De ce exista violenta si moarte in lumea animala?

De ce exista violenta si moarte in lumea animala?

 

Intrebarile legate de prezenta suferintei si a mortii intr-o lume despre care Biblia afirma ca a fost creata de un Dumnezeu atotputernic, drept si iubitor, fac parte din categoria celor mai rascolitoare intrebari ale existentei.

Un om care se confrunta cu astfel de intrebari – si nu exista niciun om care sa fie scutit de ele! – fie ca este vorba de propriile suferinte, de suferintele celor din jur sau de suferinta si moartea vizibile la tot pasul in lumea animalelor, nu are decat doua optiuni: fie se razvrateste impotriva unui astfel de Dumnezeu, care tolereaza ( sau care poate chiar provoaca ) atata suferinta si moarte pe pamant, fie continua sa se increada in Dumnezeu in ciuda dilemelor ramase nerezolvate.

In primul caz se ajunge la indiferentism fatza de orice forma de religie, la scepticism si ateism, uneori chiar un ateism militant. Cazul lui Charles Darwin este de notorietate in aceasta privinta. Desi a fost crescut intr-o familie crestina, el insusi fiind posesor al unei licente in teologie ( singura sa licenta! ), Darwin s-a indepartat de Dumnezeu pentru simplul motiv ca nu a putut gasi un raspuns la problema suferintei pe care o vedea la tot pasul, atat intre oameni, cat si in lumea animala. Rezultatul il cunoastem: aparitia darwinismului cu milioanele sale de adepti.

De la bun inceput, trebuie sa recunoastem ca nimeni dintre muritori nu are un raspuns complet si satisfacator la problema suferintei. In ciuda sutelor de lucrari scrise pe aceasta tema, „de ce”- urile raman de cele mai multe ori fara raspuns. La fel cum s-a intamplat si cu intrebarile neprihanitului Iov legate de suferintele sale inimaginabile, la care nici sotia sa, nici prietenii sai si, in final, nici chiar Dumnezeu nu i-au oferit raspunsul asteptat.

Cel care crede ca detine raspunsurile exhaustive la problema suferintei se inseala amarnic. Un astfel de om fie nu a cunoscut ( inca ) suferinta in propria sa viata, fie nu a inteles inca suferinta altora.

Ce ii poti raspunde unui om care a trait o viata cumpatata, ferindu-se de abuzuri si vicii, si care totusi primeste diagnosticul de temut: cancer? Ati putea sa oferiti un raspuns corect unui astfel de om, in timp ce alti oameni calca vadit legile sanatatii si, cu toate acestea, nu se imbolnavesc de o boala atat de grava?

Ce ii puteti raspunde unui om credincios, care I-a slujit lui Dumnezeu intreaga viata si care, fara nicio prevestire, face un accident vascular cerebral, ramanand paralizat pentru tot restul vietii? Ati avea un raspuns care sa-l multumeasca pe acest om, dar care sa fie si corect din punct de vedere spiritual?

Ce i-ati raspunde unui cuplu care isi doreste cu disperare un copil si totusi acesta nu apare, in timp ce altii isi leapada pruncii in ghenele de gunoi sau in institutiile care se ocupa cu cresterea copiilor?

Probabil ca in fatza suferintei personale, colective sau chiar a suferintei atat de prezenta in lumea animala, ar trebui sa fim mult mai rezervati in oferirea unor raspunsuri concrete. Desigur, cu exceptia acelor raspunsuri generale pe care Biblia insasi ni le ofera cu privire la originea suferintei, la autorul ei si la planul Creatorului de a o elimina in viitoarea Creatie.

Intr-adevar, Cuvantul lui Dumnezeu are cateva lucruri importante de clarificat. Insa, atunci cand reflectorul se indreapta spre suferinta concreta si prezenta, la intrebarile: De ce mi s-a intamplat tocmai mie acest lucru? De ce s-a intamplat tocmai acum? De ce mie si nu altora? De ce a ingaduit Dumnezeu acest lucru? De ce nu m-a ocrotit Dumnezeu? etc., tacerea este elocventa.

In cele ce urmeaza, reflectorul se va indrepta spre violenta, suferinta si moartea pe care le vedem la tot pasul in lumea animala. Iubitorii de natura si pasionatii de documentare pe aceasta tema de pe Animal Planet, Nat Geo Wild si alte posturi TV specializate, vin in contact cu scene de violenta, suferinta si moarte care se petrec pretutindeni in lumea animala.

Mai mult decat atat, fie ca vorbim despre pasari, animale terestre sau marine, fie ca ne referim la lumea microscopica a bacteriilor si virusurilor, nu este greu de observat ca la fiecare specie in parte exista inzestrari ( organe, functii, abilitati ) avand scopul de a ucide indivizi din alte specii sau chiar din propria specie.

Caninii impresionanti ai animalelor de prada ( lei, hiene, leoparzi, ursi, lupi, etc. ), veninul serpilor, dintii ascutiti ai crocodililor, capacitatea bacteriilor de a dobandi rezistenta la antibiotice si multe alte realitati din lumea animala ridica o multime de intrebari in mintea unui om credincios, care crede ca natura este creatia unui Dumnezeu intelept si iubitor.

De unde vin aceste inzestrari care servesc producerii suferintei si, in final, a mortii? Asa a creat Dumnezeu aceste fiinte? Le-a inzestrat de la inceput cu capacitatea de a ucide? Si, daca nu le-a creat asa, cum au aparut aceste modificari si de ce le-a ingaduit Creatorul?

Pentru un evolutionist, raspunsul este simplu: toate aceste inzestrari cu rolul de a ucide au aparut pe parcursul a milioane de ani, din necesitatea de a supravietui. Este insa un raspuns simplist, care nu-l poate satisface pe cautatorul sincer al adevarului. Si aceasta pentru simplul motiv ca teoria evolutionista da nastere la o multime de alte intrebari fara raspuns.

Una dintre ele este aceasta: daca organele specializate si folosite la ucidere au aparut prin evolutia speciilor de-a lungul a milioane de ani, ar trebui sa existe milioane de forme intermediare, verigi intre indivizii neevoluati ai speciilor si cei evoluati din zilele noastre. Unde sunt aceste verigi intermediare? Lipsesc cu desavarsire. Aceasta este marea problema la care evolutionismul nu a gasit inca un raspuns.

O alta intrebare: Daca indivizii unei specii au putut supravietui in trecut fara aceste inzestrari si organe folosite pentru a ucide, de ce a fost nevoie ca acestea sa apara pe parcurs? De exemplu, daca paianjenul se putea hrani in trecut si fara plasa sa, de ce a fost nevoie sa o construiasca de-a lungul evolutiei? Si, in cazul in care evolutia s-a produs, care au fost formele intermediare pana sa se ajunga la plasa acuala in care paianjenul isi prinde prada?

Insa, lasandu-i pe evolutionisti sa-si puna intrebari si sa le gaseasca raspunsurile potrivite, sa ne intoarcem la crestinism. Cum putem explica toate aceste inzestrari ale animalelor destinate uciderii altor fiinte pentru supravietuirea propriei specii?  Au existat ele in Creatia initiala, asa cum a iesit din mana lui Dumnezeu? In lumea edenica exista moarte in lumea animala? Va exista moarte in noua Creatie? Daca aceste inzestrari nu au existat la inceput, cand si din ce cauza au aparut ele?

Nu va fi usor de raspuns la toate aceste intrebari. Biblia ne ofera doar cateva indicii pe aceasta tema si trebuie sa le luam in considerare. In rest, toate celelalte idei sunt doar supozitii si ipoteze, care pot fi adevarate sau false.

In cautarea unui raspuns scripturistic, la intrebarile legate de violenta, suferinta si moarte prezente in lumea animalelor, ne vor fi de folos doua jaloane: 1) care a fost planul initial al Creatorului in momentul in care a adus la existenta lumea noastra? si 2) cum va arata noua Creatie dupa ce istoria luptei dintre bine si rau se va fi incheiat?

Intelegerea celor doua momente cheie din istoria lumii noastre ne va ajuta sa cunoastem care a fost planul initial al Creatorului cu privire la Creatia Sa, plan care va fi implinit in noua Creatie, la sfarsitul luptei dintre bine si rau.

Raportul Genezei ne prezinta cateva detalii importante in legatura cu lumea animala, asa cum a iesit ea din mainile Creatorului:

1) In ziua a cincea, au fost create vietuitoarele marine si pasarile. La sfarsitul zilei, raportul biblic spune ca: „Dumnezeu a vazut ca erau bune ( Geneza 1, 21 ). Intrebarea care se pune este urmatoarea: Puteau fi bune toate lucrurile create in ziua a cincea daca ar fi existat violenta, suferinta si moarte in mijlocul acestor vietuitoare?

2) In ziua a sasea, au fost create vietuitoarele de pe uscat: vitele, taratoarele si fiarele, fiecare dupa specia sa. Din nou, atunci cand Creatorul a verificat lucrarea Sa din acea zi, El a facut aceeasi constatare: „Dumnezeu a vazut ca erau bune ( Geneza 1, 25 ).

3) Mai mult decat atat, la sfarsitul zilei a sasea si la sfarsitul Creatiei, inainte de a crea Sabatul ca zi de odihna si memorial al Creatiei, Dumnezeu a stabilit hrana potrivita pentru om si vietuitoarele pamantului:

„Si Dumnezeum a zis: „Iata ca v-am dat orice iarba care face samanta si care este pe fatza intregului pamant si orice pom care are in el rod cu samanta: aceasta sa fie hrana voastra. Iar tuturor fiarelor pamantului, pasarilor cerului si tuturor vietatilor care misuna pe pamant, care au in ele suflare de viata, le-am dat ca hrana toata iarba verde” ( Geneza 1, 29.30 ).

Este greu de imaginat astazi ca fiarele pamantului, pe care le vedem adaptate sa ucida si sa se hraneasca cu carne, pe pamantul proaspat creat se hraneau doar cu vegetale, fara nici cea mai mica varsare de sange. Totusi, vazand ursii care pasc iarba asemenea vitelor ( alimentatia lor este vegetariana in proportie de 80-90% ), raportul biblic pare sa fie confirmat, cel putin partial.

Este evident ca in planul initial al lui Dumnezeu cu privire la Creatie nu au existat violenta, suferinta si moartea in natura. Daca acestea ar fi existat, atunci concluzia la care Creatorul Insusi a ajuns la sfarsitul Creatiei, cand a verificat din nou tot ceea ce crease ( de data aceasta in dinamica raporturilor care existau intre specii si regnuri ), nu ar fi fost aceasta: „Dumnezeu S-a uitat la tot ce facuse si iata ca erau foarte bune ( Geneza 1, 31 ).

O prima concluzie care se impune este aceea ca in raportul Genezei nu gasim niciun indiciu, cat de mic, ca Dumnezeu ar fi ingaduit sa existe violenta, suferinta si moarte in Creatia Sa, inainte ca sa intre pacatul in lume.

Dupa ce istoria pacatului se va fi incheiat, iar Planul de Mantuire se va fi implinit, profetiile biblice ne aduc din nou lumina cu privire la planul lui Dumnezeu cu privire la Creatia Sa.

1) Referindu-se la cerurile cele noi si pamantul cel nou care vor fi refacute la sfarsitul istoriei pacatului, profetul Isaia afirma: „Lupul si mielul vor paste impreuna, leul va manca paie ca boul si sarpele se va hrani cu tarana. Niciun rau si nicio vatamare nu se va face pe tot muntele Meu cel sfant, zice Domnul ( Isaia 65, 25 ).

Aceeasi idee apare si in pasajul din Isaia 11: „Atunci lupul va locui impreuna cu mielul si pardosul se va culca impreuna cu iedul: vitelul, puiul de leu si vitele ingrasate vor fi impreuna si le va mana un copilas; vaca si ursoaica vor paste la un loc si puii se vor culca impreuna. Leul va manca paie ca boul si pruncul de san se va juca la gura bortei naparcii si copilul intarcat va baga mana in vizuina basiliscului. Nu se va face niciun rau si nicio paguba pe tot muntele Meu cel sfant; caci pamantul va fi plin de cunostinta Domnului, ca fundul marii de apele care-l acopera” ( Isaia 11, 6-9 ).

2) Cartea Apocalipsei, in ultimele trei capitole, ne ofera cateva indicii clare cu privire la absenta violentei, a suferintei si a mortii in noua Creatie. In capitolul 20, 14 ni se spune ca, la finalul judecatii lui Dumnezeu, „moartea si locuinta mortilor au fost aruncate in iazul de foc”, aceasta fiind o dovada concludenta ca in noua Creatie nu va mai exista moarte. Prin urmare, nu va exista nici violenta si suferinta in lumea animala.

Absenta mortii este subliniata si in Apocalipsa 21, 4: „El va sterge orice lacrima din ochii lor. Si moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tanguire, nici tipat, nici durere, pentru ca lucrurile dintai au trecut.”

Aceasta promisiune are la baza o alta promisiune pe care o face Insusi Creatorul: „Iata, Eu fac toate lucrurile noi… Si a adaugat: „Scrie, fiindca aceste cuvinte sunt adevarate” ( Apocalipsa 21, 5 ).

Atunci cand Creatorul promite ca va face toate lucrurile noi, inseamna o noua ordine in Creatia Sa, cu totul deosebita de cea existenta astazi, in care suferinta si moartea sunt prezente la fiecare pas. Iar concluzia finala: „Nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo” ( Apocalipsa 22, 3 pp ) ne arata ca toate urmarile pacatului vor disparea pentru totdeauna.

Asadar, daca in planul initial al lui Dumnezeu nu au existat suferinta si moartea, nici in relatiile dintre oameni, nici in cadrul lumii animale, si daca in noua Creatie nimic din toate acestea nu va mai exista, putem intelege ca Dumnezeu nu este responsabil pentru ceea ce se intampla acum in lume.

Cum s-a ajuns la starea de lucruri pe care o vedem cu totii astazi. Raspunsul pe care il primim de la teologi este simplu: pacatul este responsabil pentru suferinta si moartea pe care le vedem la tot pasul. Si este foarte adevarat. Insa trebuie sa recunoastem ca de aici inainte totul este o taina pe care deocamdata nu o putem explica.

Cum s-a ajuns ca animalele sa fie inzestrate cu organe si abilitati special destinate uciderii altor animale, nu stim. S-au produs transformari anatomice si fiziologice in organismele lor dupa ce blestemul pacatului a cazut pe pamant, sau doar au fost pervertite, canalizate spre rau, inzestrarile pe care le-au primit inca de la inceput de la Creator?

In raportul Genezei cu privire la Potop, eveniment care a avut loc la aproximativ un mileniu si jumatate de la Creatiune, ni se spune ca Dumnezeu a privit la cele ce se petreceau pe pamant, tragand o concluzie dureroasa: „Pamantul era stricat inaintea lui Dumnezeu, pamantul era plin de silnicie. Dumnezeu S-a uitat spre pamant si iata ca pamantul era stricat, caci orice faptura isi stricase calea pe pamant ( Geneza 6, 11.12 ).

Alte traduceri ale Bibliei ( de exemplu NKJV, Fidela, etc. ) folosesc cuvintele „corupt” si „violenta”. Pasajul biblic referitor la Potop zugraveste adanca mahnire a Creatorului privind la  Creatia Sa, care initial fusese perfecta, dar care acum este corupta, plina de violenta si moarte.

Cand ni se precizeaza in text ca „orice faptura isi stricase calea pe pamant”, ni se da de inteles ca intreaga Creatie, fara exceptie, a suferit urmarile blestemului pacatului. Dumnezeu nu S-ar fi mahnit din cauza unei stari de lucruri pe care El ar fi provocat-o. Este clar ca altceva, ceva din afara gandurilor si planurilor Sale cu privire la Creatie a generat stricaciunea in toate aspectele si la toate nivelurile Creatiei.

Cand vedem astazi in filmele documentare animale care se sfasie intre ele, parca special create ca sa se comporte in felul acesta, sa ne aducem aminte ca ele „si-au stricat calea pe pamant.” Cand auzim de serpi veninosi, paianjeni veninosi, scorpioni si o multime de alte vietuitoare create aparent ca sa faca rau, sa ne amintim ca ele nu au fost create ca sa faca rau si ca „si-au stricat calea pe pamant.” Cand auzim de bacterii ucigase si virusuri care provoaca pandemii ucigatoare, sa ne reamintim ca in planul initial al Creatorului ele nu au facut niciun rau. Blestemul pacatului le-a facut „sa-si strice calea pe pamant.”

Traim intr-o lume a violentei, a suferintei si a mortii, insa nu a fost asa la inceput. Si nici nu va fi asa la sfarsit. Strabatem un tunel intunecos al existentei noastre, inconjurati de stricaciunea pacatului, insa se poate zari lumina de la capatul lui:

     „Nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo” ( Apocalipsa 22, 3 pp ).

„Si moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tanguire, nici tipat, nici durere, pentru ca lucrurile dintai au trecut” ( Apocalipsa 21, 4 ).

Toate acestea vor fi posibile pentru ca Dumnezeu ne promite solemn: „Iata, Eu fac toate lucrurile noi” ( Apocalipsa 21, 5 ). Ce mai putem adauga la toate acestea? O singura rugaciune simpla si profunda, care contine in esenta ei intreaga teologie crestina si exprimarea celui mai intens dor al copiilor lui Dumnezeu:

„Amin! Vino, Doamne, Iisuse!” ( Apocalipsa 22, 20 )

Lori Balogh

Acest articol a fost publicat în Dileme crestine și etichetat cu , . Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Spam protection by WP Captcha-Free