adevărat vă spun că și-au luat răsplata… Când vă rugați să nu bolborosiți aceleași vorbe, ca păgânii, cărora li se pare că, dacă spun o mulțime de vorbe, vor fi ascultați. Să nu vă asemuiți cu ei, căci Tatăl vostru știe de ce aveți trebuință mai înainte ca să-I cereți voi” (Matei 6:5.7.8).

Pericolul transformării celui mai intim și profund mijloc de comunicare cu Dumnezeu într-un ritual rece și lipsit de conținut ne pândește pe toți. În cartea sa „Rugăciunea – are ea puterea de a schimba ceva?”, Philip Yancey citează din mărturisirile unei studente creștine: „Nu sunt întotdeauna sinceră când mă rog. Uneori pare ceva forțat, ca un fel de ritual. Nu fac decât să repet aceleași cuvinte. Oare Dumnezeu aude aceste rugăciuni? Să continui așa, chiar dacă nu am convingerea că procedez bine?”

Dacă suntem sinceri cu noi înșine, cine dintre noi nu a trăit aceleași dileme ca tânăra studentă? De câte ori nu ne-am plecat pe genunchi, rostind doar câteva fraze învățate pe de rost! Și aceasta doar ca să ne liniștim conștiința că ne-am făcut datoria față de un Dumnezeu aflat undeva departe de noi în acest Univers imens!

Nu, rugăciunea adevărată nu este un simplu ritual săvârșit, fie în taina singurătății, fie în colectivitate, la ore fixe și în ocazii speciale. Ea nu este o poezie care trebuie recitată înaintea lui Dumnezeu ca să-I demonstrăm cât de bună este memoria noastră și cât de devotați Îi suntem. Rugăciunea nu este nici măcar un fel de buletin de știri prezentat la ore fixe, în care Îl informăm pe Dumnezeu despre cele întâmplate în cursul zilei. Biblia descurajează o astfel de abordare a rugăciunii. Un Dumnezeu Atotștiutor și Omniprezent, așa cum Îl descrie Psalmul 139, nu are nevoie de „buletinele noastre de știri”, pentru a ști ce se petrece în viața noastră.

„Doamne, Tu mă cercetezi de aproape și mă cunoști, știi când stau jos și când mă scol și de departe îmi pătrunzi gândul. Știi când umblu și când mă culc și cunoști toate căile mele. Căci nu-mi ajunge cuvântul pe limbă și Tu, Doamne, îl și cunoști în totul” (Psalmul 139:1‑4).

Deși apar situații de criză în viața noastră, în care avem nevoie urgentă de intervenția lui Dumnezeu, rugăciunea nu este doar un apel la serviciul de urgență 112. Din nefericire, unii creștini Îl percep pe Dumnezeu ca pe un serviciu de urgență sau ca pe o farmacie, la care apelează doar atunci când trec printr-un necaz oarecare.

Relația de prietenie cu Tatăl nostru ceresc pe care Biblia, în general, și Domnul Iisus Christos, în special, o încurajează, nu are nimic de-a face cu ritualul și exercițiile de memorie prin recitarea unor rugăciuni scrise de altcineva. Prietenia adevărată trece peste barierele de timp și spațiu, peste protocoale și granițe. Atunci când doi prieteni își deschid inima unul altuia, nicio formalitate nu-și mai are locul între ei.

Să încercăm un exercițiu simplu și să ne imaginăm cum se desfășura comunicarea între Adam, Eva și Creator înainte de căderea în păcat. Când Creatorul „umbla prin grădină în răcoarea zilei” (Geneza 3:8) pentru a se întâlni cu primii noștri părinți, credeți că aceștia rosteau mantre, recitau rugăciuni sau țineau în mână rozariul? Repetau ei la nesfârșit aceleași fraze ca fariseii sau bolboroseau aceleași formule magice ca păgânii? Vorbeau ei cu Creatorul conform unor protocoale dinainte stabilite și îndeplineau ei anumite ritualuri pentru a fi ascultați de El?

Eu nu pot să-mi imaginez un asemenea scenariu. Dimpotrivă, cred că dialogul între Creator și primii noștri părinți era cât se poate de natural și lipsit de orice formalism. Era dialogul între un Tată iubitor și copiii Săi prea iubiți, în care fiecare își deschidea inima înaintea celuilalt ca înaintea unui prieten.

Cum trebuie să fi arat primele Sabate petrecute în Eden, înainte ca păcatul să ridice acel zid de netrecut între Dumnezeu și creaturile Sale de pe pământ? Ce atmosferă de intimă comuniune trebuie să fi existat în acele zile puse deoparte de Creator și binecuvântate de El special pentru om (vezi Geneza 2:2.3)!

Dumnezeu și Creatorul întregului Univers, Cel care Se află deasupra timpului și spațiului, vine în timpul și spațiul omului de abia creat și Se pune la dispoziția lui, oferindu-Se pe Sine, dăruindu-le prietenia Sa. Când Mântuitorul a afirmat fără echivoc că „Sabatul a fost făcut pentru om, nu omul pentru Sabat” (Marcu 2:27), El nu a avut în vedere în primul rând odihna fizică (care, desigur, este foarte necesară după șase zile de muncă), ci mai ales odihna spirituală. Și ce poate fi mai odihnitor pentru sufletul omului decât cultivarea unei comuniuni sincere și profunde cu Creatorul său, o comuniune bazată pe prietenie?

Poate că unora li se va părea exagerată ideea de a fi prieten cu Dumnezeu. Unii vor obiecta: „Totuși este prea mult să-L considerăm pe Dumnezeu Prietenul nostru. Nu este o dovadă de smerenie să-L coborâm pe Dumnezeul Cel Atotputernic, Sfânt și Neprihănit la nivelul nostru, numindu-L Prieten.” Cu toate acestea, Însuși Mântuitorul îi numește prieteni pe cei care fac voia Sa: „Voi sunteți prietenii Mei, dacă faceți ce vă poruncesc Eu. Nu vă mai numesc robi, pentru ca robul nu știe ce face stăpânul său, ci v-am numit prieteni, pentru că v-am făcut cunoscut tot ce am auzit de la Tatăl Meu” (Ioan 15:14.15).

În scurta parabolă a omului care îi cere o pâine prietenului său în miez de noapte (vezi Luca 11:5‑8), cuvântul „prieten” apare de patru ori. Un om este vizitat de un prieten în miez de noapte și, pentru că l-a găsit nepregătit și fără pâine în casă, acesta se duce la un alt prieten pentru a-i cere pâine. Pâinea era o nevoie urgentă, însă această nevoie era pasageră. Nu era o stare permanentă.

Ceea ce era permanent și ceea ce Domnul Iisus dorea să scoată în evidență este relația de prietenie între personajele parabolei. Această relație era fundalul, contextul și atmosfera în care au fost rezolvate problemele, căci doar prietenia are capacitatea de a trece peste barierele care se ridică în mod inevitabil între oameni.

Da, rugăciunea este deschiderea inimii înaintea lui Dumnezeu ca înaintea unui prieten. Nu ca înaintea unui judecător aspru, care este gata să rostească o sentință asupra ta; nu ca înaintea unui medic, la care apelezi doar când ești bolnav; nu ca înaintea unui salvamontist, atunci când ai căzut în prăpastie și te-ai rănit; nu ca înaintea unui salvamar, atunci când marea vieții este gata să te înghită și să te acopere cu valurile sale; nu ca înaintea unui farmacist, de la care ceri un medicament de care ai nevoie urgent, ci ca înaintea unui adevărat prieten.

Înaintea unui prieten nu vii doar atunci când ai necazuri, căutând un umăr pe care să poți plânge, ci și atunci când totul este bine și vrei să-i împărtășești bucuriile și realizările tale. Când stai de vorbă cu un străin, te uiți la ceas grăbit, încercând să închei conversația cât mai curând. Când stai de vorbă cu un prieten însă, timpul nu mai contează și ai dori că clipele să devină ore, orele zile, zilele ani și anii o veșnicie.

„Prietenia Domnului este pentru cei ce se tem de El” (Psalmul 25:14), iar cel care, asemenea lui Avraam, se teme de Domnul, este numit „prietenul lui Dumnezeu” (Iacov 2:23; Isaia 41:8). Poate exista un privilegiu mai înalt decât acesta?

„Împrietenește-te, dar, cu Dumnezeu și vei avea pace; te vei bucura iarăși de fericire. Primește învățătura din gura Lui și pune-ți la inimă cuvintele Lui. Vei fi așezat iarăși la locul tău, dacă te vei întoarce la Cel Atotputernic, dacă îndepărtezi fărădelegea din cortul tău. Aruncă dar aurul în țărână, aruncă aurul din Ofir în prundul pâraielor!

Și atunci, Cel Atotputernic va fi aurul tău, argintul tău, bogăția ta. Atunci Cel Atotputernic va fi desfătarea ta și îți vei ridica fatza spre Dumnezeu. Îl vei ruga și te va asculta și îți vei putea împlini juruințele. Pe ce vei pune mâna îți va izbuti, pe cărările tale va străluci lumina” (Iov 22:21‑28).

Lori Balogh