„Ferice de cei prigoniti din pricina neprihanirii…”

„Ferice de cei prigoniti din pricina neprihanirii…”

„Ferice de cei prigoniti din pricina neprihanirii, caci a lor este Imparatia cerurilor ! Ferice va fi de voi cand, din pricina Mea, oamenii va vor ocara, va vor prigoni si vor spune tot felul de lucruri rele si neadevarate impotriva voastra ! Bucurati-va si veseliti-va, pentru ca rasplata voastra este mare in ceruri; caci asa au prigonit pe prorocii care au fost inainte de voi”

( Matei 5, 10-12 )

 

Fericirea de a fi

     Cineva asemana cele opt ( dupa unii comentatori, noua ) Fericiri cu un munte pe care trebuie sa-l urce orice cautator sincer al fericirii. Urcusul „muntelui” este format din primele patru Fericiri, care ne vorbesc, in esenta, despre nevoile omului, despre constientizarea si implinirea lor. Ca sa ajungi in varf, trebuie sa urci cu rabdare toate treptele, fara sa sari peste niciuna dintre ele.

Mai intai trebuie sa simti socul constientizarii saraciei tale spirituale; apoi trebuie sa cunosti agonia lacrimilor pocaintei, dupa care urmeaza imblanzirea firii pacatoase si razvratite cu ajutorul Duhului Sfant. Cea de-a patra treapta, aflata chiar aproape de varful „muntelui”, consta in foamea si setea dupa neprihanire, nevoi spirituale pe care doar Dumnezeu le poate satisface pe deplin.

Dupa ce ai ajuns pe varf si ai fost saturat cu neprihanirea lui Dumnezeu, va trebui sa cobori din nou la poalele muntelui, caci acolo sunt oameni cu probleme care au nevoie de tine. Ei au nevoie de mila ta, de inima ta curata, de spiritul tau pacificator si de modelul tau de integritate morala, pe care il posezi chiar si atunci ( si mai ales atunci ! ) cand esti persecutat pentru credinta ta. De aceea, Fericirile nu sunt axiome separate, de sine statatoare, ci ele reprezinta un tot unitar, legandu-se in mod armonios unele de celelalte.

Daca primele patru Fericiri vizeaza relatia omului cu Dumnezeu, ultimele patru enunturi ale Mantuitorului se refera la relatia omului cu semenii sai. Din acest punct de vedere, afirmatia unor comentatori ai Bibliei potrivit careia Fericirile ar reprezenta un fel de „Decalog” al Noului Testament nu este cu totul lipsita de adevar. Asemenea Celor Zece Porunci, in care primele patru porunci vizeaza relatia omului cu Dumnezeu, in timp ce urmatoarele sase se refera la relatia lui cu semenii, si Fericirile au in vedere ambele genuri de relatii.

Unii considera Fericirile ca fiind simple sugestii; altii, mai radicali, vad in ele niste porunci ale Mantuitorului, un fel de nou Decalog ce l-ar inlocui pe cel vechi, considerat de unii ca fiind restrictiv si perimat.

Insa citindu-le si meditand asupra mesajului lor, Fericirile ne apar mai degraba ca niste enunturi ale principiilor Imparatiei ceresti, insotite in spiritul lor de invitatia plina de dragoste a cerului de a cauta aceasta Imparatie.

Poate cea mai valoroasa lectie pe care o gasim in enuntul Fericirilor este aceea ca fericirea adevarata nu consta in ceea ce are un om, ci in ceea ce este el. Acest adevar strabate ca un fir rosu intreaga Scriptura. Iov, unul din cei mai bogati oameni ai tuturor timpurilor, a fost apreciat de Dumnezeu nu pentru ce avea ca bunuri materiale, ci pentru ce era el.

„Domnul a zis Satanei: „Ai vazut pe robul Meu Iov ? Nu este nimeni ca el pe pamant. Este un om fara prihana si curat la suflet, care se teme de Dumnezeu si se abate de la rau” ( Iov 1, 8; 2, 3 ).

Aceasta este adevarata filosofie de viata a Imparatiei ceresti, aflata intr-un contrast izbitor cu filosofiile de viata ale lumii noastre. A fi sau a avea ? Aceasta este Intrebarea…

 

Autostrada sau poteca de munte ?

     Viata unui om, in general, si mai ales a unui crestin autentic, nu este o autostrada pe care poti sofa relaxat, fredonand melodia preferata. Ea este mai dregraba o poteca ingusta de munte, plina de primejdii la tot pasul, marginita de prapastii adanci si de colturi de stanca ce te pot rani, cu zone alunecoase sau cu pericol de avalansa. De pe o astfel de poteca se poate cadea oricand, daca nu veghezi si si nu esti pregatit sa faci fatza intemperiilor si riscurilor.

Imaginea crestinului mereu vesel si zambitor, asa cum apare pe paginile unor reviste, nu este realista. Atat experienta vietii, cat si marturia Scripturii, ne arata ca viata unui copil al lui Dumnezeu este marcata de dileme si intrebari la care uneori nu primesti raspunsul asteptat. Astfel de dileme pot da nastere unor crize majore care au uneori un final tragic.

Intrebarea cea mai frecventa care se aude de pe buzele crestinilor sinceri care trec prin suferinte si persecutii este: „De ce, Doamne ?” De ce un om care iubeste adevarul si integritatea morala este dispretuit si marginalizat in aceasta lume ? De ce un om care vrea sa fie corect, evitand minciuna si frauda, este dispretuit ? Si de ce un om care se straduieste sa faca voia lui Dumnezeu este adesea persecutat ? De ce oamenii buni si drepti, asemenea lui Abel, sunt prigoniti, in timp ce oamenii rai, asemenea lui Cain, traiesc in libertate  si prospera ? De ce uneori faptele bune sunt pedepsite, in timp ce faptele rele sunt rasplatite ?

Lista intrebarilor de felul acesta este foarte lunga. In esenta insa, toate aceste intrebari se reduc la una singura: De ce Dumnezeu, care este Suveranul intregului Univers, ingaduie ca fiii Sai de pe pamant sa sufere ?  Astfel de intrebari au framantat mintea nu doar a celor slabi in credinta, ci chiar a unor barbati puternici, pe care ii consideram modele de vietuire: Iov, David, Habacuc, Ieremia, Asaf, Ioan Botezatorul s.a.

Suferinta pentru credinta in Christos este o realitate cruda a istoriei omenirii. Chiar si astazi, dupa doua milenii de istorie crestina, crestinismul este cea mai persecutata religie. Daca vom arunca o privire pe harta lumii in anul 2017 si daca vom folosi codurile rosu, portocaliu si galben din meteorologie pentru zonele in care persecutarea crestinilor este cea mai apriga, harta ar arata in felul urmator:

1) Cod rosu ( tari in care a fi crestin presupune riscul de a-ti pierde viata in orice moment): Coreea de Nord, Pakistan, Afganistan, Somalia, Iran, Irak, Siria, Sudan, Yemen.

2) Cod portocaliu: India, Uzbekistan, Turkmenistan, Etiopia, Kenya, Bangladesh, Myanmar, Vietnam, Arabia Saudita, Qatar, Kuweit, Iordania, Bahrain, Nigeria, Libia, Egipt.

3) Cod galben: Turcia, China, Tanzania, Indonezia, Malaezia, Algeria, Mauritania, Mali, Tunisia, Oman.

Acestea sunt tarile in care persecutarea crestinilor este evidenta si oficiala. Insa crestinii au parte de persecutii, chiar adaca acestea sunt mai voalate, chiar si in tarile cu democratii occidentale. Conform ultimelor date, in anul 2017, circa 215 milioane de crestini au suferit intr-un fel sau altul persecutii severe in 50 de tari ale lumii. Si daca ne aflam la capitolul statistici, in anul 2015 au fost ucisi pentru credinta lor 7100 de crestini, in timp ce au fost distruse 2400 de biserici crestine.

Poate fi persecutia, impreuna cu suferintele inerente care o insotesc, un motiv de fericire pentru urmasii Domnului ? Din perspectiva omeneasca, a asocia persecutia cu fericirea este o adevarata nebunie. Din perspectiva cereasca insa, aceasta asociere este cat se poate de realista. Cei prigoniti din pricina neprihanirii pot fi cu adevarat fericiti. De ce ? Ne raspunde chiar Iisus: „caci a lor este Imparatia cerurilor” si „pentru ca rasplata voastra este mare in ceruri” ( Matei 5, 10.12 ).

Ca sa poti accepta acest lucru ai insa nevoie de credinta, de acea cedinta a lui Christos „care, pentru bucuria care-I era pusa inainte, a suferit crucea, a dispretuit rusinea si sade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu” ( Evrei 12, 2 ).

 

Persecutia – o garantie a mantuirii ?

     In lume, au fost si continua sa fie tot felul de persecutii: politice, rasiale, religioase si economice. Oare toti oamenii persecutati pentru diferite motive sunt vizati de cea de-a opta Fericire ? Din enuntul ei rezulta ca raspunsul este negativ. Suferinta in sine nu reprezinta o garantie a mostenirii Imparatiei lui Dumnezeu.

Enuntul celei de-a opta Fericiri este o consecinta a celei de-a saptea Fericiri, in care se vorbeste despre cei impaciuitori, adica despre oamenii care se straduiesc sa-i impace pe oameni intre ei, dar mai ales sa-i impace pe oameni cu Dumnezeu. Doar cei care sunt persecutati din cauza implinirii misiunii lor divine pot fi cu adevarat fericiti.

Chiar enuntul ultimei Fericiri precizeaza situatia in care suferinta poate aduce fericire celui ce trebuie sa o suporte. Nu toti cei persecutati din diferite motive: politice, rasiale sau chiar religioase sunt fericiti, ci doar cei „prigoniti din pricina neprihanirii”, sau „din pricina Mea”, precizeaza Mantuitorul. De aceea, atentie la cauzele care stau la baza suferintelor noastre ! Suferim din cauza neprihanirii lui Christos sau din cauza pacatoseniei firii noastre si a greselilor pe care le facem ?

Apostolul Petru face o distinctie clara intre diferitele cauze ale suferintei umane, scriindu-le credinciosilor din primul secol: „Nimeni dintre voi sa nu sufere ca ucigas, sau ca hot, sau ca facator de rele, sau ca unul care se amesteca in treburile altuia. Dimpotriva, daca sufera pentru ca este crestin, sa nu-i fie rusine, ci sa proslaveasca pe Dumnezeu pentru numele acesta… Asa ca cei ce sufera dupa voia lui Dumnezeu, sa-si incredinteze sufletele credinciosului Ziditor si sa faca ce este bine” ( 1 Petru 4, 15.16.19 ).

A suferi pentru Christos inseamna cel putin doua lucruri:

1) A suferi pentru caracterul Sau reprodus in noi: „Daca va uraste lumea, stiti ca pe Mine M-a urat inaintea voastra. Daca ati fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei. Dar, pentru ca nu sunteti din lume si pentru ca Eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea va uraste lumea” ( Ioan 15, 18.19 ).

2) A suferi pentru implinirea misiunii pe care ne-a incredintat-o Dumnezeu in lume: „Din pricina Mea veti fi dusi inaintea dregatorilor si inaintea imparatilor, ca sa slujiti ca marturie inaintea lor si inaintea neamurilor…. Fratele va da la moarte pe fratele sau si tatal pe copilul lui; copiii se vor scula impotriva parintilor lor si-i vor omora. Veti fi urati de toti din pricina Numelui Meu, dar cine va rabda pana la sfarsit, va fi mantuit” ( Matei 10, 18,21.22 ).

A suferi din cauza propriilor greseli sau din cauza neascultarii fatza de Legea lui Dumnezeu sau fatza de legile civile si a crede ca suferim pentru Christos reprezinta cea mai amarnica autoinselare.

Acelasi apostol Petru ii intreaba retoric pe cititorii epistolelor sale: „In adevar, ce fala este sa suferiti cu rabdare sa fiti palmuiti cand ati facut rau ? Dar daca suferiti cu rabdare cand ati facut ce este bine, lucrul acesta este placut lui Dumnezeu. Si la aceasta ati fost chemati, fiindca si Christos a suferit pentru voi si v-a lasat o pilda, ca sa calcati pe urmele Lui” ( 1 Petru 2, 20.21 ).

Prima si ultima din cele opt Fericiri sunt strans legate intre ele. Masura saraciei noastre in duh este data de pretul pe care suntem dispusi sa-l platim pentru neprihanire. Fiul lui Dumnezeu a platit pretul maxim posibil pentru neprihanire: propria Sa viata. Oare cati dintre urmasii sai de astazi sunt dispusi sa plateasca acelasi pret ?

 

Posibile concluzii gresite

     Atunci cand trecem prin focul incercarilor de orice fel, dar mai ales atunci cand suntem nedreptatiti, marginalizati si persecutati pentru credinta, iar Dumnezeu nu intervine pentru a ne elibera, ne confruntam cu tentatia de a trage concluzii gresite.

Prima dintre ele este aceea ca Dumnezeu este indiferent fatza de problemele cu care ne confuntam. El, Suveranul intregului Univers, pare ocupat cu probleme mult mai importante in gestionarea Creatiei, decat micile noastre necazuri. Insa gandul acesta este luciferic, nicidecum biblic, avand scopul de a rupe relatia dintre noi si Dumnezeu.

De ce oare, in cei trei ani si jumatate de activitate publica, Mantuitorul a incercat sa ii convinga pe toti urmasii Sai ca Dumnezeu, inainte de a fi un Suveran Atotputernic peste intreaga Creatie, este Tatal nostru ? Intentia Sa este evidenta: pentru a ne demonstra ca asa cum unui tata pamantesc ii pasa de problemele si fericirea copiilor sai, la fel, dar intr-un mod infinit mai profund, Tatalui nostru ceresc Ii pasa de copiii Sai de pe pamant, de nevoile lor, de necazurile lor, de fericirea lor.

Intreaga Scriptura afirma acest lucru, combatand teoria deista care sustine ca Divinitatea, dupa ce a creat lumea, S-a retras in spatele unei perdele transcendentale, lasandu-ne sa ne descurcam singuri, indiferent la suferinta umana.

„Caci asa vorbeste Cel Prea Inalt, a carui locuinta este vesnica si al carui Nume este sfant: „Eu locuiesc in locuri inalte si in sfintenie, dar sunt cu omul zdrobit si smerit, ca sa inviorez duhurile smerite si sa imbarbatez inimile zdrobite” ( Isaia 57, 15 ).

„Domnul este aproape de cei cu inima infranta si mantuieste pe cei cu duhul zdrobit” ( Psalmul 34, 18 ).

„Duhul Domnului este peste Mine, caci Domnul M-a uns sa aduc vesti bune celor nenorociti. El M-a trimis sa vindec pe cei cu inima zdrobita, sa vestesc robilor slobozenia si prinsilor de razboi izbavirea” ( Isaia 61, 1 ).

„Cum sa te dau, Efraime ? Cum sa te predau, Israele ? Cum sa-ti fac ca Admei ? Cum sa te fac ca Teboimul ? Mi se zbate inima in Mine si tot launtrul Mi se misca de mila” ( Osea 11, 8 ).

Daca doar acest ultim verset citat ar exista in Scriptura, ar fi suficient pentru a ne convinge de faptul ca Tatal ceresc nu este indiferent fatza de nevoile, suferintele, aspiratiile, esecurile si nedreptatile la care sunt supusi copiii Sai de pe pamant. Si aceasta pentru simplul motiv ca „Dumnezeu este dragoste” ( 1 Ioan 4, 8 ), iar dragostea nu este niciodata indiferenta in fatza suferintei.

O alta concluzie gresita la care poate ajunge un om care trece prin suferinte cauzate de persecutie este ideea ca el este prea pacatos, iar Dumnezeu il trece prin aceste suferinte din cauza pacatelor sale. Insa nu totdeauna este corecta aceasta concluzie.

Noi, ca si evreii de pe vremuri, suntem sclavii teoriei retributiei, cu cele doua aspecte ale sale: orice pacat faptuit este pedepsit si orice bine facut este rasplatit de Dumnezeu. Insa teoria retributiei este adevarata doar in contextul judecatii finale, nu acum. Acum traim un timp de har, nu de pedeapsa sau rasplatire. De aceea este riscant sa tragem concluzii de felul acesta.

Cu o anumita ocazie, avand mintea imbibata cu prejudecati de genul teoriei retributiei, ucenicii s-au prezentat inaintea Mantuitorului, intrebandu-L in legatura cu orbul din nastere: „Invatatorule, cine a pacatuit: omul acesta sau parintii lui, de s-a nascut orb ?” Iisus a raspuns: „N-a pacatuit nici omul acesta, nici parintii lui, ci s-a nascut asa ca sa se arate in el lucrarile lui Dumnezeu” ( Ioan 9, 2.3 ).

Raspunsul Domnului combate falsa idee ca orice suferinta de care are parte un om este cauzata de pacatele sale si, in consecinta, de pedeapsa divina pentru aceste pacate. Iov a fost un om neprihanit, lucru care a fost adeverit de Insusi Dumnezeu in doua ocazii diferite ( vezi Iov 1, 8; 2, 3 ). Si totusi, in istoria scrisa si cunoscuta nu avem informatii ca ar fi existat vreun om care sa fi suferit atat de mult ca el.

Iar daca ne gandim la viata Mantuitorului, Cel numit de ingerul Gabriel „Sfantul” ( vezi Luca 1, 35 ), a existat oare cineva care sa fi suferit pe nedrept mai mult decat El ? Intrebarea este retorica, neavand decat un singur raspuns: Nimeni !

Iisus stie cel mai bine ce inseamna sa suporti nedreptatea, batjocura si persecutia. A fost drept ca El, Cel gasit nevinovat de instanta romana, sa fie scuipat, palmuit, biciuit, umilit si, in final, sa fie omorat printr-o executie umilitoare ? Strigatul Sau pe cruce: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit ?” ( Matei 27, 46 ) este infinit mai sfasietor decat al oricarui om care a suferit vreodata persecutie din partea semenilor sai.

O alta concluzie gresita la care poate ajunge un om persecutat pe nedrept este aceea ca Dumnezeu nu-l mai iubeste. Dar oare aplicarea disciplinei inseamna ca nu mai exista dragoste ? Cand ne pedepsim copiii pentru neascultarile lor inseamna ca nu-i mai iubim ? Dimpotriva, tocmai pentru ca ii iubim si dorim ca ei sa devina oameni adevarati, ii pedepsim spre indreptare.

Dumnezeu uraste divortul in casatorie ( vezi Maleahi 2, 16 ), insa vrea sa ne „divorteze” de pacatele din noi, lucru pe care noi nu-l dorim intotdeauna. De ce ? Pentru ca pacatul aduce in viata omului o anumita doza de placere ( de moment, dar ea exista ! ), la care ne e greu sa renuntam de bunavoie. De aceea, Dumnezeu este nevoit sa ingaduie in viata copiilor Sai suferinta in diferitele ei forme, pentru a ne constientiza de raul si dezastrul adus de pacat.

     „Fiule, nu dispretui pedeapsa Domnului si nu-ti pierde inima cand esti mustrat de El. Caci Domnul pedepseste pe cine-l iubeste si bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primeste. Suferiti pedeapsa. Dumnezeu Se poarta cu voi ca si cu niste fii. Caci care este fiul pe care nu-l pedepseste tatal” ( Evrei 12, 5-7 ).

Iar daca trebuie sa suferim pe nedrept din partea semenilor nostri, sa nu uitam ca Dumnezeu, care este alaturi de noi in suferinta, poate sa schimbe blestemul in binecuvantare ( vezi Neemia 13, 2 up. ). Orice persecutie provocata de Diavolul si pusa in aplicare de uneltele sale de pe pamant impotriva copiilor lui Dumnezeu poate deveni in final o binecuvantare, daca este privita cu ochii credintei. De ce ? Pentru ca ea ne ajuta sa uram si mai mult pacatul, sa-L iubim si mai mult pe Dumnezeu si sa tanjim si mai mult dupa Imparatia lui Dumnezeu. Toate acestea nu sunt binecuvantari de dorit ?

Oi in mijlocul lupilor

     Una din cele mai reusite metafore, care oglindesc conditia crestinului in lume, este cea folosita de Iisus cu ocazia trimiterii ucenicilor in lume: „Iata, Eu va trimit ca pe niste oi in mijlocul lupilor. Fiti intelepti ca serpii si fara rautate ca porumbeii. Paziti-va de oameni, caci va vor da in judecata soboarelor si va vor bate in sinagogile lor. Din pricina Mea veti fi dusi inaintea dregatorilor si inaintea imparatilor, ca sa slujiti de marturie inaintea lor si inaintea neamurilor” ( Matei 10, 16-18 ).

Oi in mijlocul lupilor ! Au aceste oi vreo sansa sa supravietuiasca ? Una din durele realitati ale vietii este aceea ca in Marele Razboi Cosmic dintre Christos si Satana, intre bine si rau, noi nu suntem doar niste simpli spectatori. Noi suntem actori cu acte in regula. Noi nu stam confortabil in tribune, privind la altii cum se lupta, ci ne aflam chiar in arena, luptand pe viata si pe moarte cu raul. Desigur, nu ne luptam „impotriva carnii si sangelui, ci impotriva capeteniilor, impotriva domniilor, impotriva stapanitorilor intunericului acestui veac, impotriva duhurilor rautatii care sunt in locurile ceresti” ( Efeseni 6, 12 ).

In situatia in care valorile crestinilor si cele ale lumii sunt radical diferite, persecutia este inevitabila, caci „toti cei ce voiesc sa traiasca cu evlavie in Christos Iisus vor fi prigoniti” ( 2 Timotei 3, 12 ). De ce ii uraste lumea pe adevaratii urmasi ai lui Christos astfel incat, daca s-ar putea, i-ar scoate definitiv de pe scena vietii ? Raspunsul Mantuitorului este elocvent:

„Daca va uraste lumea, stiti ca pe Mine M-a urat inaintea voastra. Daca ati fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar, pentru ca nu sunteti din lume si pentru ca Eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea va uraste lumea. Aduceti-va aminte de vorba pe care v-am spus-o: „Robul nu este mai mare decat stapanul sau.” Daca M-au prigonit pe Mine, si pe voi va vor prigoni; daca au pazit cuvantul Meu, si pe al vostru il vor pazi” ( Ioan 15, 18-20 ).

„Le-am dat cuvantul Tau si lumea i-a urat, pentru ca ei nu sunt din lume, dupa cum Eu nu sunt din lume” ( Ioan 17, 14 ).

Traim intr-o lume mixta, formata din oameni care, desi toti sunt pacatosi, unii au ales sa asculte de Dumnezeu, in timp ce altii continua sa sa razvrateasca impotriva Lui. Intr-o asemenea lume, in care neprihanirea unora reprezinta o mustrare pentru pacatosenia altora, ura celor din urma fatza de cei dintai este previzibila.

„Oi” in mijlocul „lupilor” ! Stiti care este marele paradox al luptei milenare dintre bine si rau ? Acela ca „oile”, in ciuda tuturor aparentelor, vor invinge „lupii”. Si aceasta se va intampla nu pentru ca ar exista in ele vreo calitate razboinica ascunsa sau vreo strategie secreta, ci pentru simplul motiv ca  aceste „oi” au un Pastor: „Pastorul cel mare” ( 1 Petru 5, 4 ), care Isi apara „turma” cu pretul propriei Sale vieti.

     „Eu sunt Pastorul cel bun. Pastorul cel bun isi da viata pentru oi… Eu sunt Pastorul cel bun… Eu Imi cunosc oile Mele si ele Ma cunosc pe Mine, asa cum Ma cunoaste pe Mine Tatal si asa cum cunoasc Eu pe Tatal; si Eu Imi dau viata pentru oile Mele” ( Ioan 10, 11.14.15 ).

Un astfel de Conducator, care Si-a dat viata pentru salvarea omenirii, oare nu merita orice sacrificiu din partea noastra ? Merita sa mai ezitam in fatza suferintei pentru Numele Lui, cand stim ca rasplata celor ce-I sunt credinciosi va fi mare in ceruri ?

Marele apostol Pavel isi enumera suferintele indurate din cauza Numelui lui Christos: „De cinci ori am capatat de la iudei patruzeci de lovituri fara una; de trei ori am fost batut cu nuiele; o data am fost improscat cu pietre; de trei ori s-a sfaramat corabia cu mine; o noapte si o zi am fost in adancul marii. Deseori am fost in calatorii, in primejdii pe rauri, in primejdii din partea talharilor, in primejdii din partea celor din neamul meu, in primejdii din partea paganilor, in primejdii in cetati, in primejdii in pustie, in primejdii pe mare, in primejdii intre fratii mincinosi. In osteneli si necazuri, in priveghiuri adesea, in foame si sete, in posturi adesea, in frig si lipsa de imbracaminte. Si, pe langa lucrurile de afara, in fiecare zi ma apasa grija pentru toate bisericile.” ( 2 Corinteni 11, 24-28 ).

Cu toate acestea, acelasi om care a suferit atat de mult pentru credinta lui in Christos afirma cu atata convingere: „Eu socotesc ca suferintele din vremea de acum nu sunt vrednice sa fie puse alaturi de slava viitoare, care are sa fie descoperita fatza de noi” ( Romani 8, 18 ).

Da, noi suntem cetateni ai viitorului si credem in promisiunile facute de Dumnezeul iubirii:

„Caci Eu stiu gandurile pe care le am cu privire la voi”, zice Domnul, „ganduri de pace si nu de nenorocire, ca sa va dau un viitor si o nadejde” ( Ieremia 29, 11 ).

Care este acest viitor ? Ultimele doua pagini ale Scripturii dau cortina timpului la o parte, lasandu-ne sa privim in el. Cu adevarat, merita orice sacrificiu !

Lori Balogh

Acest articol a fost publicat în Fericirile și etichetat cu , , . Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Spam protection by WP Captcha-Free