„Ferice de cei prigoniți din pricina neprihănirii…”
„Ferice de cei prigoniți din pricina neprihănirii, căci a lor este Împărăția cerurilor ! Ferice va fi de voi când, din pricina Mea, oamenii va vor ocarî, vă vor prigoni și vor spune tot felul de lucruri rele și neadevărate împotriva voastră! Bucurați-vă și veseliți-vă, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri; căci așa au prigonit pe prorocii care au fost înainte de voi”
Matei 5, 10‑12
Fericirea de a fi
Cineva asemăna cele opt ( după unii comentatori, nouă ) „Fericiri” cu un munte pe care trebuie să-l urce orice căutător sincer al fericirii. Urcușul „muntelui” este format din primele patru „Fericiri”, care ne vorbesc, în esență, despre nevoile omului, despre conștientizarea și împlinirea lor. Ca să ajungi în vârf, trebuie să urci cu răbdare toate treptele, fără să sari peste niciuna dintre ele.
Mai întâi trebuie să simți șocul conștientizării sărăciei tale spirituale; apoi trebuie să cunoști agonia lacrimilor pocăinței, după care urmează îmblânzirea firii păcătoase și răzvrătite cu ajutorul Duhului Sfânt. Cea de-a patra treaptă, aflată chiar aproape de vârful „muntelui”, constă în foamea și setea după neprihănire, nevoi spirituale pe care doar Dumnezeu le poate satisface pe deplin.
După ce ai ajuns pe vârf și ai fost săturat cu neprihănirea lui Dumnezeu, va trebui să cobori din nou la poalele muntelui, căci acolo sunt oameni cu probleme, care au nevoie de tine. Ei au nevoie de mila ta, de inima ta curată, de spiritul tău pacificator și de modelul tău de integritate morală, pe care îl posezi chiar și atunci ( mai ales atunci! ) când ești persecutat pentru credința ta. De aceea, „Fericirile” nu sunt axiome separate, de sine stătătoare, ci ele reprezintă un tot unitar, legându-se în mod armonios unele de celelalte.
Dacă primele patru „Fericiri” vizează relația omului cu Dumnezeu, ultimele patru enunțuri ale Mântuitorului se referă la relația omului cu semenii săi. Din acest punct de vedere, afirmația unor comentatori ai Bibliei potrivit căreia „Fericirile” ar reprezenta un fel de „Decalog” al Noului Testament nu este cu totul lipsită de adevăr. Asemenea Celor Zece Porunci, în care primele patru porunci vizează relația omului cu Dumnezeu, în timp ce următoarele șase se referă la relația lui cu semenii, și „Fericirile” au în vedere ambele genuri de relații.
Unii consideră „Fericirile” ca fiind simple sugestii; alții, mai radicali, văd în ele niște porunci ale Mântuitorului, un fel de nou Decalog ce l-ar înlocui pe cel vechi, considerat de unii ca fiind restrictiv și perimat.
Însă citindu-le și meditând asupra mesajului lor, „Fericirile” apar mai degrabă ca niște enunțuri ale principiilor Împărăției cerești, însoțite în spiritul lor de invitația plină de dragoste a cerului de a căuta această Împărăție.
Poate cea mai valoroasă lecție pe care o găsim în enunțul „Fericirilor” este aceea că fericirea adevărată nu constă în ceea ce are un om, ci în ceea ce este el. Acest adevăr străbate ca un fir roșu întreaga Scriptură. Iov, unul din cei mai bogați oameni ai tuturor timpurilor, a fost apreciat de Dumnezeu nu pentru ceea ce poseda ca bunuri materiale, ci pentru ce era el.
„Domnul a zis Satanei: „Ai văzut pe robul Meu Iov? Nu este nimeni ca el pe pământ. Este un om fără prihană și curat la suflet, care se teme de Dumnezeu și se abate de la rău” ( Iov 1, 8; 2, 3 ).
Aceasta este adevărata filosofie de viață a Împărăției cerești, aflată într-un contrast izbitor cu filosofiile de viață ale lumii noastre. A fi sau a avea? Aceasta este Întrebarea…
Autostradă sau poteca de munte?
Viața unui om, în general, și mai ales a unui creștin autentic, nu este o autostradă pe care poți șofa relaxat, fredonând melodia preferată. Ea este mai degrabă o potecă îngustă de munte, plină de primejdii la tot pasul, mărginită de prăpăstii adânci și de colțuri de stâncă ce te pot răni, cu zone alunecoase sau cu pericol de avalanșă. De pe o astfel de potecă se poate cădea oricând, dacă nu veghezi și și nu ești pregătit să faci față intemperiilor și riscurilor.
Imaginea creștinului mereu vesel și zâmbitor, așa cum apare pe paginile unor reviste, nu este realistă. Atât experiența vieții, cât și mărturia Scripturii, ne arată că viața unui copil al lui Dumnezeu este marcată de dileme și întrebări la care uneori nu primești răspunsul așteptat. Astfel de dileme pot da naștere unor crize majore care au uneori un final tragic.
Întrebarea cea mai frecventă care se aude de pe buzele creștinilor sinceri care trec prin suferințe și persecuții este: „De ce, Doamne?” De ce un om care iubește adevărul și integritatea morală este disprețuit și marginalizat în această lume? De ce un om care vrea să fie corect, evitând minciuna și frauda, este disprețuit? Și de ce un om care se străduiește să facă voia lui Dumnezeu este adesea persecutat? De ce oamenii buni și drepți, asemenea lui Abel, sunt prigoniți, în timp ce oamenii răi, asemenea lui Cain, trăiesc în libertate și prosperă? De ce uneori faptele bune sunt pedepsite, în timp ce faptele rele sunt răsplătite?
Lista întrebărilor de felul acesta este foarte lungă. În esență însă, toate aceste întrebări se reduc la una singură: De ce Dumnezeu, care este Suveranul întregului Univers, îngăduie ca fiii Săi de pe pământ să sufere? Astfel de întrebări au frământat mintea nu doar a celor slabi în credință, ci chiar a unor bărbați puternici, pe care îi considerăm modele de viețuire: Iov, David, Habacuc, Ieremia, Asaf, Ioan Botezătorul ș.a.
Suferința pentru credința în Christos este o realitate crudă a istoriei omenirii. Chiar și astăzi, după două milenii de istorie creștină, creștinismul este cea mai persecutată religie. Dacă vom arunca o privire pe harta lumii în anul 2017 și dacă vom folosi codurile roșu, portocaliu și galben din meteorologie pentru zonele în care persecutarea creștinilor este cea mai aprigă, harta ar arăta în felul următor:
1) Cod roșu ( țări în care a fi creștin presupune riscul de a-ți pierde viața în orice moment ): Coreea de Nord, Pakistan, Afganistan, Somalia, Iran, Irak, Siria, Sudan, Yemen.
2) Cod portocaliu: India, Uzbekistan, Turkmenistan, Etiopia, Kenya, Bangladesh, Myanmar, Vietnam, Arabia Saudită, Qatar, Kuweit, Iordania, Bahrain, Nigeria, Libia, Egipt.
3) Cod galben: Turcia, China, Tanzania, Indonezia, Malaysia, Algeria, Mauritania, Mali, Tunisia, Oman.
Acestea sunt țările ( în total 35) în care persecutarea creștinilor este evidentă și oficială. Însă creștinii au parte de persecuții, chiar dacă acestea sunt mai voalate, chiar și în țările cu democrații occidentale. Conform ultimelor date, în anul 2017, circa 215 de milioane de creștini au suferit într-un fel sau altul persecuții severe în 50 de țări ale lumii. Și dacă ne aflăm la capitolul statistici, în anul 2015 au fost uciși pentru credința lor 7100 de creștini, în timp ce au fost distruse 2400 de biserici creștine.
Poate fi persecuția, împreună cu suferințele inerente care o însoțesc, un motiv de fericire pentru urmașii Domnului? Din perspectiva omenească, a asocia persecuția cu fericirea este o adevărată nebunie. Din perspectivă cerească însă, această asociere este cât se poate de realistă. Cei prigoniți din pricina neprihănirii pot fi cu adevărat fericiți. De ce? Ne răspunde chiar Iisus: „căci a lor este Împărăția cerurilor” și „pentru că răsplata voastră este mare în ceruri” ( Matei 5, 10.12 ).
Ca să poți accepta acest lucru ai însă nevoie de credință, de acea credință a lui Christos „care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a disprețuit rușinea și șade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu” ( Evrei 12, 2 ).
Persecuția – o garanție a mântuirii?
În lume, au fost și continuă să fie tot felul de persecuții: politice, rasiale, religioase și economice. Oare toți oamenii persecutați pentru diferite motive sunt vizați de cea de-a opta „Fericire”? Din enunțul ei rezultă ca răspunsul este negativ. Suferința în sine nu reprezintă o garanție a moștenirii Împărăției lui Dumnezeu.
Enunțul celei de-a opta „Fericiri” este o consecință a celei de-a șaptea „Fericiri”, în care se vorbește despre cei împăciuitori, adică despre oamenii care se străduiesc să-i împace pe oameni între ei, dar mai ales să-i împace pe oameni cu Dumnezeu. Doar cei care sunt persecutați din cauza împlinirii misiunii lor divine pot fi cu adevărat fericiți.
Chiar enunțul ultimei „Fericiri” precizează situația în care suferința poate aduce fericire celui ce trebuie să o suporte. Nu toți cei persecutați din diferite motive: politice, rasiale sau chiar religioase sunt fericiți, ci doar cei „prigoniți din pricina neprihănirii”, sau „din pricina Mea”, precizează Mântuitorul. De aceea, atenție la cauzele care stau la baza suferințelor noastre! Suferim din cauza neprihănirii lui Christos sau din cauza păcătoșeniei firii noastre și a greșelilor pe care le facem?
Apostolul Petru face o distincție clară între diferitele cauze ale suferinței umane, scriindu-le credincioșilor din primul secol: „Nimeni dintre voi să nu sufere ca ucigaș, sau ca hoț, sau ca făcător de rele, sau ca unul care se amestecă în treburile altuia. Dimpotrivă, dacă suferă pentru că este creștin, să nu-i fie rușine, ci să proslăvească pe Dumnezeu pentru numele acesta… Așa că cei ce suferă după voia lui Dumnezeu, să-și încredințeze sufletele credinciosului Ziditor și să facă ce este bine” ( 1 Petru 4, 15.16.19 ).
A suferi pentru Christos înseamnă cel puțin două lucruri:
1) A suferi pentru caracterul Său reprodus în noi: „Dacă vă urăște lumea, știți că pe Mine M-a urât înaintea voastră. Dacă ați fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei. Dar, pentru că nu sunteți din lume și pentru că Eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea vă urăște lumea” ( Ioan 15, 18.19 ).
2) A suferi pentru împlinirea misiunii pe care ne-a încredințat-o Dumnezeu în lume: „Din pricina Mea veți fi duși înaintea dregătorilor și înaintea împăraților, ca să slujiți ca mărturie înaintea lor și înaintea neamurilor… . Fratele va da la moarte pe fratele său și tatăl pe copilul lui; copiii se vor scula împotriva părinților lor și-i vor omorî. Veți fi urâți de toți din pricina Numelui Meu, dar cine va răbda până la sfârșit, va fi mântuit” ( Matei 10, 18,21.22 ).
A suferi din cauza propriilor greșeli sau din cauza neascultării față de Legea lui Dumnezeu sau față de legile civile și a crede că suferim pentru Christos reprezintă cea mai amarnică autoînșelare.
Același apostol Petru îi întreabă retoric pe cititorii epistolelor sale: „În adevăr, ce fală este să suferiți cu răbdare să fiți pălmuiți când ați făcut rău? Dar dacă suferiți cu răbdare când ați făcut ce este bine, lucrul acesta este plăcut lui Dumnezeu. Și la aceasta ați fost chemați, fiindcă și Christos a suferit pentru voi și v-a lăsat o pildă, ca să călcați pe urmele Lui” ( 1 Petru 2, 20.21 ).
Prima și ultima dintre cele opt „Fericiri” sunt strâns legate între ele. Măsura sărăciei noastre în duh este dată de prețul pe care suntem dispuși să-l plătim pentru neprihănire. Fiul lui Dumnezeu a plătit prețul maxim posibil pentru neprihănire: propria Sa viață. Oare câți dintre urmașii săi de astăzi sunt dispuși să plătească același preț?
Posibile concluzii greșite
Atunci când trecem prin focul încercărilor de orice fel, dar mai ales atunci când suntem nedreptățiți, marginalizați și persecutați pentru credință, iar Dumnezeu nu intervine pentru a ne elibera, ne confruntăm cu tentația de a trage concluzii greșite.
Prima dintre ele este aceea că Dumnezeu este indiferent față de problemele cu care ne confruntăm. El, Suveranul întregului Univers, pare ocupat cu probleme mult mai importante în gestionarea Creației, decât micile noastre necazuri. Însă gândul acesta este luciferic, nicidecum biblic, având scopul de a rupe relația dintre noi și Dumnezeu.
De ce oare, în cei trei ani și jumătate de activitate publică, Mântuitorul a încercat să îi convingă pe toți urmașii Săi că Dumnezeu, înainte de a fi un Suveran Atotputernic peste întreaga Creație, este Tatăl nostru? Intenția Sa este evidentă: pentru a ne demonstra că așa cum unui tată pământesc îi pasă de problemele și fericirea copiilor săi, la fel, dar într-un mod infinit mai profund, Tatălui nostru ceresc Îi pasă de copiii Săi de pe pământ, de nevoile lor, de necazurile lor, de fericirea lor.
Întreaga Scriptură afirmă acest lucru, combătând teoria deistă care susține că Divinitatea, după ce a creat lumea, S-a retras în spatele unei perdele transcendentale, lăsându-ne să ne descurcăm singuri, indiferent la suferința umană.
„Căci așa vorbește Cel Prea Înalt, a cărui locuință este veșnică și al cărui Nume este sfânt: „Eu locuiesc în locuri înalte și în sfințenie, dar sunt cu omul zdrobit și smerit, ca să înviorez duhurile smerite și să îmbărbătez inimile zdrobite” ( Isaia 57, 15 ).
„Domnul este aproape de cei cu inima înfrântă și mântuiește pe cei cu duhul zdrobit” ( Psalmul 34, 18 ).
„Duhul Domnului este peste Mine, căci Domnul M-a uns să aduc vești bune celor nenorociți. El M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc robilor slobozenia și prinșilor de război izbăvirea” ( Isaia 61, 1 ).
„Cum să te dau, Efraime? Cum să te predau, Israele? Cum să-ți fac ca Admei? Cum să te fac ca Teboimul? Mi se zbate inima în Mine și tot lăuntrul Mi se mișcă de milă” ( Osea 11, 8 ).
Dacă doar acest ultim verset citat ar exista în Scriptură, ar fi suficient pentru a ne convinge de faptul că Tatăl ceresc nu este indiferent față de nevoile, suferințele, aspirațiile, eșecurile și nedreptățile la care sunt supuși copiii Săi de pe pământ. Și aceasta pentru simplul motiv că „Dumnezeu este dragoste” ( 1 Ioan 4, 8 ), iar dragostea nu este niciodată indiferentă în fața suferinței.
O altă concluzie greșită la care poate ajunge un om care trece prin suferințe cauzate de persecuție este ideea că el este prea păcătos, iar Dumnezeu îl trece prin aceste suferințe din cauza păcatelor sale. Însă nu totdeauna este corectă această concluzie.
Noi, ca și evreii de pe vremuri, suntem sclavii teoriei retribuției, cu cele două aspecte ale sale: orice păcat făptuit este pedepsit și orice bine făcut este răsplătit de Dumnezeu. Însă teoria retribuției este adevărată doar în contextul judecății finale, nu acum. Acum trăim un timp de har, nu de pedeapsă sau răsplătire. De aceea este riscant să tragem concluzii de felul acesta.
Cu o anumită ocazie, având mintea îmbibată cu prejudecăți de genul teoriei retribuției, ucenicii s-au prezentat înaintea Mântuitorului, întrebându-L în legătură cu orbul din naștere: „Învățătorule, cine a păcătuit: omul acesta sau părinții lui, de s-a născut orb? ” Iisus a răspuns: „N-a păcătuit nici omul acesta, nici părinții lui, ci s-a născut așa ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu” ( Ioan 9, 2.3 ).
Răspunsul Domnului combate falsa idee că orice suferință de care are parte un om este cauzată de păcatele sale și, în consecință, de pedeapsă divină pentru aceste păcate. Iov a fost un om neprihănit, lucru care a fost adeverit de Însuși Dumnezeu în două ocazii diferite ( vezi Iov 1, 8; 2, 3 ). Și totuși, în istoria scrisă și cunoscută nu avem informații că ar fi existat vreun om care să fi suferit atât de mult ca el.
Iar dacă ne gândim la viața Mântuitorului, Cel numit de îngerul Gabriel „Sfântul” ( vezi Luca 1, 35 ), a existat oare cineva care să fi suferit pe nedrept mai mult decât El? Întrebarea este retorică, neavând decât un singur răspuns: Nimeni!
Iisus știe cel mai bine ce înseamnă să suporți nedreptatea, batjocura și persecuția. A fost drept că El, Cel găsit nevinovat de instanța romană, să fie scuipat, pălmuit, biciuit, umilit și, în final, să fie omorât printr-o execuție umilitoare? Strigătul Său pe cruce: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” ( Matei 27, 46 ) este infinit mai sfâșietor decât al oricărui om care a suferit vreodată persecuție din partea semenilor săi.
O altă concluzie greșită la care poate ajunge un om persecutat pe nedrept este aceea că Dumnezeu nu-l mai iubește. Dar oare aplicarea disciplinei înseamnă că nu mai există dragoste? Când ne pedepsim copiii pentru neascultările lor înseamnă că nu-i mai iubim? Dimpotrivă, tocmai pentru că îi iubim și dorim că ei să devină oameni adevărați, îi pedepsim spre îndreptare.
Dumnezeu urăște divorțul în căsătorie ( vezi Maleahi 2, 16 ), însă vrea să ne „divorțeze” de păcatele din noi, lucru pe care noi nu-l dorim întotdeauna. De ce? Pentru că păcatul aduce în viața omului o anumită doză de plăcere ( de moment, dar ea exista! ), la care ne e greu să renunțăm de bunăvoie. De aceea, Dumnezeu este nevoit să îngăduie în viața copiilor Săi suferința în diferitele ei forme, pentru a ne conștientiza de răul și dezastrul adus de păcat.
„Fiule, nu disprețui pedeapsa Domnului și nu-ți pierde inima când ești mustrat de El. Căci Domnul pedepsește pe cine-l iubește și bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primește. Suferiți pedeapsa. Dumnezeu Se poartă cu voi ca și cu niște fii. Căci care este fiul pe care nu-l pedepsește tatăl” ( Evrei 12, 5‑7 ).
Iar dacă trebuie să suferim pe nedrept din partea semenilor noștri, să nu uităm că Dumnezeu, care este alături de noi în suferință, poate să schimbe blestemul în binecuvântare ( vezi Neemia 13, 2 up. ). Orice persecuție provocată de Diavolul și pusă în aplicare de uneltele sale de pe pământ împotriva copiilor lui Dumnezeu poate deveni în final o binecuvântare, dacă este privită cu ochii credinței. De ce? Pentru că ea ne ajută să urâm mai mult păcatul, să-L iubim mai mult pe Dumnezeu și să tânjim mai mult după Împărăția lui Dumnezeu. Toate acestea nu sunt binecuvântări de dorit?
„Oi” în mijlocul „lupilor”
Una dintre cele mai reușite metafore, care oglindesc condiția creștinului în lume, este cea folosită de Iisus cu ocazia trimiterii ucenicilor în lume: „Iată, Eu vă trimit ca pe niște oi în mijlocul lupilor. Fiți înțelepți ca șerpii și fără răutate că porumbeii. Păziți-vă de oameni, căci vă vor da în judecata soboarelor și vă vor bate în sinagogile lor. Din pricina Mea veți fi duși înaintea dregătorilor și înaintea împăraților, ca să slujiți de mărturie înaintea lor și înaintea neamurilor” ( Matei 10, 16‑18 ).
Oi în mijlocul lupilor! Au aceste oi vreo șansă să supraviețuiască? Una dintre durele realități ale vieții este aceea că în Marele Război Cosmic dintre Christos și Satana, între bine și rău, noi nu suntem doar niște simpli spectatori. Noi suntem actori cu acte în regulă. Noi nu stăm confortabil în tribune, privind la alții cum se luptă, ci ne aflam chiar în arenă, luptând pe viață și pe moarte cu răul. Desigur, nu ne luptăm „împotriva cărnii și sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății care sunt în locurile cerești” ( Efeseni 6, 12 ).
În situația în care valorile creștinilor și cele ale lumii sunt radical diferite, persecuția este inevitabilă, căci „toți cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Christos Iisus vor fi prigoniți” ( 2 Timotei 3, 12 ). De ce îi urăște lumea pe adevărații urmași ai lui Christos astfel încât, dacă s-ar putea, i-ar scoate definitiv de pe scena vieții? Răspunsul Mântuitorului este elocvent:
„Dacă vă urăște lumea, știți că pe Mine M-a urât înaintea voastră. Dacă ați fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar, pentru că nu sunteți din lume și pentru că Eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea vă urăște lumea. Aduceți-vă aminte de vorba pe care v-am spus-o: „Robul nu este mai mare decât stăpânul său.” Dacă M-au prigonit pe Mine, și pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, și pe al vostru îl vor păzi” ( Ioan 15, 18‑20).
„Le-am dat cuvântul Tău și lumea i-a urât, pentru că ei nu sunt din lume, după cum Eu nu sunt din lume” ( Ioan 17, 14 ).
Trăim într-o lume mixtă, formată din oameni care, deși toți sunt păcătoși, unii au ales să asculte de Dumnezeu, în timp ce alții continuă să se răzvrătească împotriva Lui. Într-o asemenea lume, în care neprihănirea unora reprezintă o mustrare pentru păcătoșenia altora, ura celor din urmă față de cei dintâi este previzibilă.
„Oi” în mijlocul „lupilor”! Știți care este marele paradox al luptei milenare dintre bine și rău? Acela că „oile”, în ciuda tuturor aparențelor, vor învinge „lupii”. Și aceasta se va întâmpla nu pentru că ar exista în ele vreo calitate războinică ascunsă sau vreo strategie secretă, ci pentru simplul motiv că aceste „oi” au un Pastor: „Păstorul cel mare” ( 1 Petru 5, 4 ), care Își apără „turma” cu prețul propriei Sale vieți.
„Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun își dă viața pentru oi… Eu sunt Păstorul cel bun… Eu Îmi cunosc oile Mele și ele Mă cunosc pe Mine, așa cum Mă cunoaște pe Mine Tatăl și așa cum cunosc Eu pe Tatăl; și Eu Îmi dau viața pentru oile Mele” ( Ioan 10, 11.14.15 ).
Un astfel de Conducător, care Și-a dat viața pentru salvarea omenirii, oare nu merită orice sacrificiu din partea noastră? Merită să mai ezitam în fața suferinței pentru Numele Lui, când știm că răsplata celor ce-I sunt credincioși va fi mare în ceruri?
Marele apostol Pavel își enumera suferințele îndurate din cauza Numelui lui Christos: „De cinci ori am căpătat de la iudei patruzeci de lovituri fără una; de trei ori am fost bătut cu nuiele; o dată am fost împroșcat cu pietre; de trei ori s-a sfărâmat corabia cu mine; o noapte și o zi am fost în adâncul mării. Deseori am fost în călătorii, în primejdii pe râuri, în primejdii din partea tâlharilor, în primejdii din partea celor din neamul meu, în primejdii din partea păgânilor, în primejdii în cetăți, în primejdii în pustie, în primejdii pe mare, în primejdii între frații mincinoși. În osteneli și necazuri, în priveghiuri adesea, în foame și sete, în posturi adesea, în frig și lipsă de îmbrăcăminte. Și, pe lângă lucrurile de afară, în fiecare zi mă apăsa grija pentru toate bisericile.” ( 2 Corinteni 11, 24‑28 ).
Cu toate acestea, același om care a suferit atât de mult pentru credința lui în Christos afirmă cu atâta convingere: „Eu socotesc că suferințele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături de slava viitoare, care are să fie descoperită față de noi” ( Romani 8, 18 ).
Da, noi suntem cetățeni ai viitorului și credem în promisiunile făcute de Dumnezeul iubirii:
„Căci Eu știu gândurile pe care le am cu privire la voi”, zice Domnul, „gânduri de pace și nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor și o nădejde” ( Ieremia 29, 11 ).
Care este acest viitor? Ultimele două pagini ale Scripturii dau cortina timpului la o parte, lăsându-ne să privim în el. Cu adevărat, merită orice sacrificiu !
Lori Balogh
