„Tu ne asculti prin minuni”
„In bunatatea Ta, Tu ne asculti prin minuni, Dumnezeul mantuirii noastre, nadejdea tuturor marginilor indepartate ale pamantului.”
( Psalmul 65, 5 )
Mai exista minuni in zilele noastre ?
In lumea tot mai secularizata in care traim se vorbeste tot mai putin despre minuni. Si aceasta pentru simplul motiv ca notiunea de minune implica interventia in favoarea omului a unei forte supranaturale, divine, fapt care este din ce in ce mai contestat.
Conform definitiilor oferite de dictionare, minunea reprezinta „un fapt extraordinar, un fenomen supranatural atribuit fortei divine”; un „lucru iesit din comun, inexplicabil”; un „act al puterii divine in afara legilor naturale”; un „efect a carui cauza nu este inteleasa”.
Insa toate aceste definitii vin in contradictie cu mentalitatea seculara a omului modern, care incearca sa explice totul prin cunostintele sale stiintifice, eliminandu-L pe Dumnezeu din ecuatia vietii. Daca pentru oamenii care au facut din stiinta un idol nu mai exista minuni, pentru cei credinciosi, indiferent carei religii apartin, minunile sunt o realitate. Din nefericire, chiar si pentru acestia din urma minunile sunt din ce in ce mai rare.
In aparenta, marele fabulist roman Grigore Alexandrescu avea dreptate cand scria: „Minuni in vremea noastra nu vaz a se mai face” ( Fabula „Toporul si padurea” ). Nu-i asa ca si noi, crestinii, ne intrebam uneori: De ce Dumnezeu nu mai face in zilele noastre minuni ca alta data?
Biblia este plina de relatari ale unor lucruri extraordinare facute de Dumnezeu in favoarea unor copii ai Sai sau a intregului Sau popor, fie ca vorbim de Israelul din vechime, fie ca ne gandim la Biserica crestina. Exodul poporului evreu nu a fost altceva decat o inlantuire de minuni divine, de interventii extraordinare ale lui Dumnezeu in favoarea poporului Sau. Ce sa mai spunem despre lucrarea publica a lui Iisus, presarata cu atat de multe minuni incat autorilor Evangheliilor le-a fost imposibil sa le consemneze pe toate!
Cat priveste Biserica crestina a primului secol, Biblia vorbeste clar despre existenta darului minunilor manifestandu-se in mijlocul credinciosilor( vezi 1 Corinteni 12, 28 ). Mai mult decat atat, autorii Psalmilor ne indeamna in mod repetat:
„Povestiti printre neamuri slava Lui, printre toate popoarele minunile Lui!” ( Psalmul 96, 3 )
„Dar tot voi lauda lucrarile Domnului, caci imi aduc aminte de minunile Tale de odinioara” ( Psalmul 77, 11 ).
„Dumnezeule, Tu m-ai invatat din tinerete si pana acum sa vestesc minunile Tale” ( Psalmul 71, 17 )
Asadar, intelegem din Scriptura ca exista un dar al minunilor care se manifesta in Biserica lui Christos, ca trebuie sa povestim altora aceste minuni si ca exista pericolul de a uita si a nu lua seama la minunile facute de Dumnezeu pentru poporul Sau ( vezi Psalmul 106, 7 ). Si mai intelegem ca exista situatia nedorita in care chiar poporul lui Dumnezeu ajunge sa nu mai creada in puterea lui Dumnezeu de a face minuni ( vezi Psalmul 78, 32 ).
Deci, unde sunt minunile de alta data ? Se mai intampla ele in viata noastra si a Bisericii zilelor noastre ? Daca Biblia ne asigura ca Dumnezeu ne asculta prin minuni ( Psalmul 65, 5 ), unde sunt acestea? Oare lipsa lor inseamna ca Dumnezeu nu ii mai asculta pe copiii Sai, lepadandu-i de la Fatza Sa?
Trebuie sa recunoastem ca intrebarile sunt pertinente si ca nu avem toate raspunsurile le ele. Ceea ce stim, fiindu-ne descoperit in Cuvantul lui Dumnezeu, este faptul ca intreg Universul este angrenat intr-un urias si milenar razboi intre fortele binelui si cele ale raului, in care sunt folosite cele mai eficiente arme. Insa, in timp ce Dumnezeu foloseste doar armele dreptatii si ale adevarului, Satana isi permite sa se foloseasca si de armele minciunii, calomniei, dezinformarii si manipularii. Iar pentru a manipula masele de oameni conform scopurilor sale, Satana se foloseste din plin de arma minunilor.
Biblia este plina de dovezi in acest sens. De la vrajitorii din Egipt care au imitat pana la un punct minunile savarsite de Dumnezeu prin Moise, pana la christosii mincinosi si profetii mincinosi despre care Iisus ne avertizeaza ca „vor face semne mari si minuni pana acolo incat sa insele, daca va fi cu putinta, chiar si pe cei alesi” ( Matei 24, 24 ), si pana la minunile savarsite la final de istorie de triada satanica a balaurului, fiarei si profetului mincinos ( vezi Apocalipsa 16, 13.14; 13, 12.13 ), arma minunilor a fost si va ramane arma cea mai eficienta folosita de Satana pentru a manipula masele dupa propria sa vointa.
Poate si din acest motiv ( dar cu siguranta sunt si altele ), minunile nu reprezinta modul obisnuit de lucru al lui Dumnezeu. El intervine in mod supranatural in viata oamenilor doar in cazuri exceptionale si doar atunci cand, in atotstiinta si intelepciunea Sa, El considera ca este bine sa procedeze astfel.
Desigur, pot exista si alte explicatii la intrebarile mai sus amintite, insa raspunsurile complete le vom afla la final, cand razboiul cosmic dintre bine si rau se va fi sfarsit si Dumnezeu va trage linia pentru a afla concluziile. Pana atunci insa, ma voi limita la relatarea unor fapte iesite din comun din perioada de inceput a miscarii advente, cu scopul declarat de a ne intari convingerea ca Dumnezeu continua sa raspunda prin minuni nevoilor copiilor Sai. Insa doar in cazuri exceptionale si doar atunci cand El considera ca trebuie sa intervina intr-un mod iesit din comun.
Vindecare miraculoasa
In 1883, la doi ani dupa moartea sotului sau, in timp ce se afla intr-o calatorie de evanghelizare in Oakland, Ellen White s-a imbolnavit grav. Nici cele cateva saptamani de tratament acasa, nici internarea in Sanatoriul Sfanta Elena nu au adus nicio ameliorare starii ei de sanatate. Intr-un final, ea i-a cerut fiului sau Willie sa o duca acasa in Healdsburg, unde urma sa inceapa o adunare de tabara la care fusese si ea invitata.
Timpul de incepere a adunarilor sosise, iar ea era inca grav bolnava. Cu toate acestea, Ellen White l-a rugat pe Willie sa-i pregateasca un loc in cortul cel mare al taberei din care sa poata auzi soliile prezentate. Asa se face ca Ellen White, deosebit de slabita si avand o paloare de moarte, l-a ascultat pe J. H. Waggoner, redactorul revistei Signs of the Times, prezentand un mesaj potrivit. La finalul prezentarii lui Waggoner, ea l-a rugat pe fiul sau sa o ajute sa urce pe amvon, avand dorinta sa le spuna celor prezenti cateva cuvinte.
Era convinsa, asa cum va marturisi mai tarziu, ca acela avea sa fie mesajul ei de ramas-bun. S-a urcat pe amvon ajutata de Willie, si-a sprijinit ambele maini de amvon si, pret de cateva minute, a incercat sa vorbeasca, dar in zadar.
Apoi, dintr-o data, s-a intamplat minunea. Mai tarziu ea va marturisi ceea ce a simtit in acele clipe: „Deodata, am simtit cum o putere care ma coplesea, asemenea unui soc electric, mi-a trecut prin corp si a urcat pana la cap. Oamenii au spus ca au vazut literalmente cum sangele imi urcase in buze, urechi, obraji si frunte.” ( 1 )
Toti cei prezenti au ramas inmarmuriti. Liderul acelei adunari s-a ridicat si a exclamat: „Suntem martorii unui miracol. Chiar sub ochii nostri, sora White este vindecata” ( 2 )
Plina de energie, Ellen White a vorbit in acea ocazie chemandu-i in fatza pe cei care doreau sa-I slujesca lui Dumnezeu, iar pe cei care se departasera de El, i-a indemnat sa se reconsacre Lui. Multi din cei prezenti la acea adunare de tabara au raspuns apelului ei.
In ultimele doua luni a fost atat de grav bolnava incat acea vindecare spontana a fost ca o inviere din morti. Amintindu-si de acel miracol, ea avea sa declare mai tarziu: „Acest lucru nu poate fi atribuit imaginatiei. Oamenii m-au vazut in slabiciunea mea si multi erau de parere ca eram un bun candidat pentru mormant. Aproape toti cei prezenti au observat schimbarile care au avut loc in mine in timp ce ma adresam lor. Marturisesc in fatza tuturor celor care citesc aceste cuvinte ca Domnul m-a vindecat.” ( 3 )
Si cartofii pot predica
In primavara anului 1844, Silas Guilford, cumnatul lui William Miller, a plantat cartofi pe un ogor de 5 ha, undeva in apropiere de Oswego, New York. Fiind un asteptator al revenirii lui Christos, atunci cand a fost stabilita data de 22 octombrie 1844 pentru implinirea acestui eveniment mult asteptat, Silas, asemenea altor credinciosi milleriti, si-a lasat recolta nestransa, ca marturie a credintei sale.
Insa data de 22 octombrie a trecut si Iisus nu a revenit conform asteptarilor. In zona in care locuia, iarna a venit destul de devreme in acel an, zapada acoperind in intregime hectarele cultivate cu cartofi. Astfel recolta a ramas in pamant toata iarna. La sosirea primaverii, Silas i-a spus sotiei sale sa se duca pana la ogorul cu cartofi si sa vada daca a scapat cumva vreunul de frigul iernii. Sotia sa a replicat:
„O, Silas, ne-am facut de ras in tot orasul. Daca te vor vedea acolo oamenii sapand in pamant, vor incepe din nou sa rada de noi. Mai bine las-o balta. In plus, stii bine ca toti cartofii au inghetat peste iarna si acum sunt putrezi.”
„Ei bine, Irving si cu mine vom merge sa aruncam o privire”, ii raspunse acesta. Irving era tanarul care calarise 25 km pentru a-l invita pe unchiul sau, William Miller, sa vina in biserica locala si sa predice despre calculele sale profetice legate de iminenta revenire a lui Iisus.
Ajunsi in ogorul dezghetat, Silas a infipt furca in pamant si, spre surprinderea lui, a scos de acolo cativa cartofi tari si frumosi. A incercat mai departe si aceeasi surpriza. Niciun cartof nu inghetase si nu putrezise peste iarna.
Vizibil emotionat, Silas l-a trimis pe Irving acasa pentru a-i chema si pe ceilalti baieti la treaba. Acestia, inarmati cu sape si furci, au sapat toate cele 5 ha, adunand o recolta bogata de cartofi mari si sanatosi. Familia a vandut o mare parte din recolta, cu banii obtinuti reusind sa-si amortizeze ipoteca si sa-si acopere nevoile curente.
Cu adevarat, acea recolta de cartofi care a supravietuit unei ierni timpurii a fost cea mai eficienta predica despre grija lui Dumnezeu fatza de copiii Sai, a caror credinta El o onoreaza adesea prin minuni.
O alta predica a ogorului cu cartofi
Ceea ce ii caracteriza pe milleritii asteptatori ai revenirii lui Iisus era entuziasmul cu care incercau sa le vorbeasca altora despre maretul eveniment pe care-l asteptau. Desi erau priviti cu ironie si indiferenta de majoritatea oamenilor, milleritii au continuat sa predice prin cuvinte, dar si prin propriile lor vieti, despre crezul lor ca Iisus avea sa revina pe pamant la 22 octombrie 1844.
Leonard Hastings, un fermier din New York, era unul dintre milleritii care raspandeau vestea cea buna a revenirii lui Iisus. In primavara anului 1844, Hastings semanase un ogor destul de intins cu cartofi. In toamna, cultura arata frumos si recolta parea promitatoare. Insa Hastings simtea ca, daca ar culege cartofii, si-ar renega credinta.
Crezand si predicand ca Iisus avea sa revina peste doar cateva saptamani, el credea ca nu va mai avea nevoie de ei. Vestea despre hotararea lui de a nu-si aduna recolta s-a raspandit repede printre vecini, care s-au oferit sa o stranga ei si sa o adaposteasca in hambarul familiei. Hastings insa le-a refuzat ajutorul, convins fiind ca nu va mai avea nevoie de acesti cartofi.
„Nu”, spunea el, „am sa las ca ogorul meu de cartofi sa predice credinta mea in apropiata revenire a lui Iisus” ( 4 )
Unii vecini considerau ca Hastings se comporta prosteste si va regreta hotararea luata. Insa acesta nu a luat in seama ironiile lor. Data de 22 octombrie 1844 a trecut si cand ceasul a batut de ora 12, fara ca Iisus sa revina pe pamant, asteptatorii milleriti erau devastati.
In zona in care locuia Hastings toamna a fost blanda in acel an, asa ca in noiembrie el s-a hotarat sa vada ce s-a ales de recolta sa de cartofi. Descoperirea a fost surprinzatoare: era una dintre cele mai bune recolte de cartofi pe care o avusese vreodata. In acelasi timp, toti vecinii lui, care rasesera de el si de credinta lui, au suferit pierderi mari. In acel an, toti cartofii cultivati in New England au fost afectati de mana si toti cartofii care au fost recoltati la timp au putrezit, in timp ce cartofii lasati in pamant au scapat.
Asa se face ca Hastings a avut o recolta suficient de bogata pentru a acoperi nevoile familiei, dar si pe cele ale vecinilor care rasesera de el. Mai mult decat atat, in primavara anului urmator, vecinii sai au putut cultiva din nou cartofi cu samanta oferita de acesta. In acest mod, recolta lui Hastings, binecuvantata de Dumnezeu, a predicat cu mai multa putere in favoarea credintei in Dumnezeu decat cuvintele omului, oricat de alese ar fi fost acestea.
Ingerul de deasupra cortului
In primele decenii de la aparitia sa, Biserica Adventista de Ziua a Saptea a folosit cu succes metoda adunarilor de tabara pentru implinirea mandatului sau misionar. In Australia, prima adunare de acest fel a avut loc in Brighton, deschiderea avand loc vineri, 5 ianuarie 1894.
Interesul si entuziasmul manifestate fatza de astfel de intalniri au fost atat de mari incat comitetul de organizare a fost nevoit sa cumpere si sa inchirieze alte zeci de corturi peste numarul stabilit initial. Cand Ellen White a sosit in Brighton, erau deja instalate peste 100 de corturi care trebuiau sa adaposteasca aproximativ 500 de persoane.
La aceste adunari participau si vizitatori ne-adventisti care se ingramadeau in cortul principal pentru a o asculta pe Ellen White predicand subiectele sale preferate: revenirea in curand a lui Iisus, importanta pazirii Sabatului si autoritatea Decalogului in viata crestinilor.
Insa nu toti ne-adventistii erau bucurosi de aceste intalniri. In zona actiona o banda de tineri care a comis cateva acte de vandalism, reusind chiar sa darame unul dintre corturi. Tinta lor era aceea de a darama cortul in care se afla Ellen White in timp ce ea se afla inauntru. Distractia ar fi fost maxima pentru ei.
Tinerii au facut insa greseala de a se lauda cu planurile lor, acestea ajungand la urechile organizatorilor care au anuntat politia. Ca masura de preventie, primaria a trimis la fatza locului un politist irlandez catolic, un barbat inalt si bine facut, pentru a pazi in special cortul in care se afla Ellen White.
Aceasta i-a acceptat serviciul, desi nu se temea de ceea ce i s-ar fi putut intampla. Ingerii o pazisera de nenumarate ori si nu se temea nici de data aceasta. Politistul irlandez a patrulat in continuu, insa baietii rai nu au mai aparut niciodata in zona. Aflasera de prezenta politistului si au renuntat la planurile lor.
Intr-o noapte, patruland printre corturi, politistului i s-a parut ca zareste ceva cu coada ochiului. Indreptandu-si privirea spre cortul Ellenei White, a zarit o raza de lumina care se invartea deasupra lui. Strangand cu putere bastonul in mana, politistul a vazut cum raza de lumina capata incet-incet forma unui inger. Reactia lui instinctiva a fost sa cada in genunchi si sa-si faca cruce. Privind naucit la ingerul care statea deasupra cortului lui Ellen White timp de cateva minute, politistul s-a ridicat si s-a indepartat incet.
Apoi, a depus un raport la sectia de politie cu privire la cele intamplate, dupa care, curios de ceea ce predica aceasta femeie pazita de un inger, s-a dus in cortul principal ca sa o asculte pe Ellen White predicand. Niciodata nu mai auzise o asemenea predica. Fiind profund impresionat, el si-a predat viata lui Iisus si s-a botezat cu prima ocazie. A demisionat din politie, s-a mutat intr-o localitate invecinata unde a devenit un membru activ al bisericii adventiste locale, conducand multe suflete la Christos in anii care au urmat.
Masoneria si viziunea lui Ellen White
Dupa sosirea ei in Australia in 1891, Ellen White a primit o viziune cu privire la situatia editurii Echo a Bisericii Adventiste. Viziunea cuprindea si cateva solii personale adresate unora dintre lucratorii de acolo, una dintre acestea, fiindu-i adresata lui Nathaniel D. Faulkhead. Acesta era unul dintre oamenii de afaceri de succes din zona, care acceptase solia adventa si care raspundea de finantele editurii.
Problema acestui frate adventist era aceea ca avea o atractie deosebita fatza de societatile secrete, ambitia lui fiind aceea de a ajunge la cel mai inalt grad posibil in loja masonica din care facea parte. In timp ce manifesta un interes tot mai mare fatza de societatile secrete, el se implica din ce in ce mai putin in activitatile bisericii, fapt care i-a ingrijorat pe colegii sai de la editura.
Cand Ellen White a primit viziunea continand o solie speciala pentru Faulkhead, ea nu il cunostea. Ar fi dorit sa-i trimita acestuia solia primita de la Dumnezeu in scris, dar o voce launtrica ii spunea mereu: „Nu e momentul potrivit. Nu o trimite inca. Nu o va accepta acum.”
La un an dupa primirea viziunii, solia inca zacea in sertarele lui Ellen White, nefiind inca trimisa. In 1892, un coleg de munca al lui Faulkhead l-a intrebat direct pe acesta: „Frate Faulkhead, ce ai face daca sora White ar avea o solie pentru dumneata?” „Ei bine, ar trebui sa fie una destul de taioasa pentru a putea crede ca este din partea lui Dumnezeu”, raspunse el.
In acel moment, nici colegul de la editura, nici Faulkhead nu stiau ca Dumnezeu deja ii dezvaluise lui Ellen White intreaga situatie de la editura cu circa un an in urma. La scurt timp dupa aceasta discutie, Faulkhead a avut un vis in care i s-a aratat ca Dumnezeu ii descoperise lui Ellen White un mesaj pentru el. Visul acesta l-a pus pe ganduri pe seful de editura.
La mijlocul lui decembrie 1892, a avut loc o sedinta a consiliului editurii cu prilejul incheierii primului trimestru al Scolii biblice australo-asiatice, consiliu din care faceau parte si Faulkhead si Ellen White. Gandindu-se mereu la visul primit, in care i se spusese ca Ellen White avea un mesaj pentru el, dupa sedinta Faulkhead s-a dus sa o intalneasca pe Ellen White. A intrat direct in subiect si a intrebat-o daca are un mesaj de la Dumnezeu pentru el. Ellen White a confirmat ca primise acest mesaj cu un an in urma si ca de mai multe ori intentionase sa i-l trimita prin posta, dar Duhul Sfant o oprise sa faca acest lucru.
Acum Faulkhead era pregatit. Ellen White i-a citit cele 50 de pagini care contineau solia pentru situatia de la editura, dupa care a trecut la solia personala pentru el. In timp ce vorbea si citea din manuscris, Ellen a folosi cateva gesturi si a rostit cateva cuvinte cunoscute doar de membrii lojei masonice. Faulkhead a ramas uimit. A intrerupt-o si a intrebat-o daca cunostea semnificatia acelor gesturi si cuvinte, la care Ellen White a raspuns ca nu stia sa fi spus sau sa fi facut vreun gest iesit din comun.
Faulkhead i-a spus atunci ca ea facuse un semn secret, cunoscut doar de masoni. Discutia a continuat, timp in care Ellen White a mai facut un semn despre care a spus ca il facuse ingerul care o insotise in viziune. Vazand acel semn, Faulkhead a palit. Era un semn pe care il invatase doar cu cateva zile inainte si care nu era cunoscut decat de sase masoni de rang inalt din intreaga Australie. Era imposibil ca o femeie ca Ellen White sa fi cunoscut acest semn secret, in afara cazului ca Dumnezeu i l-ar fi descoperit in mod supranatural.
Toate acestea l-au convins pe Faulkhead ca solia venea de la Dumnezeu. Cand Ellen White a facut si cel de-al treilea semn masonic, el a intrerupt-o din nou. Deja era prea mult pentru el. Dupa mai bine de trei ore de discutii, Faulkhead a recunoscut totul si s-a predat lui Dumnezeu, promitand ca va rupe orice legatura cu societatile secrete, cu cele trei loje care se aflau sub controlul sau direct.
„Accept fiecare cuvant”, a spus el. Totul imi apartine mie. Accept lumina pe care Domnul mi-a trimis-o prin dv. Voi actiona in conformitate cu aceasta… Nu voi mai participa la niciuna din intalnirile lor si voi pune capat tuturor relatiilor de afaceri dintre mine si ei cat mai curand posibil. Sora White, doresc sa stiti care este parerea mea in legatura cu aceasta problema. Consider ca am primit o mare onoare din partea Domnului. El a considerat ca este potrivit ca numele meu sa fie adus in discutie, iar eu nu ma simt descurajat, ci incurajat. Voi urma lumina pe care Domnul mi-a dat-o.” ( 5 )
Faulkhead s-a tinut de cuvant. Si-a dat demisia din toate functiile pe care le avea in cadrul societatilor secrete, in ciuda tuturor presiunilor facute asupra sa de a continua legaturile cu acestea. A fost o lupta apriga, mai dura decat se asteptase, dar a ramas neclintit in decizia lui de a urma indemnul lui Dumnezeu transmis prin viziunea lui Ellen White.
De la acea intalnire cu Ellen White, in care i s-au descoperit in mod miraculos pericolele si drumul gresit pe care mergea, Faulkhead s-a consacrat cu totul lui Dumnezeu si lucrarii Sale, devenind un crestin activ care a lasat in urma sa o influenta pozitiva puternica.
Concluzii
Acestea au fost doar cateva din minunile facute de Dumnezeu in perioada de inceput a miscarii advente. Sunt lucruri pe care nu ar trebui sa le uitam, caci ele dovedesc faptul ca deasupra imprejurarilor, deasupra timpului si spatiului exista un Dumnezeu care tine totul sub control si intervine in favoarea copiilor Sai si a Bisericii sale.
Privind in trecut si observand modul in care Dumnezeu Si-a calauzit Biserica, dobandim deplina incredere ca El Se va ocupa de ea cu aceeasi grija pana la sfarsitul timpului. Minunile nu sunt modul obisnuit de lucru al lui Dumnezeu. Si aceasta din motive pe care deja le cunoastem, dar si din motive pe care inca nu le cunoastem.
Putem fi siguri insa ca atunci cand El considera ca trebuie sa intervina printr-o minune, El o va face. Si o va face pentru ca ne iubeste si pentru ca Dumnezeul nostru este Dumnezeul posibilului, nu al imposibilului.
Da, „in bunatatea Ta, Tu ne asculti prin minuni, Dumnezeul mantuirii noastre, nadejdea tututror marginilor indepartate ale pamantului si marii” ( Psalmul 65, 5 )
Lori Balogh
Referinte:
( 1 ) Norma J. Collins, „Experiente uimitoare ale pionierilor adventisti”, vol. 2, Editura Viata si Sanatate, Bucuresti, 2012, pag. 29
( 2 ) Ibidem, pag. 29
( 3 ) Ibidem, pag. 29
( 4 ) Ibidem, pag. 14
( 5 ) Ibidem, pag. 112
