Pilda semintei
„El a mai zis: „Cu Imparatia lui Dumnezeu este ca atunci cand arunca un om samanta in pamant. Fie ca doarme noaptea, fie ca sta treaz ziua, samanta incolteste si creste fara sa stie el cum. Pamantul rodeste singur: intai un fir verde, apoi spic, dupa aceea grau deplin in spic. Si cand este coapta roada, pune indata secera in ea, pentru ca a venit secerisul.”
( Marcu 4, 26-29 )
Simplitate si genialitate
Cineva afirma ca genialitatea se exprima prin simplitate. In functie de gradul de cultura si de educatie, cu totii ne pricepem sa taiem firul de par in patru, facand analize complexe si sofisticate ale lucrurilor si fenomenelor intalnite. Insa, fara sa ne dam seama, de cele mai multe ori in loc sa facem lucrurile mai clare, mai degraba le complicam.
Parabolele Domnului Christos ne uimesc insa prin simplitatea lor. Si tocmai datorita acestei simplitati ele sunt geniale. Desi au trecut doua milenii de cand au fost rostite, aceste perle de gandire ne impresioneaza si astazi prin adevarurile profunde pe care le transmit. Totusi, in ciuda profunzimii lor, aceste adevaruri sunt exprimate intr-un mod cat se poate de simplu si accesibil intelegerii oricarui om.
Lund ilustratiile din natura si din viata cotidiana a oamenilor, Mantuitorul a procedat cu intelepciune. De ce ? Pentru ca ori de cate ori ne intalnim cu realitatile pe care le-a ilustrat in parabolele Sale, ne reamintim adevarurile pe care El a intentionat sa ni le transmita.
Cand trecem pe langa un camp proaspat semanat, este imposibil sa nu ne aducem aminte de Pilda semanatorului ( cu conditia sa fi citit Biblia ! ). Cand pasii ne conduc, chiar fara voia noastra, prin salile de judecata, Pilda judecatorului nedrept ne revine in minte. Cand intram intr-un locas de inchinare si ii vedem pe credinciosi rugandu-se, Pilda fariseului si vamesului capata pentru noi o noua prospetime, dandu-ne de gandit. Iar atunci cand suntem invitati sa participam la bucuria unei nunti, nu ne este greu sa ne reamintim de Pilda nuntii fiului de imparat.
De fapt, in toate aceste parabole, Iisus a prezentat intr-o maniera ilustrativa, dar pe intelesul tuturor, principiile Imparatiei lui Dumnezeu. Nu intamplator unele din pildele Domnului Iisus incep cu sintagma: „Imparatia cerurilor se asemana cu…” ( vezi Matei 22, 2; 25, 1; 25, 14 ), sau cu o formula foarte asemanatoare. Una dintre ele este si Pilda semintei, pe care o gasim relatata doar in Evanghelia lui Marcu ( cap. 4, 26-29 ).
Pilda semintei este impresionanta tocmai pentru ca in doar cateva cuvinte simple, si folosindu-Se de o ilustratie aflata la indemana oricui, chiar si a unui copil, Iisus ne transmite cateva principii de baza ale Imparatiei cerurilor. Vestea cea buna este aceea ca aceste principii ceresti pot fi aplicate in viata traita pe pamant. Rezultatul ? Imparatia lui Dumnezeu nu va mai fi privita ca fiind o realitate viitoare si indepartata, ci o realitate prezenta. Caci „nu se va zice: „Uite-o aici !”, sau „Uite-o acolo !” Caci Imparatia lui Dumnezeu este inlauntrul vostru” ( Luca 17, 21 ).
Va invit sa observam impreuna cele sase principii ale Imparatiei lui Dumnezeu, pe care Mantuitorul le prezinta in Pilda semintei.
Principiul responsabilitatii
Intr-o controversa pe care a avut-o cu liderii religiosi iudei pe tema pazirii Sabatului, Mantuitorul a afirmat la un moment dat: „Tatal Meu lucreaza pana acum, si Eu de asemenea lucrez” ( Ioan 5, 17 ). Ideea pe care Iisus o subliniaza prin aceasta afirmatie este aceea ca, in calitatea Sa de Creator, Dumnezeu este responsabil fatza de Creatia Sa. Fie ca este zi obisnuita, fie ca este zi de Sabat, Dumnezeu continua sa-Si sustina Creatia. In lipsa acestei lucrari, intregul Univers s-ar prabusi in haos.
Asadar, unul din principiile de baza ale Imparatiei lui Dumnezeu este cel al responsabilitatii. Incepand cu Insusi Creatorul, si ajungand pana la ultima creatura inteligenta din vastul Univers, fiecare fiinta este responsabila in aria sa de activitate si influenta.
Principiul responsabilitatii este clar exprimat in Pilda semintei. Responsabilitatea pregatirii pamantului si a semanatului ii revine exclusiv omului. Dumnezeu nu Isi propune sa faca ceea ce poate sa faca omul. El face in schimb ceea ce omul, cu toata stiinta si tehnologia lui avansata, nu va putea face si nu va putea explica niciodata: sa faca sa germineze si apoi sa creasca pana la maturitate deplina acea mica samanta, aparent lipsita de viata.
Dumnezeu, in calitatea Sa de Creator, a pus in fiecare samanta principiul vietii, cel al germinatiei, al cresterii si al maturizarii plantei. Tot El a pus in pamant, in lumina si in caldura soarelui, in apa si in aer, puterea de care mica samanta are nevoie ca sa germineze, sa creasca si sa maturizeze. Creatorul Si-a facut pe deplin datoria. De acum, responsabilitatea ii revine omului.
Daca samanta, in care Creatorul a pus principiul vietii si al germinatiei, nu se intalneste cu pamantul, in care acelasi Creator a pus putere, aceasta nu va germina si nu va aduce rod niciodata. Va ramane ca boabele de grau gasite in piramidele faraonilor egipteni, exact asa cum au fost puse acolo acum cateva mii de ani.
Acest principiu al responsabilitatii personale in Imparatia lui Dumnezeu este clar prezentat si de apostolul Pavel in prima sa Epistola catre corinteni. Condamnand dezbinarile existente in acea comunitate, care au dus la aparitia diferitelor grupuri si partide, apostolul Pavel scrie:
„Cand unul zice: „Eu sunt al lui Pavel !” Si altul: „Eu sunt al lui Apolo !”, nu sunteti voi oameni de lume ? Cine este Pavel ? Si cine este Apolo ? Niste slujitori ai lui Dumnezeu, prin care ati crezut; si fiecare dupa puterea data lui de Dumnezeu. Eu am sadit, Apolo a udat, dar Dumnezeu a facut sa creasca. Asa ca nici cel ce sadeste, nici cel ce uda nu sunt nimic, ci Dumnezeu care face sa creasca. Cel ce sadeste si cel ce uda sunt totuna. Si fiecare isi va lua rasplata dupa osteneala lui. Caci noi suntem impreuna lucratori cu Dumnezeu. Voi sunteti ogorul lui Dumnezeu, cladirea lui Dumnezeu” ( 1 Corinteni 3, 4-9 ).
Cand a rostit Pilda semintei, Mantuitorul nu a dorit sa ne dea lectii de agricultura. Nici macar de agricultura ecologica ! Intentia Lui a fost sa ne prezinte modul in care Imparatia lui Dumnezeu poate creste daca omul ( a se citi „crestinul” ) isi intelege pe deplin responsabilitatile, fara sa treaca dincolo de limitele conditiei sale.
Asa dupa cum un agricultor trebuie sa pregateasca pamantul si sa-l semene ( daca doreste sa aiba recolta ), la fel se intampla si pe plan spiritual: Daca vrem ca Imparatia lui Dumnezeu sa creasca, trebuie sa pregatim terenul sufletelor semenilor nostri, si abia apoi sa semanam „samanta” Cuvantului Evangheliei.
Aceasta este responsabilitatea noastra. Nimic mai mult, nimic mai putin ! Pe noi nu trebuie sa ne preocupe daca acea „samanta” va incolti sau nu. Rezultatele Il privesc pe Dumnezeu. Responsabilitatea noastra este sa semanam, tinand cont de sfatul eclesiastului: „Dimineata seamana-ti samanta, si pana seara nu lasa mana sa ti se odihneasca, fiindca nu stii ce va izbuti: aceasta sau aceea. Sau daca amandoua sunt deopotriva de bune” ( Eclesiastul 11, 6 ).
Principiul credintei
Imediat dupa Potop, in cadrul legamantului pe care l-a incheiat cu Noe si urmasii sai, dar si cu intreaga Creatie de pe pamant, Dumnezeu a promis: „Cat va fi pamantul, nu va inceta semanatul si seceratul, frigul si caldura, vara si iarna, ziua si noaptea” ( Geneza 8, 22 ).
De atunci, pe baza acelei promisiuni divine, an de an, mii de agricultori seamana cu gandul la recolta pe care o vor avea. Dar semanatul nu este oare un act de credinta ? Pe ce baza arunca omul samanta in pamant, in asteptarea unei viitoare recolte ?
Cineva ar putea considera gestul sau de a arunca samanta in pamant ( samanta care i-ar fi putut folosi ca hrana ) drept o risipa sau un gest riscant. Cine garanteaza ca acea samanta va incolti si nu va putrezi in pamant ? Cine garanteaza ca acea samanta nu va fi mancata de pasari sau de rozatoare ? Totusi, in ciuda atator riscuri, agricultorul arunca acea samanta in pamant, in speranta unei recolte bogate. Aceasta inseamna credinta. Iar credinta este un alt principiu de baza al Imparatiei lui Dumnezeu, fara de care aceasta Imparatie nu se va putea largi.
Este evident faptul ca agricultorul nu poate intelege taina germinatiei si a cresterii plantei, dar el are incredere ca Dumnezeu Se va ingriji de acest aspect. In acelasi fel, „semanatorul” semintelor Evangheliei nu va intelege niciodata modul in care Duhul Sfant va produce nasterea din nou intr-un suflet „mort in pacatele si in greselile lui” ( Efeseni 2,1 ). Caci, spunea Mantuitorul: „Vantul sufla incotro vrea, si-i auzi vuietul, dar nu stii de unde vine, nici incotro merge. Tot asa este cu oricine este nascut din Duhul” ( Ioan 3, 8).
A semana in „ogorul” Evangheliei este un act de credinta. Un act de incredere ca Dumnezeu Se va ocupa de fiecare samanta semanata cu efort, sacrificiu si lacrimi, facand ca la timpul potrivit aceasta sa incolteasca si sa aduca rod. Ca si in lumea materiala, in cea spirituala este posibil ca samanta sa ramana multa vreme ascunsa intr-o inima fireasca, egoista si rece. Dar vine un timp in care, sub „adierea” Duhului Sfant si sub influenta razelor „Soarelui Neprihanirii”, acea samanta va incolti.
Spre acel moment trebuie sa privim cu incredere si speranta. La fel cum a privit si Iisus, cu incredere si bucurie, spre acel moment in care „marea gloata pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice semintie, din orice norod si de orice limba” va sta „inaintea scaunului de domnie si inaintea Mielului, imbracati in haine albe si cu ramuri de finic in maini”, strigand plini de bucurie: „Mantuirea este a Dumnezeului nostru, care sade pe scaunul de domnie si a Mielului” ( Apocalipsa 7, 9.10 ).
In clipele jertfei Sale supreme, cand arunca „samanta” Evangheliei „cu strigate mari si cu lacrimi” ( Evrei 5, 7 ), Iisus privea cu incredere spre ziua in care rodul suferintelor Sale va ajunge in „granarele” cerului. In curand va veni ziua in care El, marele Semanator, „va vedea rodul muncii sufletului Lui si Se va inviora” ( Isaia 53, 11 ). Insa nu doar El, ci si toti „semanatorii” Evangheliei care au trait pe pamant. Iar bucuria lor va intrece orice asteptare.
Principiul cresterii
Prima porunca pe care Creatorul a dat-o omului abia iesit din mainile Sale nu a fost legata nici de pomul cunostintei binelui si raului, nici de pazirea Sabatului, nici de vreun alt aspect al vietii. Prima porunca a fost pur si simplu: „Cresteti ! ( Geneza 1,28 ). Omul avea datoria, dar si privilegiul, nu doar de a se inmulti numeric, cantitativ, ci mai ales de a creste din punct de vedere intelectual, spiritual si relational.
Aceasta prima porunca pe care o gasim pe paginile Scripturii oglindeste un alt princpiu de baza al Imparatiei lui Dumnezeu, principiu care apare si in Pilda semintei: cresterea. Samanta este aruncata in pamant nu cu scopul ca ea sa faca o baie de namol, dupa care sa nu se intample nimic. Ea este pusa in acel mediu propice pentru ca sa germineze, si apoi sa creasca.
Daca totul s-ar opri in faza de germinare sau de fir verde, semanarea semintei nu ar folosi la nimic. Nimeni nu cauta semintele germinate in pamant, si nimeni nu recolteaza firele verzi de grau pentru a face paine din ele. Si aceasta pentru simplul motiv ca painea se face doar din boabele acelor plante care au crescut pana la maturitatea deplina.
Cata bucurie aduce parintilor sai venirea pe lume a unui copilas ! Dar ce s-ar intampla daca acel bebelus mult asteptat ramane tot la inaltimea de 50-60 cm si la greutatea de 3,2 kg pe care le avea la nastere si dupa sase luni, dupa un an, dupa cinci ani…? Nu-i asa ca bucuria parintilor se va transforma intr-o mare ingrijorare ? De ce atatea drumuri la profesorii universitari renumiti si apelarea la tot felul de tratamente costisitoare, daca bebelusul este la fel de mic si dragalas si dupa un an de la nastere, exact ca in prima lui zi de viata ?
Parintii insa stiu ca ii lipseste ceva esential copilului lor: principiul cresterii. In Univers exista o anumita ordine a cresterii si a dezvoltarii pe care a stabilit-o Insusi Creatorul. In timpul vietii Sale pamantesti, Insusi Mantuitorul a trecut prin aceasta ordine a cresterii si a dezvoltarii: intai un prunc neajutorat, aflat in grija parintilor Sai, apoi un copil care gandea si actiona asemenea oricarui copil, apoi un tanar ca oricare tanar, si, in final, un adult ca toti adultii.
Insa in toate aceste etape ale existentei Sale, El a fost desavarsit, fara pacat, si urmand fidel planul Tatalui ceresc. Evanghelistul Luca surprinde toate aceste etape ale existentei Fiului lui Dumnezeu intrupat in doar cateva cuvinte, care scot in evidenta tocmai acest principiu al cresterii si dezvoltarii: „Iar Pruncul crestea si Se intarea; era plin de inteleciune si harul lui Dumnezeu era peste El… Si Iisus crestea in intelepciune, in statura, si era tot mai placut inaintea lui Dumnezeu si inaintea oamenilor” ( Luca 2, 40. 52 ).
In lumea spirituala, ca si in lumea fizica, ceea ce creste, incepe sa moara. Creatorul nu este un Dumnezeu al plafonarii si al stagnarii, ci este un Dumnezeu dinamic, despre care Insusi Mantuitorul afirma la circa patru milenii de la actul Creatiei: „Tatal Meu lucreaza pana acum, si Eu de asemenea lucrez” ( Ioan 5, 17 ).
In planurile Sale cu omul nu este loc pentru inactivitate, pasivitate, stagnare, plafonare si resemnare. In fiecare etapa a vietii, El doreste sa crestem in mod desavarsit, atat la trup, cat mai ales la suflet, asemenea cresterii in tacere a unei plante sanatoase. Cresterea spirituala trebuie sa fie continua, desi este imperceptibila. Iar pentru a asigura aceasta crestere spirituala, Dumnezeu ne-a pus la dispozitie toate mijloacele harului Sau. Dupa cum planta isi infige adanc radacinile in pamant, noi trebuie sa fim adanc inradacinati in Christos si in Cuvantul Sau.
Dupa cum planta se intoarce spre soare pentru a primi energia vietii, si noi trebuie sa ne intoarcem spre „Soarele Neprihanirii” ( Maleahi 4, 2 ). Dupa cum planta tanjeste dupa picaturile de roua si de ploaie invioratoare, si noi trebuie sa tanjim dupa „ploaia” Duhului Sfant. Si aceasta nu ocazional, in timpul sarbatorilor religioase, ci zi dupa zi. Caci sfintirea vietii, care prin definitie nu este altceva decat crestere spirituala, este lucrarea unei vieti intregi.
Dar oare cei mantuiti vor mai avea de crescut in viata viitoare ? Cu siguranta ca da ! In caz contrar, ar aparea plictiseala si plafonarea. Insa, dupa ce le va deschide copiilor Sai rascumparati de pe pamant toate comorile Universului, acestia vor continua sa se dezvolte, atingand noi si noi performante. „Caci Eu stiu gandurile pe care le am cu privire la voi”, zice Domnul, „ganduri de pace, si nu de nenorocire, ca sa va dau un viitor si o nadejde” – ne asigura Insusi Creatorul prin pana profetului Sau ( Ieremia 29, 11 ).
De ce „un viitor si o nadejde” ? Nu era suficient ca Dumnezeu sa ne asigure un viitor fericit ? Da, insa acel viitor va deveni candva prezent. Si daca dupa aceea nu va mai exista nadejdea unui alt viitor ? Imaginea pe care Creatorul ne-a lasat-o asupra vietii viitoare este aceea a unei spirale fara sfarsit, in care, pe masura ce vor trece veacurile, ne vom afla pe o alta spira, mai larga si mai cuprinzatoare, mai plina de impliniri si bucurii. Aceasta inseamna crestere.
Principiul rodirii
Ati vazut vreodata un agricultor care seamana samanta la intamplare, fara sa astepte un rod de la ea ? Actul semanarii semintei presupune si niste asteptari ale celui care face aceasta lucrare. Parintii care seamana in copiii lor „semintele” unei bune educatii, asteapta ca in acestia sa rodeasca un caracter nobil. Profesorii care seamana in elevii lor „semintele” cunostintei, asteapta rezultate pozitive de la ei. Parintii spirituali ai unei biserici, care seamana invataturile morale ale Scripturii, asteapta roade spirituale in viata membrilor ei. De ce atunci Creatorul, Marele Semanator al tuturor binecuvantarilor, sa nu astepte si El de la noi roadele cuvenite ?
Si care sunt aceste roade ? Apostolul Pavel le enumera: „Roada Duhului, dimpotriva, este: dragostea, bucuria, pacea, indelunga rabdare, bunatatea, facerea de bine, credinciosia, blandetea, infranarea poftelor” ( Galateni 5, 22.23 ). Intr-un cuvant, un caracter desavarsit.
Daca omul a fost creat „dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu” ( Geneza 1, 26.27 ), caderea in pacat si degradarea lui pe toate planurile au facut ca acest chip al lui Dumnezeu sa se stearga treptat din fiinta umana. Totusi, chiar si in aceasta situatie, Creatorul nu a renuntat la planul Sau. El doreste sa refaca chipul Sau in fiecare fiinta umana decazuta, redandu-i demnitatea si fericirea initiala. Acesta este, de fapt, unul din scopurile majore ale Planului Mantuirii. Acesta este rodul pe care Dumnezeu il asteapta de la fiecare dintre noi.
In asteptarea acestui rod, Domnul Christos Si-a aruncat samanta plangand in timpul lucrarii Sale pamantesti ( vezi Psalmul 126, 6 ). In asteptarea aceluiasi rod, Duhul Sfant „mijloceste pentru noi cu suspine negraite” ( Romani 8, 26 ). Iar Tatal, in asteptarea aceluiasi rod, Si-a lasat inima sa se sfasie de durere privind la Fiul Sau prea iubit care agoniza pe cruce. Caci „Dumnezeu era in Christos, impacand lumea cu Sine” ( 2 Corinteni 5, 19 ).
Atunci cand caracterul Sau va fi reprodus in om, Planul de Mantuire isi va fi atins scopul, iar evenimentele legate de revenirea in slava a Fiului lui Dumnezeu vor putea fi declansate. Iar aceia care vor fi crescut pana „la starea de om mare, la inaltimea staturii plinatatii lui Christos” ( Efeseni 4, 13 ), vor fi adunati in „granarele” cerului, asemenea boabelor de grau pretioase.
Insa, in afara de reproducerea caracterului Sau in om, Dumnezeu mai asteapta un rod de la noi: sa-i ajutam si pe altii sa atinga acest obiectiv. Doar atunci – si numai atunci ! – la sfarsitul tuturor lucrurilor, cand se va trage linia si se va face suma de catre Cel care nu poate gresi, vom putea auzi mangaietoarele cuvinte: „Bine, rob bun si credincios ! Ai fost credincios in putine lucruri, te voi pune peste multe lucruri; intra in bucuria stapanului tau” ( Matei 25, 21.23 ).
Raportul este evident: credinciosie in „putine lucruri”, dar rasplata in „multe lucruri”. Caci asa este Dumnezeul nostru: El nu va ramane niciodata dator copiilor Sai.
Principiul altruismului
Pilda semintei ne vorbeste si despre un alt principiu al Imparatiei lui Dumnezeu: cel al altruismului si al sacrificiului de sine. Insa acest aspect trebuie privit din doua perspective. Pe deoparte, agricultorul este cel ce se sacrifica pe sine, muncind din greu zi de zi, pe timp ploios sau in arsita soarelui, in praf sau in noroi, renuntand adesea la comoditatea sa si la clipele de odihna binemeritate.
Iar el face toate acestea pentru a obtine un rod de care nu se va bucura doar el, ci si intreaga familie, si chiar mai mult decat atat. In lipsa spiritului de sacrificiu al semanatorului, care adesea seamana „plangand cand arunca samanta” ( Psalmul 126, 5.6 ), nu doar un miliard de oameni s-ar duce seara la culcare flamanzi, ci toate cele peste sapte miliarde de locuitori ai planetei ar cunoaste spectrul foamei.
Pe de alta parte, cea care se sacrifica pentru a aduce rod este insasi samanta. Iar sacrificiul ei nu este unul minor. Pentru ca sa rodeasca, samanta trebuie mai intai sa moara, pentru a renaste apoi intr-o planta viguroasa si purtatoare de rod.
Nicio samanta nu germineaza, nu creste si nu aduce rod doar pentru sine, pentru perpetuarea speciei. Daca ar fi vorba doar de nevoia de perpetuare a speciei, spicul de grau ar trebui sa contina doar doua sau trei boabe. Dar atunci cand samanta este aruncata in pamant bun, si are toate conditiile, un singur bob de grau poate da „ o suta, altul sasezeci, si altul treizeci” de alte boabe ( vezi Matei 13, 8 ). De ce toate acestea ? Pentru ca ea „sa dea samanta semanatorului si paine celui ce mananca” ( Isaia 55, 10 ).
Egoismul, si cei care il cultiva, nu au niciun viitor in Imparatia lui Dumnezeu. Pentru ca acest Univers a fost creat si este menit sa functioneze pe un alt principiu: cel al altruismului si al sacrificiului de sine. Pentru a salva aceasta lume, Dumnezeu Insusi S-a sacrificat pe Sine in Persoana Fiului Sau, pe cruce. De aceea, Mantuitorul ii indeamna cu toata dragostea pe cei care doresc sa devina cetateni ai Imparatiei cerurilor: „Daca voieste cineva sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa Ma urmeze” ( Matei 16, 24 ).
In viata celui ce se preocupa doar de propria sa persoana sau doar de propria sa familie, nu poate exista nici crestere spirituala, nici rodire. Spiritul lui Christos este spiritul iubirii neegoiste si al slujirii semenilor nostri, si doar manifestand acest spirit putem ajunge la acea maturitate spirituala pe care o doreste Dumnezeu de la noi: refacerea caracterului Sau in noi.
Din aceasta perspectiva, in Pilda semintei ne putem identifica deopotriva cu semanatorul, dar si cu samanta. Semanatorul care munceste din greu ca sa ofere paine celor din jur, si samanta care moare mai intai, pentru ca apoi sa renasca si sa aduca rod pentru altii.
Tu cu cine te identifici ? Esti un semanator al Evangheliei care asteapta ziua roadelor in Imparatia lui Dumnezeu ? Sau esti o samanta care s-a nascut din nou, crescand si maturizandu-se zi de zi, plecata sub greutatea roadelor ? Daca esti si una si alta, esti un om fericit.
Principiul secerisului
Exista momente de bilant in orice domeniu al vietii. La sfarsitul zilei, la sfarsitul unei saptamani de activitate, la sfarsitul unui an, sau la sfarsitul unei perioade de viata, obisnuim sa tragem linie si sa facem tot felul de retrospective si analize.
In principiu, ideea in sine este benefica, desi retrospectivele pe care le facem ca oameni supusi greselii sunt uneori prea tardive, prea subiective, sau sunt facute prin prisma egoismului omenesc.
Pilda semintei ne vorbeste insa despre o analiza corecta si obiectiva. Ni-l imaginam pe agricultorul din pilda cum isi analizeaza cu atentie lanul de grau, observand cum acesta trece prin toate etapele, pana la coacerea deplina. Doar „cand este coapta roada”, doar atunci „pune indata secera in ea, pentru ca a venit vremea secerisului” ( Marcu 4, 29 ).
O greseala de apreciere a coacerii rodului ar duce la un dezastru economic. Agricultorul nu isi poate permite sa secere nici mai devreme, nici mai tarziu. Atent cu ceea ce se intampla cu recolta sa, el pune „indata” secera pentru a aduna graul in granarul sau.
V-ati putea imagina un agricultor care sa semene, sa ude, sa pliveasca, iar dupa aceea sa nu se mai intereseze de recolta ? Ar fi absurd, nu-i asa ? Orice semanat duce in mod inevitabil la un moment final de bilant: cel al secerisului.
Daca ni se pare absurd ca un agricultor sa nu se mai intereseze de seceris dupa ce a semanat, cu atat mai absurda este ideea potrivit careia Dumnezeu nu S-ar mai interesa de lumea noastra dupa ce a investit in ea tot ce a avut mai scump: viata Fiului Sau, darul Duhului Sfant si slujirea ingerilor Sai. Intr-un singur cuvant, dupa ce a investit harul Sau.
Daca Dumnezeu a semanat semintele Evangheliei in inimile noastre platind un pret atat de mare, oare nu va veni ziua in care El sa traga linie, sa constate daca „lanurile” sunt coapte si sa secere ?
Multi ignora ideea de judecata finala, traind ca si cum Dumnezeu, dupa ce ne-a oferit o cale de salvare atat de scump platita de cer, nu-L mai intereseaza ce fel de viata ducem si ce fel de roade producem in viata. Insa Scriptura este plina de referinte care ne indreapta cu gandul la o zi a judecatii, o zi a coacerii roadelor si a secerisului final. Pilda neghinei, Pilda navodului, Pilda oilor si caprelor, Pilda nuntii fiului de imparat si Pilda vierilor sunt doar cateva din aceste referinte.
Exista insa si pasaje biblice care ne vorbesc direct si nevoalat despre secerisul judecatii finale:
„Caci toti trebuie sa ne infatisam inaintea scaunului de judecata al lui Christos, pentru ca fiecare sa-si primeasca rasplata dupa binele sau raul pe care-l va fi facut cand traia in trup” ( 2 Corinteni 5, 10 ).
„Caci toti ne vom infatisa inaintea scaunului de judecata al lui Christos” ( Romani 14, 10 ).
„Pentru ca a randuit o zi in care va judeca lumea dupa dreptate, prin Omul pe care l-a randuit pentru aceasta…” ( Fapte 17, 31 pp. ).
„Si pentru ei a prorocit Enoh, al saptelea patriarh de la Adam, cand a zis: „Iata ca a venit Domnul cu zecile de mii de sfinti ai Sai, ca sa faca o judecata impotriva tuturor si sa incredinteze pe toti cei nelegiuiti de toate faptele nelegiuite pe care le-au facut in chip nelegiuit, si de toate cuvintele de ocara pe care le-au rostit impotriva Lui acesti pacatosi nelegiuiti” ( Iuda 14.15 ).
Da, secerisul este un principiu al Imparatiei lui Dumnezeu. Trebuie sa vina o zi ( iar aceasta zi nu este departe ! ) in care fiecare om va trebui sa secere ceea ce a semanat de-a lungul vietii. Iar unii, „fiindca au semanat vant, vor secera furtuna” ( Osea 8, 7 ). Legea cauzei si a efectului ne va conduce pe fiecare la momente in care vom secera doar ceea ce am semanat. Iar potrivit Pildei neghinei, Dumnezeu Insusi, prin ingerii Sai, va separa pentru vesnicie graul de neghina. Tu unde doresti sa-ti petreci vesnicia ?
Concluzii
Mesajul Pildei semintei este fara echivoc: Imparatia lui Dumnezeu inainteaza implacabil in lumea noastra fie ca vrem, fie ca nu vrem acest lucru; fie ca suntem constienti, fie ca nu suntem constienti de acest lucru; fie ca lucram, fie ca stam cu mainile in san. Sau, si mai rau, daca punem piedici inaintarii Evangheliei. Si aceasta pentru ca in semintele Evangheliei exista o putere de sus, careia nimeni si nimic nu i se poate opune. Tot asa cum asfaltul gros si rece nu poate sta in calea unei umile seminte care incolteste sub el, strapungandu-l.
Dumnezeu ne cheama sa fim semanatori ai Evangheliei, sa fim oameni responsabili, care isi inteleg datoria. Dar El ne invita sa privim aceasta responsabilitate prin prisma credintei ca intr-o zi vom vedea rodul eforturilor si sacrificiilor noastre. Poate ca aceasta zi nu va fi azi, nici peste cinci sau zece ani, dar cu siguranta ca ea va veni.
Daca vom urma calea aratata de Dumnezeu, vom creste, caci acolo unde este viata spirituala, este si crestere si dezvoltare pe toate planurile. Iar odata cu cresterea, vin si roadele, pe care le vom aduce nu spre slava noastra, ci spre slava lui Dumnezeu si spre binele oamenilor. Si atunci, de ce sa ne mai temem de ziua secerisului lui Dumnezeu, de ziua judecatii ?
Atunci noi insine vom secera cu bucurie rodul muncii noastre altruiste, si noi insine vom fi „secerati” si dusi in „granarele” cerului. Pentru vesnicie ! Ce altceva isi poate dori un om pacatos ca mine si ca tine ?
Lori Balogh
