Igiena minții
„Vă îndemn, dar, fraților, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceți trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu; aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească. Să nu vă potriviți chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceți prin înnoirea minții voastre, ca să puteți deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută și desăvârșită.”
Romani 12,1.2
Igiena noastră cea de toate zilele
Într-un fel sau altul, conștient sau mai puțin conștient, igiena este o temă care îi preocupă pe oamenii din toate categoriile sociale, mai ales în vremuri în care izbucnesc epidemii nimicitoare. Astăzi suntem bombardați cu statistici cu privire la numărul periuțelor de dinți vândute într-un an, cantitățile de săpun și detergent folosite într-o anumită perioadă de timp de o anumită populație, cum se gestionează deșeurile și multe altele.
Toate aceste statistici sunt indicatori ai gradului de educație în materie de igienă într-un anumit grup social sau populație. Însă nu întotdeauna au existat astfel de preocupări. Nu prea departe de epoca noastră, pe la mijlocul secolului al XIX-lea, în spitalele Europei nu se cunoșteau beneficiile banalei spălări pe mâini. Medicii care făceau disecții pe cadavre și care apoi, fără să se spele pe mâini, intrau în saloanele cu bolnavi pentru consultații, se mirau că bolnavii lor mureau pe capete.
În jurul anului 1840, în spitalul Algemeines-Krankenhaus din Viena, una din șase femei internate în secția de obstetrică-ginecologie murea din cauze necunoscute. A fost nevoie de observațiile unui medic tânăr, de origine maghiară, pe nume Ignatz Semmelweis, pentru ca rata mortalității să scadă simțitor.
În anul 1847, el a introdus în salonul de care răspundea obligativitatea spălării pe mâini a întregului personal medical după ședințele de disecție și înainte de consultarea pacienților din salonul său. Urmarea? Rata mortalității a scăzut de la un deces la 6 persoane internate, la un deces la 40 sau chiar la un deces la 84 persoane internate.
Colegii lui Semmelweis nu au fost de acord să se spele pe mâini după fiecare consultație și l-au sabotat pe tânărul medic, acesta fiind nevoit să se retragă la Budapesta. Însă aici medicul a întâlnit aceeași opoziție față de o practică igienică ce ni se pare normală și de bun simț în zilele noastre, însă nu și pentru acele vremuri. Văzând opoziția colegilor săi față de o regulă de igienă atât de necesară, tânărul medic Semmelweis a capitulat, sfârșind într-un spital de boli psihice.
Igiena trupului nu a fost din totdeauna o preocupare a omului, deși Biblia ne oferă o mulțime de învățături pe această temă, vechi de aproximativ 3500 de ani. Până nu demult, în marile orașe ale Europei gunoaiele și excrementele erau aruncate direct în stradă, transformând căile de acces în adevărate „raiuri” pentru muștele, țânțarii, șobolanii, câinii vagabonzi și porcii care umblau liber.
Palatul Versailles – vestitul palat parizian – mirosea peste tot a urină, pentru că domnii și doamnele din înalta societate își satisfăceau nevoile fiziologice pe unde apucau. Ce să mai vorbim despre perucile marilor aristocrați pline de păduchi? Dar despre practica lor de a se îmbăia doar o dată sau de două ori pe an?
Lucrurile au început să se schimbe în bine doar după descoperirea germenilor cauzatori de boală în urma cercetărilor lui Louis Pasteur, Robert Koch și alții. De atunci, lumea a devenit mai conștientă de existența unor dușmani nevăzuți, dar deosebit de periculoși pentru sănătatea și viața omului.
Dacă omenirea ar fi ținut cont de regulile simple de igienă și carantină pe care le găsim pe paginile Vechiului Testament, în istoria poporului Israel, ar fi fost scutită de marile epidemii de ciumă, holeră, febră tifoidă și alte boli grave care au decimat populația lumii, mai ales în perioada Evului Mediu.
Din fericire, trăim într-o epocă în care oamenii, în marea lor majoritate, sunt preocupați de igiena trupului. Și este foarte bine că se întâmplă acest lucru. Însă câți dintre noi acordăm cel puțin aceeași atenție igienei minții? Dictonul latin: „Mens sana in corpore sano” pare a fi doar pe jumătate urmărit ca țintă a vieții.
Un corp sănătos? Da, avem grijă de el prin igienă, exerciții fizice, o alimentație cât mai sănătoasă și, în general, printr-un stil de viață cât mai sănătos. Dar câtă grijă avem de sănătatea minții noastre, a acelei părți din ființa noastră ascunsă de ochii semenilor noștri, dar nu și de ochii Creatorului nostru?
Mi-am pus cândva o întrebare (poate absurdă pentru unii!): Dacă gândurile noastre ar avea miros, oare cum ar arăta lumea noastră? Ar mai fi respirabil aerul din jurul nostru? Dacă gândurile noastre ar fi vizibile și ar fi colorate, cât de întunecată sau luminoasă ar fi atmosfera care ne înconjoară? Dacă gândurile noastre ar apărea scrise pe frunte ca pe un display, care ar fi urmările în privința relațiilor dintre noi?
Din fericire, gândurile noastre nu au nici miros, nici culoare și nici nu sunt scrise pe frunte. În caz contrar, viața ar fi imposibilă. Însă chiar dacă noi nu ne cunoaștem gândurile unii altora, totuși Dumnezeu le cunoaște, iar lucrul acesta ar trebui să ne dea de gândit. Ar trebui să acordăm igienei minții noastre cel puțin aceeași atenție și importanță pe care le acordăm igienei trupurilor noastre.
Valoarea gândurilor
Subiectul „Igiena minții” ar putea să pară unora dintre noi o temă teoretică, poate chiar inutilă. Însă cei care gândesc în felul acesta dovedesc faptul că nu înțeleg câteva lucruri fundamentale care stau la baza funcționarii complexului mecanism al ființei umane.
Împăratul și filosoful roman Marc Aureliu (121‑180 d.Ch.) a subliniat importanța gândurilor într-o singură propoziție lapidară: „Viața noastră este ceea ce o fac gândurile noastre să fie.” Cu alte cuvinte, noi suntem în realitate nu ceea ce se vede în afară că suntem, ci ceea ce gândim în interiorul ființei noastre ascunse, ceea ce facem când suntem singuri și nu ne vede nimeni, acolo unde doar ochiul lui Dumnezeu poate pătrunde.
Acela este adevăratul om din noi, pe care apostolul Petru îl numește „omul ascuns al inimii” care, dacă este curățat printr-o igienă corespunzătoare a minții, „este de mare preț înaintea lui Dumnezeu” (1 Petru 3, 4).
Dar oare comportamentul nostru exterior, felul în care ne îmbrăcăm, vorbim și acționăm nu este important? Cu siguranță ca toate acestea au valoarea lor, atât în ochii oamenilor, cât și în ochii lui Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care Biblia ne avertizează că vom fi judecați după cuvintele noastre (vezi Matei 12,36.37) și după faptele noastre (vezi Exodul 7,8; Matei 25,31‑46).
Dar care este izvorul felului nostru de vorbire, al modului în care înțelegem să ne îmbrăcăm, să ne coafăm, să petrecem timpul liber? De unde izvorăsc faptele noastre, planurile noastre de viitor, acțiunile noastre și modul în care relaționăm cu cei din jurul nostru? Izvorul tuturor acestora nu este propria noastră gândire?
Însuși Mântuitorul a recunoscut că „pomul se cunoaște după rodul lui… Căci din prisosul inimii vorbește gura” (Matei 12,33.34). Însă același Iisus, care este un perfect cunoscător al naturii umane decăzute, a fost nevoit să constate că de multe ori comportamentul exterior al omului nu corespunde gândirii lui, „omului ascuns al inimii.”
Din nefericire, chiar în mijlocul ucenicilor Săi era unul care avea un comportament ireproșabil în ochii oamenilor, dar a cărui inima era din ce în ce mai întunecată de gânduri rele, inspirate de Satana. Este vorba, desigur, de Iuda, pe care scriitorii Evangheliilor îl surprind în cel puțin două ipostaze în care comportamentul exterior părea ireproșabil, în timp ce în mintea sa cultiva gânduri negre.
Primul moment este cel din casa lui Simon leprosul, în care Maria a luat un litru de mir de nard curat și a spălat picioarele Mântuitorului (vezi Ioan 12,1‑8). Reacția lui Iuda față de gestul Mariei avea cele mai bune aparențe: „De ce nu s-a vândut acest mir cu 300 de lei și să se fi dat săracilor?” Însă Ioan, după ce l-a cunoscut cu adevărat pe tovarășul său de ucenicie, a adăugat: „Zicea lucrul acesta nu pentru că purta de grijă de săraci, ci pentru că era un hoț și, ca unul care ținea punga, lua el ce se punea în ea” (Ioan 12,5.6).
Al doilea moment care surprinde duplicitatea lui Iuda, discrepanța dintre gândurile lui rele și comportamentul său exterior ireproșabil, este cel al arestării lui Iisus în grădina Ghetsemani. Evanghelistul Marcu surprinde acest moment și-l descrie astfel: „Când a venit Iuda, s-a apropiat îndată de Iisus și I-a zis: „Învățătorule!” Și L-a sărutat mult” (Marcu 14,45).
Ce se ascundea în spatele aparenței acelui sărut de iubire și considerație? Acum știm cu toții, căci Dumnezeu l-a demascat pe cel în care se ascundea cel mai josnic caracter și cea mai îngrozitoare trădare care s-a făcut vreodată în istoria lumii noastre.
În rechizitoriul pe care îl face cărturarilor și fariseilor din vremea Sa, Iisus afirmă: „Vai de voi, cărturari și farisei fățarnici! Pentru că voi curățați partea de afară a paharului și a blidului, dar înăuntru sunt pline de răpire și de necumpătare. Fariseu orb! Curăță întâi partea dinăuntru (igiena minții n.n.) a paharului și blidului, pentru ca și partea de afară să fie curată. Vai de voi, cărturari și farisei fățarnici! Pentru că voi sunteți ca mormintele văruite, care pe dinafară se arată frumoase, iar pe dinăuntru sunt pline de oasele morților și de orice fel de necurăție. Tot așa și voi, pe dinafară vă arătați neprihăniți oamenilor, dar pe dinăuntru sunteți plini de fățărnicie și de fărădelege” (Matei 23,25‑28).
Din diferite motive cunoscute doar de noi și de Dumnezeu (dorința de a afișa o imagine cât mai bună, teama de a fi dezaprobați de societate sau biserică, interese meschine etc.) în exterior ne străduim să părem cei mai de treabă oameni. Însă, dacă pe oameni îi putem înșela, nu același lucru îl putem face și în dreptul lui Dumnezeu.
Psalmistul David știa prea bine faptul că nu-și putea ascunde gândurile înaintea Creatorului. Din această cunoaștere s-a născut impresionantul Psalm 139: „Doamne, tu mă cercetezi de aproape și mă cunoști, știi când stau jos și când mă scol și de departe îmi pătrunzi gândul. Știi când umblu și când mă culc și cunoști toate căile mele. Căci nu-mi ajunge cuvântul pe limbă și Tu, Doamne, îl cunoști în totul” (Psalmul 139,1‑4).
Dacă cineva încă nu este convins cât de importante sunt gândurile noastre înaintea lui Dumnezeu, să rememoreze istoria Potopului. Privind spre pământul tot mai degradat după doar 1656 de ani de la Creație, Dumnezeu a trebuit să constate cu durere: „Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ și că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău” (Geneza 6,5).
Versetul acesta ne surprinde prin cele patru superlative ale sale: 1) „răutatea omului era mare pe pământ”, 2) „toate întocmirile gândurilor din inima lui”, 3) „erau îndreptate în fiecare zi”, 4) „numai spre rău”. Cu alte cuvinte, nu se putea mai rău decât atât. Ceea ce ne surprinde în acest verset este următorul aspect: Dumnezeu nu ia în considerare în primul rând exteriorul, comportamentul, faptele antediluvienilor, ci interiorul ființei umane, „omul ascuns al inimii”.
În cazul acelei generații care a pierit în apele Potopului, înseși izvoarele vieții erau corupte și imposibil de curățat. Din astfel de izvoare stricate nu putea ieși, nu avea cum să iasă ceva bun. Căci „omul bun scoate lucruri bune din visteria bună a inimii lui, dar omul rău scoate lucruri rele din visteria rea a inimii lui” (Matei 12,35). Iar judecata lui Dumnezeu are în vedere nu doar faptele oamenilor, ci și gândurile lor: „Eu pedepsesc faptele și gândurile lor” (Isaia 66,18).
Iată de ce este atât de importantă igiena minții. Iată de ce inspirația ne îndeamnă cu atâta insistență prin cuvintele înțeleptului Solomon: „Păzește-ți inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieții” (Proverbele 4,23).
Porunca gândului
Privind Cele Zece Porunci din perspectiva igienei minții, putem observa un amănunt care ar trebui să dea de gândit tuturor celor care minimalizează păcatul săvârșit în gând, în forul nostru interior, și pe care nimeni în afară de Dumnezeu nu îl cunoaște. Primele nouă porunci au de-a face mai mult sau mai puțin cu comportamentul nostru, adică cu partea vizibilă a existenței noastre.
Poți avea și un alt dumnezeu în afară de Dumnezeul cel viu și Creator și te poți închina lui în interiorul ființei tale fără să faci caz de lucrul acesta. Însă, de regulă, lucrurile acestea nu rămân ascunse mult timp. Dacă un om este idolatru, dacă rostește blasfemii la adresa lui Dumnezeu, dacă păzește sau nu Sabatul zilei a șaptea, dacă el își cinstește sau nu părinții, dacă ucide (cu fapta sau vorba) pe semenul său, dacă practică adulterul și minte, aceste păcate sunt vizibile, fiind condamnate fie de societate, fie de biserică, fie de ambele.
Însă dacă un om poftește ceva la care nu are dreptul și nu-i aparține (fie trupul, fie un obiect fie poziția socială a semenului său), păcatul acesta nu este vizibil. Este un păcat al gândului, ascuns în circumvoluțiunile, sinapsele și neuronii creierului nostru. Un păcat care poate rămâne ascuns multă vreme, uneori întreaga viață, fără ca cei din jur să-l cunoască, dar cunoscut și înregistrat în cărțile din ceruri.
Din acest motiv, putem considera Porunca a X-a ca fiind coroana Decalogului. Dacă această poruncă nu este călcată, putem spune că avem o igienă a minții bine pusă la punct, iar Duhul lui Dumnezeu a făcut o bună lucrare de curățare a sanctuarului minții noastre.
Contrar părerii greșite a unor creștini, conform căreia în Predica de pe Munte Mântuitorul ar fi rostit o nouă Lege morală în locul Decalogului dat la Sinai, în această predică Iisus nu face altceva decât să aprofundeze înțelesurile aceleiași Legi a lui Dumnezeu, dată odată pentru totdeauna omenirii. În exemplele pe care le oferă, Domnul nostru coboară păcatul de la nivelul faptelor exterioare până la nivelul gândirii ascunse a omului, arătând că acolo, în mintea și inima omului, zămislește și se naște păcatul.
„Ați auzit că s-a zis celor din vechime: „Să nu ucizi; oricine va ucide va cădea sub pedeapsa judecății.” Dar Eu vă spun că oricine se mânie pe fratele său va cădea sub pedeapsa judecății…” (Matei 5,21.22).
„Ați auzit că s-a zis celor din vechime: „Să nu preacurvești.” Dar Eu vă spun că oricine se uită la o femeie (sau la un bărbat n.n.) ca s-o poftească, a și preacurvit cu ea în inima lui” (Matei 5,27.28)
Referindu-se la păcatul vorbirii, atât de răspândit printre noi, apostolul Iacov face o afirmație bine cunoscută: „Toți greșim în multe feluri. Dacă nu greșește cineva în vorbire, este un om desăvârșit și poate să-și țină în frâu tot trupul” (Iacov 3,2).
Apostolul Iacov are perfectă dreptate. Ținând cont că „din prisosul inimii vorbește gura” (Matei 12,34), înseamnă că un om cu o vorbire fără greșeală are o inimă nepătată și o gândire curată. De aceea, fără să greșim, putem reformula afirmația lui Iacov astfel: „Toți greșim în multe feluri. Dacă nu greșește cineva în gândurile lui, este un om desăvârșit și poate să-și țină în frâu tot trupul.”
Însă putem atinge acel nivel spiritual în care să nu mai păcătuim cu gândul? Avem vreo șansă să ne igienizăm mintea și să ne „înnoim în duhul minții noastre” (vezi Efeseni 4,23)? Ce mijloace ne-a lăsat Creatorul pentru a atinge acest deziderat?
Sfântul Dimitrie al Rostovului spunea: „Dacă nu te vei face împărat peste pofte și gânduri, nu vei moșteni Împărăția cerurilor.” „Nu întotdeauna poți controla împrejurările, dar îți poți controla propriile gânduri”, spunea Charles Popplestone. Iar Nicolae Iorga spunea: „Semeni un gând, culegi o faptă; semeni o faptă, culegi un obicei; semeni un obicei, culegi un caracter; semeni un caracter, culegi un destin.” „Omul este, neîndoielnic, făcut pentru a gândi; în aceasta constă toată demnitatea și tot meritul său; iar datoria sa este de a gândi cum trebuie” – spunea Pascal.
Dar cum să gândim corect când noi suntem ființe decăzute, păcătoase? Cum putem să ne păstrăm, asemenea lui Pavel, „un cuget curat” (vezi 1 Timotei 1,19; 3, 9; 2 Timotei 1,3; Fapte 24,16) înaintea Celui care pătrunde în fiecare clipă toate gândurile noastre? Avem vreo șansă să ajungem la sfințenia gândirii noastre și la biruință?
Igiena minții
Cei mai mulți creștini care sunt conștienți de importanța unei igiene a minții au o mare dilemă: Cum pot eu, om cu o natură păcătoasă, decăzută, să-mi controlez gândurile? Gândurile rele, păcătoase, vin fără să vreau. Mă trezesc cu ele, deși nu le doresc.
În astfel de situații ne aflăm cu toții, fără excepție. Mai mult decât atât, văzând că uneori aceste gânduri rele invadează mintea noastră, deși nu le dorim, unii dintre noi cad în descurajare și, mai rău decât aceasta, văzând că lucrul se repetă, aceștia încetează să mai lupte cu gândurile lor rele. Există oare vreo soluție?
Sunt necesare câteva precizări importante cu privire la gândurile rele care încearcă să pătrundă în mintea noastră:
1) Satana nu poate pătrunde în mintea noastră pentru a ne citi gândurile. Totuși, el ne poate inspira gânduri rele, necurate.
2) Gândurile rele nu sunt păcat, atâta vreme cât nu le acceptăm și nu le hrănim cu plăcere. Ele sunt ispite ce pot fi biruite prin puterea Duhului Sfânt.
3) Este alegerea noastră dacă vrem să alungăm aceste gânduri sau dacă vrem să le lăsăm să-și facă „cuib” și să zămislească pui în mintea noastră.
4) Dumnezeu ne-a lăsat capacitatea de alegere cu privire la gândurile pe care le nutrim. Avem posibilitatea să le alungăm, dar avem și libertatea de a le hrăni.
5) Dumnezeu nu ne lasă singuri în lupta cu gândurile rele, ci ne oferă harul Său pentru a le alunga și a le înlocui cu gânduri nobile.
În scrierile lui E. G. White întâlnim numeroase referințe cu privire la aceste realități:
„Fiecare gând, fiecare cuvânt și fiecare faptă trebuie să păstreze caracterul celei mai stricte moralități. Să ne aducem aminte că Dumnezeu vede păcatele noastre ascunse. Chiar și cel mai bun dintre oameni este tulburat de gânduri și simțăminte care îi sunt sugerate de Satana; dar, dacă nu se lasă absorbit de ele, dacă le respinge cu oroare, sufletul lui nu este contaminat de vinovăție și nimeni nu va fi afectat de influența lor” (E. G. White, „Review and Herald” 27 martie 1888).
„Poate vă întrebați: Ce trebuie să fac cu aceste gânduri înspăimântătoare? Alungați-le din minte, privind și contemplând inegalabila profunzime a iubirii Mântuitorului” (E. G. White, „Minte, caracter și personalitate”).
„Dumnezeu cunoaște pe deplin cuvintele și gândurile noastre. Voi aveți datoria de a vă controla gândurile. Va trebui să duceți un război împotriva unei imaginații deșarte. Ați putea gândi că nu este niciun păcat să lăsați ca gândurile voastre să alerge fără nicio cenzură, așa cum în mod firesc o și faceți. Dar nu este așa. Sunteți răspunzători față de Dumnezeu pentru că v-ați îngăduit gânduri deșarte; căci din închipuiri deșarte se ajunge la comiterea păcatelor, la înfăptuirea directă a acelor lucruri cu care s-a ocupat mintea. Stăpâniți-vă gândurile și va fi atunci mult mai ușor să vă controlați acțiunile” (E. G. White, „Mărturii” vol. 3).
„Va avertizez cu privire la necesitatea curăției în fiecare gând, în fiecare cuvânt și în fiecare acțiune” (E. G. White, „Minte, caracter și personalitate”).
Există o lege a fizicii care este perfect valabilă și în ceea ce privește funcționarea creierului uman: spațiul nu suportă vidul. În mod asemănător, mintea umană nu poate suporta lipsa gândurilor. De aceea, cea mai bună soluție pentru îndepărtarea gândurilor rele, oricare ar fi acestea, este umplerea minții noastre cu gânduri bune, pozitive, cu preocupări nobile care să ne apropie de Dumnezeu și de semeni, gânduri constructive și aducătoare de realizări binecuvântate de Dumnezeu.
Dacă există un domeniu în care proverbul „Cui pe cui se scoate”, atunci domeniul gândirii umane este cel mai vizat. Căci nu există o cale mai bună de a scăpa de un gând rău decât aceea de a-l înlocui cu un gând bun, nobil și constructiv.
Suntem ceea ce alegem să fim
În una dintre scrierile sale, autoarea E. G. White face următoarea afirmație: „Un om este așa cum gândește în inima sa. Multe gânduri fac istoria nescrisă a unei singure zile și aceste gânduri au mult de-a face cu formarea caracterului. Gândurile noastre trebuie păzite cu strictețe, pentru că un singur gând necurat face o impresie adâncă asupra sufletului.”
Ce a vrut să spună autoarea când a afirmat că un singur gând necurat lăsă o impresie adâncă asupra sufletului? La data la care au fost scrise aceste lucruri nu se cunoștea foarte mult cu privire la funcționarea creierului uman și relația dintre creier și minte. Între timp, știința a progresat, confirmând afirmațiile făcute de E. G. White în urmă cu mai bine de un secol.
În cartea „Pune-ți creierul în funcțiune”, scrisă de medicul Caroline Leaf după o viață întreagă dedicată studiului funcționarii creierului uman, autorul face câteva afirmații surprinzătoare, pe care le voi exprima pe scurt:
1) Creierul uman este plastic, maleabil și adaptabil, modificându-se în fiecare moment al zilei, ceea ce confirmă îndemnul apostolului Pavel din Romani 12,2: „Să vă prefaceți prin înnoirea minții voastre” sau cel din Efeseni 4,23: „Să va înnoiți în duhul minții voastre.” Creierul nu este un organ rigid, inflexibil, ci unul care se modifică în funcție de gândurile pe care le nutrim.
2) Gândurile pe care le cultivăm creează în creierul nostru niște structuri proteice, fizice, niște făgașuri sau șosele. Dacă gândurile rele creează astfel de „șosele” în creierul nostru, vestea bună este aceea că, dacă alegem să cultivăm gânduri bune, vechile „șosele” se destramă și se reconstruiesc altele bune. Aceasta înseamnă că creierul nu este o mașinărie fixă, determinată genetic, ci un organ plastic, care se poate modifica în funcție de alegerile pe care le facem.
3) Noi nu suntem victime ale biologiei și ale ADN-ului nostru, ci creatori ai destinului nostru, dacă lucrăm împreună cu Dumnezeu și Îi permitem să ne schimbe. Nu genele ne țin sub controlul lor, ci noi, prin liberul arbitru garantat de Creator, putem controla ființa și gândurile noastre.
În concluzie, în această luptă teribilă pe care o avem de dus în interiorul ființei noastre împotriva gândurilor rele, a sentimentelor negative și a înclinațiilor păcătoase Dumnezeu este de partea noastră. Pentru a ne ajuta să biruim, El ne va pune la dispoziție tot cerul, dacă va fi nevoie. Însă alegerea ne aparține. În alegerea aceasta nu intervine nimeni: nici oamenii, nici Satana, nici chiar Dumnezeu.
Noi alegem cu ce hrănim mintea noastră, noi alegem la ce privim, noi alegem ce citim, ce ascultăm, ce gândim și ce simțăminte cultivăm în mintea și inima noastră. Dumnezeul iubirii, care a dat tot ceea ce a avut mai scump pentru mântuirea noastră și care ne vrea cât mai curând lângă Sine în Împărăția Sa veșnică, așteaptă să facem zilnic cele mai bune alegeri.
De aceea, El ne îndeamnă zi de zi: „Păzește-ți inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieții. Izgonește neadevărul din gura ta și depărtează viclenia de pe buzele tale. Ochii tăi să privească drept și pleoapele tale să caute drept înaintea ta. Cărarea pe care mergi să fie netedă și toate căile tale să fie hotărâte: nu te abate nici la dreapta, nici la stânga și ferește-te de rău!” (Proverbele 4,23‑27).
Lori Balogh
