Rolul lui E. G. White în apariția și dezvoltarea Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea
(II)
„Dar, printr-un proroc a scos Domnul pe Israel din Egipt și printr-un proroc a fost păzit Israel.”
Osea 12:13
În general, Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea este apreciată pentru instituțiile sale bine organizate din întreaga lume, în mod deosebit pentru cele din domeniul educației, al sănătății și al publicațiilor. În crezul bisericii există însă și elemente care o fac nepopulară printre miile de confesiuni creștine existente: Sabatul zilei a șaptea (Biserica Adventistă este o confesiune sabatariană), principiile legate de alimentație și prezența lui E. G. White în calitate de profet al bisericii.
Cu privire la acest ultim punct, care face parte din crezul Bisericii Adventiste, un lider al Societății Biblice din Argentina i-a mărturisit franc unui pastor adventist, după ce și-a exprimat deschis admirația față de instituțiile și organizarea bisericii: „Singurul lucru de care îmi pare rău este ca o aveți pe Ellen White ca profet.”
Se pare că ideea ca o confesiune creștină din secolul al XXI-lea să aibă un profet modern, iar acesta să nu fie un bărbat, ci o femeie, reprezintă o adevărată piatră de poticnire pentru mulți creștini. Nu voi insista aici și acum asupra darului profetic în Biserica lui Christos, nici nu intenționez să aduc argumente în favoarea perpetuării darului profetic de-a lungul secolelor, după ce s-a încheiat perioada Bisericii primare. De asemenea, nu intenționez să încerc o explicație pentru faptul că Biserica Adventistă are un profet femeie și nu un profet bărbat, știind bine că întreaga istorie biblică este dominată de bărbați, de la Geneza la Apocalipsa. Aceste subiecte vor fi tratate separat, dacă va fi voia lui Dumnezeu.
Mă voi rezuma la continuarea prezentării rolului pe care l-a avut Ellen G. White în apariția și dezvoltarea Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea. În fond, de ce a trimis Dumnezeu un profet pentru Biserica Rămășiței? Care este moștenirea pe care Ellen G. White a lăsat-o bisericii sfârșitului și care este relevanța actuală a scrierilor sale pentru biserică?
Într-un articol precedent am prezentat trei mari provocări cu care s-a confruntat Biserica Adventistă încă de la începuturile existenței sale, provocări cărora biserica le-a făcut față cu bine datorită prezenței și lucrării lui Ellen G. White, „mesagerul lui Dumnezeu” pentru acest timp plin de capcane de tot felul.
Am amintit de epoca celei de-A Doua Mari Treziri Religioase (1800‑1850) cu extremele sale, de problema educației în școlile americane și de presiunea creată de legile duminicale asupra credincioșilor adventiști (și nu numai!). În toate aceste probleme și provocări, îndemnurile trimise de Dumnezeu bisericii Sale prin Ellen G. White au ocrotit-o de extreme nedorite, de greșeli în educație și de compromisuri cu privire la ascultarea de Legea lui Dumnezeu.
Fără lucrarea lui Ellen G. White nu știm cum ar fi arătat Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea; nu știm dacă ea ar mai fi avut identitatea unică de astăzi între confesiunile creștine; nu știm dacă această biserică ar mai fi existat…
În acest articol vor fi prezentate alte trei provocări cărora Biserica Adventistă le-a făcut față datorită lucrării lui Dumnezeu prin „mesagerul” Său pentru biserica sfârșitului, Ellen G. White.
Apariția spiritismului modern
Anul 1848 a fost anul apariției unui fenomen cu totul ciudat: spiritismul modern. În luna februarie a acelui an, surorile Maggie și Katy Fox au început să audă niște ciocănituri misterioase în podeaua, mobila și pereții oricărei camere în care se aflau fetele. Fiind distrată de prezența acestor ciocănituri, într-o noapte Katy Fox a strigat: „Hai, domnule Copită despicată, fă ce fac și eu!” Urmarea? La bătăile și ciocăniturile fetei, misterioasa entitate a răspuns la fel.
În scurt timp, cele două fete împreună cu mama lor – d-na Fox -, au pus la punct un sistem de comunicare prin care s-a putut realiza dialogul dintre oameni și spirite. Oamenii întrebau, iar spiritele răspundeau. În scurt timp, cele două surori Fox au devenit medii spiritiste profesioniste, organizând ședințe spiritiste publice.
Cu timpul, ciocăniturilor misterioase li s-au adăugat și ale mijloace de comunicare cu spiritele: mesele mișcătoare, mesaje scrise de spirite și tot felul de metode de comunicare cu morții. Fenomenul spiritist s-a răspândit rapid, asemenea unui incendiu într-o pădure de uscături. Astfel, în 1857, în SUA existau deja 67 de periodice spiritiste care făceau propagandă mișcării, în timp ce numărul spiritiștilor sau al celor care cochetau cu spiritismul era de ordinul milioanelor.
Ellen G. White a demascat fără nicio ezitare entitatea care se ascundea în spatele acestor fenomene. În cartea sa „Tragedia veacurilor”, ea scrie: „Ciocăniturile misterioase, cu care a început spiritismul modern, n-au fost rezultatul trucurilor sau iscusinței umane, ci acțiunea directă a îngerilor răi, care au introdus astfel una dintre înșelăciunile cele mai eficiente în a distruge sufletele” (1).
În aceeași lucrare, care este o prezentare detaliată a luptei dintre Dumnezeu și Satana, dintre bine și rău, autorul afirmă că spiritismul va reprezenta unul dintre principalele instrumente de înșelăciune folosite de Satana înainte de a doua venire a lui Christos. Demascând forțele oculte aflate în culisele mișcării spiritiste, Dumnezeu S-a folosit de lucrarea lui Ellen G. White pentru a feri biserica de efectele nimicitoare ale spiritismului modern în toate formele sale, inclusiv acel spiritism de nuanță religioasă.
Apariția liberalismului protestant
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, bisericile creștine din America s-au confruntat cu o mare dilemă: Cum ar trebui să se raporteze la noile transformări ale societății în urma industrializării rapide, a imigrației în masă, a apariției marilor aglomerări urbane, dar mai ales în urma apariției darwinismului, prin publicarea, în 1859, a cărții de căpătâi a lui Charles Darwin, „Originea speciilor” („The Origin of the Species”)?
Lucrarea lui Darwin, urmată în 1871 de publicarea unei alte cărți, „Descendența omului” („The Descent of Man”), nega raportul biblic al Creației și originea divină a omului, explicând apariția vieții pe pământ prin acțiunea unor forțe oarbe și necontrolabile. Procesul de evoluție prin selecția naturală, pe care-l propovăduia Darwin în lucrările sale, era o teorie care circula în mediile intelectuale ale vremii. Era de fapt o lovitură sub centură dată doctrinei creștine care are la baza sa Creaționismul.
În fața noii provocări, bisericile protestante americane au reacționat diferit. Unii lideri creștini au declarat că darwinismul este în esență ateism, în timp ce alții încercau să concilieze noua teorie cu raportul biblic, afirmând că „evoluția este metoda folosită de Creator pentru a îmbunătăți Creația.”
În această perioadă, America a început să simtă adierile liberalismului religios. Care erau pilonii liberalismului american? Iată, pe scurt, câțiva dintre ei:
– Dumnezeu Se folosește de procesul evoluției pentru a îmbunătăți Creația.
– Minunile și chiar întruparea și învierea lui Iisus sunt negate.
– Ființa umană este bună în esența ei, putând fi îmbunătățită prin educație, cultură și voință.
– Păcatul nu reprezintă călcarea voii lui Dumnezeu, ci o reminiscență animală, o moștenire în procesul evoluției. De aceea, pentru a se elibera de păcat, omul nu are nevoie de convertire, ci de educație, cultură și reforme sociale.
– Iisus este doar un model de viață pentru om, nu o jertfă înlocuitoare.
– Biblia nu este revelația lui Dumnezeu, ci o colecție de mituri, tradiții și obiceiuri, la fel cum au toate popoarele. Biblia nu mai e privită ca o căutare a omului de către Dumnezeu, ci mai degrabă ca o bâjbâială a omului după Dumnezeu.
– Accentul e pus pe Evanghelia socială, urmărind întemeierea Împărăției lui Dumnezeu prin educație și reforme sociale, nu prin lucrarea lăuntrică a Duhului Sfânt.
Începutul secolului al XX-lea i-a găsit pe liberalii protestanți deplin încrezători în progresul omenirii și instaurarea Împărăției lui Dumnezeu pe pământ. Curând însă, Cele Două Războaie Mondiale, marea criză economică și pericolul nuclear aveau să le spulbere toate aceste false așteptări.
Care a fost poziția lui Ellen G. White față de ideile liberalismului protestant, alimentat de apariția darwinismului și a industrializării? Ellen G. White a rămas fără ezitare în tabăra creaționiștilor, refuzând orice compromis cu ideile liberale sau evoluționiste. În cartea sa „Patriarhi și profeți”, ea scria: „Nu există niciun temei pentru a presupune că omul a evoluat printr-un mod lent de dezvoltare, de la formele inferioare de viață animală sau vegetală. O astfel de învățătură înjosește marea lucrare a Creatorului, coborând-o la nivelul îngust al concepțiilor omenești” (2).
Cu privire la știință, Ellen G. White a afirmat că „cercetările (științifice n.n.) nu aduc nimic care, dacă sunt înțelese corect, să vină în conflict cu revelația divină” (3). Pe tot parcursul vieții și în toate lucrările sale, ea a rămas de partea convingerii că Biblia este autoritatea pentru înțelegerea științei și nu invers, iar raportul Creației din Geneza trebuie luat așa cum este, ca un raport al unei lucrări divine făcute în șase zile literale, nu în ere sau perioade nedefinite de timp.
Ellen G. White a respins ideile liberale conform cărora Biblia ar fi o culegere de mituri, legende, obiceiuri și tradiții, susținând că ea este Cuvântul lui Dumnezeu, revelația Sa scrisă către o omenire decăzută.
Discriminările rasiale
O mare problemă a societății americane din secolul al XIX-lea a fost discriminarea rasială. În urma Războiului Civil american (1861‑1865), sclavii negri au fost eliberați, însă discriminarea rasei negre nu a încetat. Deși au fost făcute amendamente la Constituție prin care erau recunoscute eliberarea sclavilor (al 13‑lea amendament), dreptul la cetățenie (al 14‑lea amendament) și dreptul la vot (al 15‑lea amendament), în deceniile care au urmat Curtea Supremă a SUA a instituit segregarea între rasa albă și cea neagră în toate domeniile, prin elaborarea doctrinei „separați, dar egali”.
Treptat, negrilor li s-au restrâns dreptul la vot și educație, astfel că în 1890 doar 20% dintre copiii negrilor puteau beneficia de educație. S-a ajuns până acolo încât, la începutul secolului al XX-lea, guvernatorul statului Mississippi, James Kimball Vardman, să afirme că orice ban cheltuit pentru educația copiilor negri este „o jefuire a omului alb”. În 1910, segregarea era o realitate acceptată de întreaga populație americană.
Cum s-a ajuns la o asemenea filozofie de viață? Ideile lui Darwin cu privire la selecția naturală au pătruns și în domeniul social, sub denumirea de „darwinism social”. Majoritatea oamenilor aveau convingerea că rasa albă se afla în vârful piramidei raselor, în timp ce rasa neagră se afla la baza ei. Conform selecției naturale a lui Darwin, rasa neagră nu avea nicio șansă să egaleze vreodată calitățile rasei albe, fiind nevoită să-și accepte inferioritatea.
Ellen G. White a respins categoric ideea superiorității unei rase față de alta. Deficiențele reale care se observau în rândul persoanelor de culoare erau explicate de ea prin condițiile grele ale sclaviei și lipsa privilegiilor de care s-au bucurat albii. Iată ce scrie ea despre această realitate crudă: „Mulți ar fi manifestat capacități incontestabile dacă ar fi fost binecuvântați cu ocaziile cu care au fost binecuvântați frații lor mai favorizați, albii, dar n-au avut niciodată aceasta șansă” (4).
Cu privire la inegalitățile și nedreptățile existente, ea scria că „ar trebui să se facă toate eforturile pentru a se înlătura această nedreptate teribilă care li s-a făcut negrilor” (5).
Mișcările pentru drepturile femeilor
America secolului al XIX-lea a fost confruntată cu o bogată activitate pentru drepturile femeilor. Până în 1920, în ciuda tuturor încercărilor de a obține dreptul la vot, femeile americane nu au avut acest drept. Abia în 1920 a fost introdus în Constituția americană cel de-al 19‑lea amendament care consfințea dreptul femeilor americane de a vota, devenind astfel cetățeni americani cu drepturi depline. Treptat, femeile americane au primit dreptul de a intra pe piața muncii și de a beneficia de educație la fel ca bărbații.
Care a fost poziția lui Ellen G. White față de mișcarea pentru drepturile femeilor? În concepția sa, nu există niciun dubiu cu privire la faptul că Dumnezeu îi crease egali pe bărbat și pe femeie. Însă nu a simțit niciodată îndemnul să se implice în mișcarea pentru drepturile femeilor. A fost de acord cu obiectivele mișcării, dar nu a fost de acord cu stilul de viață al militantelor acestei mișcări.
Deși a trăit și a lucrat într-o lume dominată de bărbați, ea nu a rămas în umbră, ci și-a asumat un rol important, deși neoficial, în conducerea Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea. Atunci când bărbații care conduceau destinele bisericii se abăteau de la calea biblică, ea nu a ezitat să-i mustre și chiar să-i înfrunte, considerând că era datoria pe care i-a dat-o Însuși Dumnezeu.
În cadrul bisericii, Ellen G. White le-a încurajat pe femei să facă lucrare de evanghelizare deoarece, scria ea, femeile „sunt la fel de necesare precum sunt bărbații pentru lucrarea care le-a fost rânduită”(6).
Concluzii
Este greau să ne imaginăm cum ar fi arătat Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea fără îndemnurile, sfaturile, viziunile și, nu în ultimul rând, fără exemplul personal de sacrificiu al lui Ellen G. White. Deși nu a avut niciodată o funcție de conducere oficială în biserică, amprenta pe care a lăsat-o asupra mișcării advente este de necontestat.
Suntem însă martorii unui mare paradox: Aceiași oameni care admiră buna organizare a instituțiilor Bisericii Adventiste, contestă tocmai persoana pe care Dumnezeu a folosit-o pentru a pune bazele acestor instituții (în educație, sănătate și publicații).
Dacă ar fi să concentrăm în câteva cuvinte întreaga activitate a lui Ellen G. White (circa 70 de ani) și influența vieții și a scrierilor sale (în jur de 100 000 de pagini) asupra spiritualității bisericii, am putea spune: echilibru, integritate, sacrificiu, modestie, generozitate și, nu în ultimul rând, dragoste de oameni și de Dumnezeu.
Echilibru. În întreaga sa viață, Ellen G. White a luptat împotriva tendințelor fanatice care încercau să-și facă drum în Biserica Adventistă. În toate învățăturile, sfaturile și îndemnurile sale există un echilibru desăvârșit, nelăsând nicio șansă extremismului de orice nuanță ar fi fost el.
Integritate. Ellen G. White s-a opus oricăror compromisuri în legătură cu ascultarea strictă de Legea lui Dumnezeu. O dovadă în acest sens sunt nenumăratele mărturii personale sau generale adresate bisericii. Chiar cu riscul de a deveni nepopulară, atunci când situația impunea, ea mustra și tăia în „carne vie” păcatul, având mereu la îndemână „sabia Duhului”, care este Cuvântul lui Dumnezeu. Însă întotdeauna știa să lege rănile cu balsamul iubirii și al iertării.
Sacrificiu. Este greu să ne imaginăm cum s-ar fi putut naște Biserica Adventistă din cei câțiva credincioși milleriți dezamăgiți, izolați și aflați la distanțe uneori de sute de kilometri unii față de alții, fără spiritul de sacrificiu al familiei White (dar și al altor pionieri ai mișcării advente: John Andrews, Joseph Bates, Uriah Smith, etc.). Pe ploaie, vânt, viscol sau sub arșița verii, Ellen G. White, însoțită cel mai adesea de soțul său, James White, a străbătut mii de kilometri pentru a uni în același crez un popor așteptător al revenirii lui Christos.
Modestie. Ellen G. White nu și-a atribuit titluri și merite și nu a pretins niciodată a fi altceva decât ceea ce a fost. Nici titlul de „profet” nu l-a pretins pentru sine. Singura sintagmă folosită de ea în dreptul persoanei sale a fost aceea de „mesager al Domnului”. Și aceasta pentru că în viziunile primite i s-a spus că misiunea sa în Biserica lui Christos era aceea de a fi „mesagerul Domnului”.
Generozitate. Este greu de exprimat în câteva cuvinte numeroasele fapte de caritate care au caracterizat viața lui Ellen G. White. Toate au avut izvorul în generozitatea sa debordantă. Grija pentru copiii orfani, pentru bolnavi, pentru nevoile misiunii și cele legate de buna funcționare a instituțiilor bisericii (educație, sănătate, publicații) probabil că nu va putea fi niciodată contabilizată pe acest pământ. Cu siguranță însă, că cerul are un raport exact al tuturor actelor sale de caritate.
Dragoste de oameni și de Dumnezeu. De fapt, acesta este izvorul din care s-au născut toate celelalte lucruri pe care le admirăm în viața și lucrarea lui Ellen G. White. I-a iubit pe oameni, sacrificându-se pentru ei; L-a iubit pe Iisus, dăruindu-I întreaga sa viață.
În fond, acesta este cel mai important lucru, căci „oricine iubește, este născut din Dumnezeu și cunoaște pe Dumnezeu” (1 Ioan 4:7). Iar „dragostea nu va pieri niciodată” (1 Corinteni 13:8).
Lori Balogh
Referințe:
(1) E. G. White, „Tragedia veacurilor”, p. 553
(2) E. G. White, „Patriarhi și profeți”, p. 45
(3) E. G. White, „Educație”, p. 128
(4) E. G. White, „Scrisoarea 80a”, 1895
(5) E. G. White, SW, p. 15 – „The Southern Work”
(6) E. G. White, „Evanghelizare”, p. 493
