Este doctrina trinitariana o renuntare la vechile pietre de hotar ale Bisericii Adventiste de Ziua a Saptea?

Este doctrina trinitariana o renuntare la vechile pietre de hotar ale Bisericii Adventiste de Ziua a Saptea?

 

Biserica Adventista de Ziua a Saptea a fost, este si va fi confruntata pana la finele istoriei lumii cu numeroase critici, atacuri si lovituri, fie din exteriorul, fie din interiorul ei. Pentru cunoscatorii scrierilor lui Ellen G. White, acest lucru nu este o noutate. In nenumarate ocazii ea a atras atentia asupra acestui lucru. Iata doar una dintre declaratiile sale:

     „Barbati si femei se vor ridica pretinzand ca au o lumina noua sau niste descoperiri noi, cu tendinta de a zduncina credinta in vechile semne de hotar. Invataturile lor nu vor suporta proba Cuvantului lui Dumnezeu; si cu toate acestea, suflete vor fi inselate. Vesti neadevarate vor fi purtate dintr-o parte in alta si unii vor fi prinsi in cursa aceasta.” ( Testimonies for the Church, vol. 5, p.295 ).

Aceasta realitate nu ar trebui sa mire pe nimeni si, mai ales, nu ar trebui sa-i descurajeze pe copiii sinceri ai lui Dumnezeu care apartin acestei biserici si care asteapta cu dor intalnirea cu marele nostru Domn si Mantuitor Iisus Christos, revenind in slava Sa.

Satana, marele vrajmas al lui Dumnezeu si, prin consecinta, si al poporului Sau, nu va avea liniste pana nu va epuiza toate mijloacele de care dispune pentru a distruge Biserica lui Christos si credinta curata a urmasilor Mantuitorului. Cuvantul profetic rosteste un „vai” adresat ultimelor generatii de oameni care vor trai pe pamant inainte ca Dumnezeu sa traga linie si sa puna capat istoriei milenare a pacatului si a luptei dintre bine si rau.

     „Vai de voi, pamant si mare! Caci Diavolul s-a pogorat la voi cuprins de o manie mare, fiindca stie ca are putina vreme.” ( Apocalipsa 12,12 )

Constient ca timpul in care mai are libertate de miscare este foarte scurt, Satana arunca in lupta toate armele sale sofisticate, concepute in laboratoarele raului. De la persecutiile la care sunt supusi crestinii in tarile islamice ( de retinut: crestinismul este cea mai nepopulara si persecutata religie dintre toate religiile de pe pamant ) si pana la noul ateism in crestere in tari alta data puternic inradacinate in valorile crestine ( vezi Cehia lui Ian Huss, cu o populatie majoritara care se declara atee ), vrajmasul oricarui bine incearca orice mijloc pentru a-i indeparta pe oameni de Dumnezeu – Izvorul vietii si al mantuirii.

Insa niciuna dintre armele sale nu este mai distrugatoare decat invataturile aparent biblice, dar straine de adevarul biblic, pe care le propovaduiesc pretinsii reformatori ai bisericii. Aceste invataturi sunt adevarate capcane pentru sufletele care inca nu au o temelie sigura a credintei lor, care nu s-au deprins sa-si formeze convingeri personale solide, bazate pe studiul Cuvantului lui Dumnezeu.

In ultimul timp se observa o revenire a vechiului arianism sub numele „Miscarea unui singur Dumnezeu adevarat”. Pe scurt, adeptii noului arianism sustin ca singurul Dumnezeu adevarat este Tatal;  Fiul lui Dumnezeu ar avea un inceput al existentei Sale candva in vesnicia trecutului ( fie ca a fost creat, fie ca S-a nascut din Tatal ), primind de la Tatal prerogativele divine; Duhul Sfant ar fi doar o emanatie a Tatalui, o putere impersonala care, dupa unii ar fi mintea ( gandul ) Tatalui, iar dupa altii mintea ( gandul ) Fiului.

In viziunea arienilor ( de la preotul Arius sau Arie din Alexandria, initiatorul acestei invataturi: 250-336 d.Chr. ), doctrina Trinitatii este straina de Biblie, iar bisericile care au acceptat aceasta doctrina sunt apostaziate.

Biserica Adventista de Ziua a Saptea nu a scapat nici ea de atacurile „Miscarii unui singur Dumnezeu adevarat” – o miscare veche de 18 secole, dar imbracata in haine noi. Una dintre acuzatiile aduse Bisericii adventiste de catre promotorii acestei miscari este aceea ca, prin acceptarea doctrinei Trinitatii, biserica a parasit vechile semne de hotar stabilite de pionierii miscarii advente.

O prima intrebare care se cere lamurita este urmatoarea: A fost doctrina despre Dumnezeire  o „piatra de hotar” pentru pionierii Bisericii Adventiste? Raspunsul cel mai pertinent il putem afla chiar de la unul dintre pionierii Bisericii Adventiste – Ellen G. White, unul dintre liderii fondatori ai bisericii alaturi de James White si Joseph Bates.

In lucrarea „Sfaturi pentru scriitori si editori” din 1888 ( „Counsels to Writers and Editors” ), Ellen G. White scrie urmatoarele:

     „Perioada de dupa 1844 a fost un timp de mareata importanta, cand uimiti fiind, am descoperit doctrina curatirii Sanctuarului care are loc in cer, avand in acelasi timp o legatură foarte bine definita cu poporul lui Dumnezeu de pe pamant, cand primul, al doilea si cel de-l treilea inger prezinta stindardul pe care scrie „Poruncile lui Dumnezeu si credinta lui Isus.” Una dintre invataturile cruciale cuprinse in aceasta solie este sanctuarul din cer si chivotul continand Legea lui Dumnezeu pe care le-au vazut cei ce iubesc adevarul Sau. Lumina Sabatului poruncii a patra stralucea puternic pe calea calcatorilor poruncilor lui Dumnezeu. Distrugerea celor rai face de asemenea parte din vechile hotare.” ( cap. 3 – The Foundations, Pillars, and Landmarks )

Care sunt vechile „semne de hotar” pe care le aminteste Ellen G. White aici? Sunt mentionate 5 astfel de semne ( „landmarks” ), care deosebesc Biserica Adventista de Ziua a Saptea de celelalte biserici si confesiuni crestine:

1) Anul 1844 si curatirea Sanctuarului ceresc

2) Soliile celor trei ingeri din Apocalipsa 14

3) Realitatea existentei Sanctuarului ceresc

4) Adevarul despre Sabatul zilei a saptea

5) Starea omului in moarte

Dupa ce enumera cele 5 pietre de hotar, Ellen G. White adauga:

    „Nimic altceva nu imi vine in minte ce ar putea fi numit „vechile hotare”. Toata aceasta zarva despre schimbarea lor nu este decat in mintile unora.”

Subiectul Dumnezeirii nu este mentionat intre „pietrele de hotar” stabilite de pionierii Bisericii Adventiste. Nu doar subiectul Dumnezeirii lipseste din enumerarea lui Ellen G. White, ci si alte doctrine importante ale bisericii ca: mantuirea prin Iisus Christos, Biblia – Cuvantul lui Dumnezeu, indreptatirea prin credinta si altele. Acest fapt ne arata ca adevarul despre Dumnezeire nu reprezenta o prioritate doctrinara pentru adventistii primelor generatii.

Miscarea adventa din preajma anului 1844 a adunat in jurul ei crestini din diferite confesiuni protestante existente in America secolului al XIX-lea. Acesti crestini au intrat in randurile miscarii advente ( care ulterior s-a organizat in ceea ce astazi cunoastem sub numele de Biserica Adventista de Ziua a Saptea ) cu mostenirea doctrinara pe care au adus-o din bisericile din care proveneau.

Multi dintre pionierii adventisti erau arieni, altii erau semi-arieni, iar altii erau trinitarieni. Desi aveau intelegeri diferite cu privire la Dumnezeire, ei nu s-au cramponat de aceste diferente. Si aceasta pentru simplul motiv ca aveau alte prioritati: cum sa se pregateasca pentru revenirea Mantuitorului, cum sa inteleaga mai bine lucrarea de mijlocire a lui Iisus in Sanctuarul ceresc, cum sa dea ascultare celor trei solii ingeresti din Apocalipsa 14, cum sa respecte Legea morala si Sabatul zilei a saptea, precum si intelegerea starii omului in moarte.

Provenind din miscarea Conexiunea Crestina ( „Christian Connection” – o miscare religioasa americana de la sfarsitul secolului al XVIII-lea si inceputul secolului al XIX-lea ), James White si Joseph Bates – doi dintre fondatorii Bisericii Adventiste de Ziua a Saptea – erau unitarieni. Uriah Smith, timp de mai bine de 50 de ani redactor al revistei „Review and Herald” ( astazi „Adventist Review” ) a fost initial arian, apoi, spre sfarsitul vietii a devenit semi-arian. El a renuntat la invatatura ca Iisus Christos a fost creat de Tatal si a acceptat doctrina nasterii Sale din Dumnezeu Tatal, candva in vesnicie. La fel putem spune si despre alti pionieri ai miscarii advente ca John Loughborough, R.F. Cotrell, John Andrews, John Waggoner si altii. In ce o priveste pe Ellen G. White, al treilea fondator al Bisericii Adventiste alaturi de J. White si J. Bates, ea a fost trinitariana, provenind din Biserica Metodista.

Insa aceste diferente de crez cu privire la Dumnezeire ale pionierilor Bisericii Adventiste nu i-a impiedicat sa lucreze in armonie si in unitate, avand inaintea ochilor prioritatile amintite. Toti acesti oameni ai lui Dumnezeu au facut sacrificii imense pentru Dumnezeu si semenii lor in dragostea lor pentru adevar. Dumnezeu a trebuit sa-i creasca cu tact si rabdare pana ce au putut intelege mai bine ceea ce Biblia descopera despre Dumnezeire.

Criticii Bisericii Adventiste de Ziua a Saptea, intre care se numara si adeptii miscarii neo-ariene, cer intr-un mod foarte vocal ca biserica sa se intoarca la invataturile pionierilor adventisti. Intrebarea care se pune este: La care dintre aceste invataturi „incepatoare” ar trebui sa se intoarca biserica pentru a nu mai fi acuzata de apostazie?

Este stiut faptul ca primii adventisti serbau duminica drept zi de Sabat, pana in 1846 cand Joseph Bates a descoperit lumina despre adevarata zi de odihna si de inchinare – Sabatul zilei a saptea, conform Poruncii a patra a Decalogului. Ar trebui sa ne intoarcem la pazirea duminicii, asa cum au crezut si practicat primii adventisti pana in 1846?

Apoi, dupa ce adventistii au acceptat Sabatul zilei a saptea, timp de 9 ani ei au serbat Sabatul de vineri seara de la ora 18 pana sambata seara la ora 18. Abia in 1855, in urma studiilor si descoperirilor lui John Andrews cu privire la modul biblic de calcul al zilelor, adventistii au inteles sa serbeze Sabatul de la apusul de soare pana la urmatorul apus. Oare a ne intoarce la credinta pionierilor adventisti inseamna sa serbam Sabatul asa cum l-au serbat ei intre anii 1846 si 1855, adica de vineri de la ora 18 pana sambata la aceeasi ora?

Pana in 1863, majoritatea adventistilor, inclusiv familia White, erau mari consumatori de carne de porc. Multi adventisti fumau sau mestecau tutun si nu respectau unele reguli elementare de sanatate. Insa incepand cu anul 1863, in urma unor descoperiri primite de Ellen G. White cu privire la necesitatea unei reforme a sanatatii in randurile credinciosilor adventisti, biserica a inceput sa inteleaga voia lui Dumnezeu cu privire la un stil de viata cat mai sanatos. Intelegand beneficiile unei diete vegetariene sau ovo-lacto-vegetariene, precum si riscurile pentru sanatate prin folosirea alcoolului, a tutunului si a drogurilor de orice fel, adventistii au renuntat definitiv la vechiul stil de viata nesanatos.

Aceeasi intrebare revine: Daca ar trebui sa ne intoarcem la credinta si practicile pionierilor bisericii, la care practici ar trebui sa ne intoarcem: la cele de dinainte de anul 1863, cand adventistii consumau carne de porc, tutun, cafea si alte substante daunatoare, sau la cele de dupa acest an, cand a avut loc o adevarata reforma a sanatatii in Biserica Adventista?

Primele generatii de adventisti, acordand importanta majora Legii morale, asa cum a fost data poporului Israel la Sinai, au neglijat o doctrina esentiala pentru mantuirea omului: mantuirea si indreptatirea omului pacatos doar prin credinta, nu prin faptele Legii. Aceasta doctrina a necesitat cateva decenii pentru a fi inteleasa de primii adventisti si abia dupa Conferinta Generala de la Minneapolis din 1888, doctrina indreptatirii prin credinta a fost mai bine inteleasa si mai mult predicata si traita.

Revin la aceeasi intrebare: Daca anti-trinitarienii someaza Biserica Adventista sa se intoarca la invataturile pionierilor bisericii, la care dintre acestea ar trebui sa se intoarca pentru a nu fi acuzata de apostazie: la legalismul primelor generatii de credinciosi, care pretindea mantuirea prin ascultarea de Lege sau la adevarul biblic al mantuirii doar prin credinta in Iisus Christos, predicat cu predilectie dupa 1888?

Daca ridicam aceeasi intrebare in legatura cu subiectul Dumnezeirii, la care conceptie despre Divinitate ar trebui sa se intoarca biserica de azi: la arianismul unora dintre pionieri, al semi-arianismul altor pionieri sau la trinitarianismul spiritualist ( diferit de trinitarianismul acceptat azi ) al altor pionieri, primit ca mostenire de la bisericile din care au provenit?

Este greu de raspuns daca pornim de la aceasta premisa. Insa daca intelegem ca lumina adevarului a fost descoperita treptat bisericii si ca Dumnezeu nu-i orbeste pe copiii Sai cu toata lumina dintr-o data, ci o descopera treptat, pe masura ce biserica se maturizeaza si devine capabila sa „digere” o hrana tare, lucrurile capata un alt contur.

Adevarul despre Dumnezeire, atat cat este descoperit in Scriptura si cat poate fi inteles de mintea limitata a omului, a fost descoperit treptat. Aceasta este metoda de lucru a lui Dumnezeu, folosita de Insusi Mantuitorul in relatia cu ucenicii Sai. Cu putin timp inainte de Calvar, Iisus i-a invatat pe ucenicii Sai o multime de lucruri. Insa nu i-a invatat totul. De ce? Explica chiar El:

„Mai am sa va spun multe lucruri, dar acum nu le puteti purta.” ( Ioan 16,12 )

Ceea ce nu puteau intelege atunci, urma sa le fie descoperit ulterior, treptat, prin lucrarea Duhului Sfant, Mangaietorul care avea sa continue lucrarea inceputa de Iisus.

”Dar Mangaietorul, adica Duhul Sfant, pe care-L va trimite Tatal in Numele Meu, va va invata toate lucrurile si va va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu.” ( Ioan 14, 26 )

Intr-adevar, „cararea celor neprihaniti este ca lumina stralucitoare a carei stralucire merge mereu crescand pana la miezul zilei” ( Proverbe 4,18 )

Lori Balogh

 

 

Acest articol a fost publicat în Tri(u)nitatea Divina și etichetat cu , . Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Spam protection by WP Captcha-Free