De ce există violență și moarte în lumea animală?
Întrebările legate de prezența suferinței și a morții într-o lume despre care Biblia afirmă că a fost creată de un Dumnezeu atotputernic, drept și iubitor, fac parte din categoria celor mai răscolitoare întrebări ale existenței.
Un om care se confruntă cu astfel de întrebări – și nu există niciun om care să fie scutit de ele! – fie că este vorba de propriile suferințe, de suferințele celor din jur sau de suferința și moartea vizibile la tot pasul în lumea animalelor, nu are decât două opțiuni: fie se răzvrătește împotriva unui astfel de Dumnezeu, care tolerează (sau care poate chiar provoacă) atâta suferință și moarte pe pământ, fie continuă să se încreadă în Dumnezeu, în ciuda dilemelor rămase nerezolvate.
În primul caz se ajunge la indiferentism față de orice formă de religie, la scepticism și ateism, uneori chiar un ateism militant. Cazul lui Charles Darwin este de notorietate în această privință. Deși a fost crescut într-o familie creștină, el însuși fiind posesor al unei licențe în teologie (singura sa licență!), Darwin s-a îndepărtat de Dumnezeu pentru simplul motiv că nu a putut găsi un răspuns la problema suferinței pe care o vedea la tot pasul, atât între oameni, cât și în lumea animală. Rezultatul îl cunoaștem: apariția darwinismului cu milioanele sale de adepți.
De la bun început, trebuie să recunoaștem că nimeni dintre muritori nu are un răspuns complet și satisfăcător la problema suferinței. În ciuda sutelor de lucrări scrise pe această temă, „de ce” – urile rămân de cele mai multe ori fără răspuns. La fel cum s-a întâmplat și cu întrebările neprihănitului Iov legate de suferințele sale inimaginabile, la care nici soția sa, nici prietenii săi și, în final, nici chiar Dumnezeu nu i-au oferit răspunsul așteptat.
Cel care crede că deține răspunsurile exhaustive la problema suferinței se înșală amarnic. Un astfel de om fie nu a cunoscut (încă) suferința în propria sa viață, fie nu a înțeles încă suferința altora.
Ce îi poți răspunde unui om care a trăit o viață cumpătată, ferindu-se de abuzuri și vicii, care totuși primește diagnosticul de temut: cancer? Ați putea să oferiți un răspuns corect unui astfel de om, în timp ce alți oameni calcă vădit legile sănătății și, cu toate acestea, nu se îmbolnăvesc de o boală atât de gravă?
Ce îi puteți răspunde unui om credincios, care I-a slujit lui Dumnezeu întreaga sa viață și care, fără nicio prevestire, face un accident vascular cerebral, rămânând paralizat pentru tot restul vieții? Ați avea un răspuns care să-l mulțumească pe acest om, dar care să fie și corect din punct de vedere spiritual?
Ce i-ați răspunde unui cuplu care își dorește cu disperare un copil și totuși acesta nu apare, în timp ce alții își leapădă pruncii în ghenele de gunoi sau în instituțiile care se ocupă cu creșterea copiilor?
Probabil că în fața suferinței personale, colective sau chiar a suferinței atât de prezentă în lumea animală, ar trebui să fim mult mai rezervați în oferirea unor răspunsuri concrete. Desigur, cu excepția acelor răspunsuri generale pe care Biblia însăși ni le oferă cu privire la originea suferinței, la autorul ei și la planul Creatorului de a o elimina în viitoarea Creație.
Într-adevăr, Cuvântul lui Dumnezeu are câteva lucruri importante de clarificat. Însă, atunci când reflectorul se îndreaptă spre suferința concretă și prezentă, la întrebările: De ce mi s-a întâmplat tocmai mie acest lucru? De ce s-a întâmplat tocmai acum? De ce mie și nu altora? De ce a îngăduit Dumnezeu acest lucru? De ce nu m-a ocrotit Dumnezeu? etc., tăcerea este elocventă.
În cele ce urmează, reflectorul se va îndrepta spre violența, suferința și moartea pe care le vedem la tot pasul în lumea animală. Iubitorii de natură și pasionații de documentare pe această tema de pe Animal Planet, Nat Geo Wild și alte posturi TV specializate, vin în contact cu scene de violență, suferință și moarte care se petrec pretutindeni în lumea animală.
Mai mult decât atât, fie că vorbim despre păsări, animale terestre sau marine, fie că ne referim la lumea microscopică a bacteriilor și virusurilor, nu este greu de observat că la fiecare specie în parte există înzestrări (organe, funcții, abilități) având scopul de a ucide indivizi din alte specii sau chiar din propria specie.
Caninii impresionanți ai animalelor de pradă (lei, hiene, leoparzi, urși, lupi, etc.), veninul șerpilor, dinții ascuțiți ai crocodililor, capacitatea bacteriilor de a dobândi rezistență la antibiotice și multe alte realități din lumea animală ridică o mulțime de întrebări în mintea unui om credincios, care crede că natura este creația unui Dumnezeu înțelept și iubitor.
De unde vin aceste înzestrări care servesc producerii suferinței și, în final, a morții? Așa a creat Dumnezeu aceste ființe? Le-a înzestrat de la început cu capacitatea de a ucide? Și, dacă nu le-a creat așa, cum au apărut aceste modificări și de ce le-a îngăduit Creatorul?
Pentru un evoluționist, răspunsul este simplu: toate aceste înzestrări cu rolul de a ucide au apărut pe parcursul a milioane de ani, din necesitatea de a supraviețui. Este însă un răspuns simplist, care nu-l poate satisface pe căutătorul sincer al adevărului. Și aceasta pentru simplul motiv că teoria evoluționistă dă naștere la o mulțime de alte întrebări fără răspuns.
Una dintre ele este aceasta: dacă organele specializate și folosite la ucidere au apărut prin evoluția speciilor de-a lungul a milioane de ani, ar trebui să existe milioane de forme intermediare, verigi între indivizii neevoluați ai speciilor și cei evoluați din zilele noastre. Unde sunt aceste verigi intermediare? Lipsesc cu desăvârșire. Aceasta este marea problemă la care evoluționismul nu a găsit încă un răspuns.
O altă întrebare: Dacă indivizii unei specii au putut supraviețui în trecut fără aceste înzestrări și organe folosite pentru a ucide, de ce a fost nevoie ca acestea să apară pe parcurs? De exemplu, dacă păianjenul se putea hrăni în trecut și fără plasa sa, de ce a fost nevoie să o construiască de-a lungul evoluției? Și, în cazul în care evoluția s-a produs, care au fost formele intermediare până să se ajungă la plasa actuală în care păianjenul își prinde prada?
Însă, lăsându-i pe evoluționiști să-și pună întrebări și să le găsească răspunsurile potrivite, să ne întoarcem la creștinism. Cum putem explica toate aceste înzestrări ale animalelor destinate uciderii altor ființe pentru supraviețuirea propriei specii? Au existat ele în Creația inițială, așa cum a ieșit ea din mâna lui Dumnezeu? În lumea edenică exista moarte în lumea animală? Va exista moarte în noua Creație? Dacă aceste înzestrări nu au existat la început, când și din ce cauză au apărut ele?
Nu va fi ușor de răspuns la toate aceste întrebări. Biblia ne oferă doar câteva indicii pe această temă și trebuie să le luăm în considerare. În rest, toate celelalte idei sunt doar supoziții și ipoteze, care pot fi adevărate sau false.
În căutarea unui răspuns scripturistic, la întrebările legate de violența, suferința și moartea prezente în lumea animalelor, ne vor fi de folos două jaloane: 1) care a fost planul inițial al Creatorului în momentul în care a adus la existența lumea noastră? și 2) cum va arăta noua Creație după ce istoria luptei dintre bine și rău se va fi încheiat?
Înțelegerea celor două momente cheie din istoria lumii noastre ne va ajuta să cunoaștem care a fost planul inițial al Creatorului cu privire la Creația Sa, plan care va fi împlinit în noua Creație, la sfârșitul luptei dintre bine și rău.
Raportul Genezei ne prezintă câteva detalii importante în legătură cu lumea animală, așa cum a ieșit ea din mâinile Creatorului:
1) În ziua a cincea, au fost create viețuitoarele marine și păsările. La sfârșitul zilei, raportul biblic spune că: „Dumnezeu a văzut că erau bune” (Geneza 1,21). Întrebarea care se pune este următoarea: Puteau fi bune toate lucrurile create în ziua a cincea dacă ar fi existat violență, suferință și moarte în mijlocul acestor viețuitoare?
2) În ziua a șasea, au fost create viețuitoarele de pe uscat: vitele, târâtoarele și fiarele, fiecare după specia sa. Din nou, atunci când Creatorul a verificat lucrarea Sa din acea zi, El a făcut aceeași constatare: „Dumnezeu a văzut că erau bune” (Geneza 1,25).
3) Mai mult decât atât, la sfârșitul zilei a șasea și la sfârșitul Creației, înainte de a crea Sabatul ca zi de odihnă și memorial al Creației, Dumnezeu a stabilit hrana potrivită pentru om și viețuitoarele pământului:
„Și Dumnezeu a zis: „Iată că v-am dat orice iarbă care face sămânță și care este pe fața întregului pământ și orice pom care are în el rod cu sămânță: aceasta să fie hrana voastră. Iar tuturor fiarelor pământului, păsărilor cerului și tuturor vietăților care mișună pe pământ, care au în ele suflare de viață, le-am dat ca hrană toată iarba verde” (Geneza 1,29.30).
Este greu de imaginat astăzi ca fiarele pământului, pe care le vedem adaptate să ucidă și să se hrănească cu carne, pe pământul proaspăt creat se hrăneau doar cu vegetale, fără nici cea mai mică vărsare de sânge. Totuși, văzând urșii care pasc iarbă asemenea vitelor (alimentația lor este vegetariană în proporție de 80‑90%), raportul biblic pare să fie confirmat, cel puțin parțial.
Este evident că în planul inițial al lui Dumnezeu cu privire la Creație nu au existat violența, suferința și moartea în natură. Dacă acestea ar fi existat, atunci concluzia la care Creatorul Însuși a ajuns la sfârșitul Creației, când a verificat din nou tot ceea ce crease (de data aceasta în dinamica raporturilor care existau între specii și regnuri), nu ar fi fost aceasta: „Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse și iată că erau foarte bune” (Geneza 1,31).
O primă concluzie care se impune este aceea că în raportul Genezei nu găsim niciun indiciu, cât de mic, că Dumnezeu ar fi îngăduit să existe violență, suferință și moarte în Creația Sa, înainte ca să intre păcatul în lume.
După ce istoria păcatului se va fi încheiat, iar Planul de Mântuire se va fi împlinit, profețiile biblice ne aduc din nou lumină cu privire la planul lui Dumnezeu cu Creația Sa.
1) Referindu-se la cerurile cele noi și pământul cel nou care vor fi refăcute la sfârșitul istoriei păcatului, profetul Isaia afirmă: „Lupul și mielul vor paște împreună, leul va mânca paie ca boul și șarpele se va hrăni cu țărână. Niciun rău și nicio vătămare nu se va face pe tot muntele Meu cel sfânt, zice Domnul” (Isaia 65,25).
Aceeași idee apare și în pasajul din Isaia 11: „Atunci lupul va locui împreună cu mielul și pardosul se va culca împreună cu iedul: vițelul, puiul de leu și vitele îngrășate vor fi împreună și le va mâna un copilaș; vaca și ursoaica vor paște la un loc și puii se vor culca împreună. Leul va mânca paie ca boul și pruncul de sân se va juca la gura bortei năpârcii și copilul înțărcat va băga mâna în vizuina basiliscului. Nu se va face niciun rău și nicio pagubă pe tot muntele Meu cel sfânt; căci pământul va fi plin de cunoștința Domnului, ca fundul mării de apele care-l acoperă” (Isaia 11,6‑9).
2) Cartea Apocalipsei, în ultimele trei capitole, ne oferă câteva indicii clare cu privire la absența violenței, a suferinței și a morții în noua Creație. În capitolul 20,14 ni se spune că, la finalul judecății lui Dumnezeu, „moartea și locuința morților au fost aruncate în iazul de foc”, aceasta fiind o dovadă concludentă că în noua Creație nu va mai exista moarte. Prin urmare, nu va exista nici violență și suferință în lumea animală.
Absența morții este subliniată și în Apocalipsa 21,4: „El va șterge orice lacrimă din ochii lor. Și moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici țipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.”
Această promisiune are la bază o altă promisiune pe care o face Însuși Creatorul: „Iată, Eu fac toate lucrurile noi… Și a adăugat: „Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt adevărate” (Apocalipsa 21,5).
Atunci când Creatorul promite că va face toate lucrurile noi, înseamnă o nouă ordine în Creația Sa, cu totul deosebită de cea existentă astăzi, în care suferința și moartea sunt prezente la fiecare pas. Iar concluzia finală: „Nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo” (Apocalipsa 22,3) ne arată că toate urmările păcatului vor dispărea pentru totdeauna.
Așadar, dacă în planul inițial al lui Dumnezeu nu au existat suferința și moartea, nici în relațiile dintre oameni, nici în cadrul lumii animale, și dacă în noua Creație nimic din toate acestea nu va mai exista, putem înțelege că Dumnezeu nu este responsabil pentru ceea ce se întâmplă acum în lume.
Cum s-a ajuns la starea de lucruri pe care o vedem cu toții astăzi. Răspunsul pe care îl primim de la teologi este simplu: păcatul este responsabil pentru suferința și moartea pe care le vedem la tot pasul. Și este foarte adevărat. Însă trebuie să recunoaștem că de aici înainte totul este o taină pe care deocamdată nu o putem explica.
Cum s-a ajuns ca animalele să fie înzestrate cu organe și abilități special destinate uciderii altor animale, nu știm. S-au produs transformări anatomice și fiziologice în organismele lor după ce blestemul păcatului a căzut pe pământ, sau doar au fost pervertite, canalizate spre rău, înzestrările pe care le-au primit încă de la început de la Creator?
În raportul Genezei cu privire la Potop, eveniment care a avut loc la aproximativ un mileniu și jumătate de la Creație, ni se spune că Dumnezeu a privit la cele ce se petreceau pe pământ, trăgând o concluzie dureroasă: „Pământul era stricat înaintea lui Dumnezeu, pământul era plin de silnicie. Dumnezeu S-a uitat spre pământ și iată că pământul era stricat, căci orice făptură își stricase calea pe pământ” (Geneza 6,11.12).
Alte traduceri ale Bibliei (de exemplu NKJV, Fidela, etc.) folosesc cuvintele „corupt” și „violență”. Pasajul biblic referitor la Potop zugrăvește adânca mâhnire a Creatorului privind la Creația Sa, care inițial fusese perfectă, dar care acum era coruptă, plină de violență și moarte.
Când ni se precizează în text că „orice făptură își stricase calea pe pământ”, ni se dă de înțeles că întreaga Creație, fără excepție, a suferit urmările blestemului păcatului. Dumnezeu nu S-ar fi mâhnit din cauza unei stări de lucruri pe care El ar fi provocat-o. Este clar că altceva, ceva din afară gândurilor și planurilor Sale cu privire la Creație a generat stricăciunea în toate aspectele și la toate nivelurile Creației.
Când vedem astăzi în filmele documentare animale care se sfâșie între ele, parcă special create ca să se comporte în felul acesta, să ne aducem aminte că ele „și-au stricat calea pe pământ.” Când auzim de șerpi veninoși, păianjeni veninoși, scorpioni și o mulțime de alte viețuitoare create aparent ca să facă rău, să ne amintim că ele nu au fost create ca să facă rău și că „și-au stricat calea pe pământ.” Când auzim de bacterii ucigașe și virusuri care provoacă pandemii ucigătoare, să ne reamintim că în planul inițial al Creatorului ele nu au făcut niciun rău. Blestemul păcatului le-a făcut „să-și strice calea pe pământ.”
Trăim într-o lume a violenței, a suferinței și a morții, însă nu a fost așa la început. Și nici nu va fi așa la sfârșit. Străbatem un tunel întunecos al existenței noastre, înconjurați de stricăciunea păcatului, însă se poate zări lumina de la capătul lui:
„Nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo” (Apocalipsa 22,3).
„Și moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici țipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut” (Apocalipsa 21,4).
Toate acestea vor fi posibile pentru că Dumnezeu ne promite solemn: „Iată, Eu fac toate lucrurile noi” (Apocalipsa 21,5). Ce mai putem adăuga la toate acestea? O singură rugăciune simplă și profundă, care conține în esența ei întreaga teologie creștină și exprimarea celui mai intens dor al copiilor lui Dumnezeu:
„Amin! Vino, Doamne, Iisuse!” (Apocalipsa 22,20).
Lori Balogh
