Cheamă-L pe „Olar”
„Cuvântul vorbit lui Ieremia din partea Domnului și care sună astfel: „Scoală-te și pogoară-te în casa olarului; acolo te voi face să auzi cuvintele Mele!”
Când m-am pogorât în casa olarului, iată că el lucra pe roată. Vasul pe care-l făcea n-a izbutit – cum se întâmplă cu lutul în mâna olarului. Atunci el a făcut un alt vas, cum i-a plăcut lui să-l facă.
Și Cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel: „Nu pot Eu să fac cu voi ca olarul acesta, casă a lui Israel? – zice Domnul. Iată, cum este lutul în mâna olarului, așa sunteți voi în mâna Mea, casă a lui Israel!”
Ieremia 18:1‑6
Dorința de schimbare este o trăsătură a spiritului uman. Pentru a combate monotonia vieții, care nu este de dorit, dorim mereu să schimbăm ceva, vrem mereu să aducem ceva nou în existența noastră: o locuință nouă, o mașină nouă, o mobilă nouă, un look nou, un nou loc de muncă sau o profesie nouă, prieteni noi, o carte sau o rețetă nouă și încă o mie și ceva de lucruri pe care le dorim reînnoite, care să le înlocuiască pe cele vechi, perimate.
Nimeni nu condamnă dorința omului de a avea, de a face, de a vedea, de a trăi și de a experimenta lucruri noi, atâta vreme cât acestea se încadrează în limitele moralei și ale bunului simț. Chiar și în închinarea noastră înaintea lui Dumnezeu, psalmistul ne îndeamnă în repetate rânduri să cântăm o cântare nouă: „Cântați Domnului o cântare nouă! Cântați Domnului toți locuitorii pământului!” (Psalmul 96:1; vezi și Psalmii 33:3; 40:3; 98:1; 144:9; 149:1).
Profetul Isaia ne dă același îndemn: „Cântați Domnului o cântare nouă; cântați laudele Lui până la marginile pământului, voi care mergeți pe mare și cei ce locuiți în ea, ostroave și locuitorii lor!” (Isaia 42:10).
Pentru cei cu posibilități financiare, astfel de schimbări sunt relativ ușor de făcut. O anumită sumă de bani cheltuită și schimbarea se produce rapid, aducând noutate în viața omului. Însă atunci când se pune problema schimbării, a reînnoirii mentalității noastre, a obiceiurilor noastre și a caracterului nostru, lucrurile sunt cu totul diferite.
În acest domeniu, fie nu suntem dispuși să facem schimbări, fie eșuăm în tentativele noastre de reînnoire, chiar dacă depunem eforturi mari și avem cele mai bune intenții. Și atunci, cu capul plecat în umilință și cu descurajarea pe urmele noastre, cântăm vechiul imn creștin:
„Demult mă lupt ș-ajung mai sus,
Spre ținta pusă de Iisus,
Dar tot mereu greșeli mă-nving
Și ținta nu pot s-o ating.”
Ce e de făcut atunci când constați că nu mai poți face nimic? Ce soluție mai ai la dispoziție atunci când încercările de a fi mai bun, mai curat și mai nobil în caracter se transformă în eșecuri repetate?
Pe „tarabele” filozofiilor” omenești ți se vor oferi fel de fel de soluții, care mai de care mai tentante. Hedoniștii îți vor spune: „Lasă prostiile astea! Nu te mai gândi să te schimbi și să fii mai bun! Trăiește clipa și bucură-te de orice plăcere care îți iese în cale!” Stoicii îți vor spune: „Strânge din dinți! Nu te lăsa! Luptă-te cu tine însuți până la sânge! Suprimă-ți pasiunile, fii virtuos, căci virtutea este singura fericire!” Budiștii îți vor spune: „Dacă vrei să nu suferi din cauza eșecurilor tale repetate, suprimă-ți dorințele! Dacă vrei să fii mai bun și nu reușești, vei suferi. Ca să scapi de suferință, anihilează-ți această dorință!”
Și uite așa, pe „tarabele” filozofiilor lumii noastre vei găsi tot felul de tactici, metode și rețete pentru obținerea fericirii, unele mai promițătoare decât altele. Biblia însă ne propune o altă soluție, cu totul diferită de cele oferite de filozofiile omenești: Dacă vrei să te înnoiești, dacă vrei să te schimbi în bine sau dacă vrei să vezi o schimbare în bine în cei de lângă tine, aleargă la Olar! El este singurul care poate modela și remodela „lutul” existenței tale, până când vasul ființei tale va deveni un vas ales, așa cum îți dorești tu însuți și așa cum dorește Însuși Creatorul tău.
Parabola olarului din Ieremia 18:1- 6 conține și o veste rea, dar și o veste bună pentru omul păcătos și nedesăvârșit, dar care dorește reînnoirea. Vestea cea rea este aceea că lutul nu va putea niciodată – dar niciodată! – să se modeleze singur pentru a deveni un vas de cinste.
Poate că cineva va obiecta, întrebând: „Cum poți asemăna argila inertă, lipsită de conștiență de sine, de voință și inteligență, cu ființa umană, care are toate aceste calități? Într-adevăr, cele două nu par să sufere comparație. În timp ce argila este inertă, ființa umană este o „trestie gânditoare” (Blaise Pascal), inteligentă, conștientă de sine și având voința liberă.
Dar chiar ținând seama de aceste trăsături ale ființei umane, atunci când omul încearcă să-și schimbe natura decăzută și coruptă, care se ascunde în cele mai dosnice cotloane ale ființei sale, el se lovește de eșecuri repetate. De aici și întrebarea adresată de Dumnezeu omului prin profetul Ieremia: „Poate un etiopian să-și schimbe pielea sau un pardos să-și schimbe petele? Tot așa, ați putea voi să faceți binele, voi, care sunteți deprinși să faceți răul?” (Ieremia 13:23).
Într-adevăr, „educația, cultura, exercitarea voinței, eforturile omenești, toate acestea au sfera lor de acțiune, dar aici ele sunt cu totul fără putere. Ele pot produce o corectă comportare exterioară, dar nu pot schimba inima; ele nu pot curăța izvoarele vieții. Trebuie să existe o putere care să lucreze dinăuntru, o nouă viață de sus, mai înainte ca oamenii să poată fi schimbați de la păcat la sfințenie. Această putere este Christos. Numai harul Său poate să învioreze puterile fără viață ale sufletului și să-l atragă spre Dumnezeu, spre sfințire” (1).
Din acest punct de vedere – al schimbării naturii noastre decăzute prin propriile noastre puteri – nu ne deosebim prea mult de bulgărele de argilă inertă, care este incapabilă să se modeleze singură, transformându-se într-un vas de preț. Chiar și atunci când avem senzația că suntem mai buni decât înainte, contabilizând faptele noastre în comparație cu ale altor semeni ai noștri, ne înșelăm amarnic.
Natura noastră este la fel de decăzută și, în vremuri de criză, ea va scoate la suprafață tot ce e mai urât și dezgustător din ființa noastră. Căci „toți am ajuns ca niște necurați și toate faptele noastre bune sunt ca o haină mânjită. Toți suntem ofiliți ca o frunză și nelegiuirile noastre ne iau ca vântul” (Isaia 64:6).
E suficient să apară o criză majoră în viața omului „bun”, pentru ca tot răul din el să iasă la lumină. În cartea „Cuptoarele lui Hitler” sunt descrise scene teribile petrecute în anul 1944, în timp ce garnituri întregi de vagoane de cale ferată transportau evreii din Transilvania spre lagărele de exterminare de la Auschwitz și Dachau.
În fiecare vagon folosit la transportul animalelor erau înghesuiți circa 90 de oameni: bărbați în putere, femei, bătrâni și copii, fără apă, fără hrană și fără posibilități de aerisire. Drumul dura câteva zile, timp în care în acele vagoane ale morții se desfășurau scene teribile. În primele ore de la plecare, toți prizonierii evrei erau respectuoși, ajutându-se unul pe altul în măsura posibilităților.
Însă odată cu trecerea timpului, criza se accentua. Acei oameni, inițial respectuoși, binevoitori și empatici, se transformau radical, luptându-se ca fiarele pentru un loc mai aproape de mica fereastră de aerisire a vagonului pentru o gură de aer proaspăt, fără să mai țină seama de copii, bătrâni și femei. Oamenii, altă dată respectuoși și empatici, se călcau în picioare, trecând peste cadavrele celor mai slabi, care pierduseră lupta cu viața.
În camerele de gazare de la Auschwitz, la terminarea unei serii de gazare, cei care aveau sarcina să elibereze camerele de cadavrele celor morți puteau observa mereu aceeași scenă cutremurătoare, martoră a ceea ce se întâmplase acolo în ultimele clipe de viață ale condamnaților. Cadavrele erau mereu așezate în formă de piramidă, în vârful căreia se aflau cadavrele celor mai puternici bărbați, în timp ce la bază se aflau trupurile celor mai slabi: femei, bătrâni și copii.
Tabloul macabru ne arată că în ultimele clipe de viață cei mai puternici călcaseră pe trupurile celor mai slabi, încercând să urce mai sus, pentru o gură de aer în plus, în timp ce gazul ucigător secera viețile tuturor.
Aceste scene oribile nu sunt o noutate în istoria întunecată a acestui pământ. Între avertismentele date de Dumnezeu poporului Său, în caz de răzvrătire și neascultare față de Legea Sa, se afla și următoarea scena cutremurătoare: „Femeia cea mai gingașă și cea mai miloasă dintre voi, care de gingașă și miloasă ce era, nu știa cum să calce mai ușor cu piciorul pe pământ, va privi fără milă pe bărbatul care se odihnește la sânul ei, pe fiul ei și pe fiica ei: nu le va lăsa nimic din pielița noului născut, pieliță ieșită dintre picioarele ei și din copiii pe care-i va naște, căci, ducând lipsă de toate, îi va mânca în ascuns, din pricina strâmtorării și necazului în care te va aduce vrăjmașul tău în cetățile tale” (Deuteronomul 28:56.57).
Din nefericire, acest avertisment s-a împlinit în istoria zbuciumată a poporului Israel. Pe timpul împresurării Samariei de către armata regelui sirian Ben-Hadad, din cauza foametei severe din cetate, femeile israelite au început să-și ucidă copiii și să-i mănânce (vezi 2 Regi 6:24‑30). Putem să ne imaginăm o mamă, care prin natura sa este un exemplu de sacrificiu și altruism în familia ei, să ajungă să comită o asemenea fapta dezgustătoare?
Cineva spunea – și cred că are perfectă dreptate – ca în cel mai cumsecade om se poate ascunde cel mai odios criminal, cel mai abil hoț și cel mai decăzut imoral. Nimeni nu poate ști ce fapte reprobabile este capabil să comită atunci când se ivește ocazia sau împrejurarea potrivită. „Căci” – spunea Mântuitorul – „dinăuntru, din inima oamenilor, ies gândurile rele, preacurviile, curviile, uciderile, furtișagurile, lăcomiile, vicleșugurile, înșelătoriile, faptele de rușine, ochiul rău, hula, trufia, nebunia. Toate aceste lucruri rele ies dinăuntru și spurcă pe om” (Marcu 7:21‑23).
Da, aceasta este vestea cea rea pe care o transmite Dumnezeu prin parabola olarului din Cartea lui Ieremia: lutul inert nu se poate modela singur, nu se poate transforma singur într-un vas de preț. Dacă nu ar exista o inteligență și o putere din afara lui, el ar rămâne aceeași grămadă de lut murdar, demn de a fi călcat în picioare de oricine.
Însă există și o veste bună în această parabolă: există un „Olar” care vede în grămada de argilă fără formă și fără utilitate un viitor vas prețios. Doar El, marele „Olar”, este capabil de o asemenea transformare. A făcut-o odată, în cea de-a șasea zi a Creației, când, plecându-Se spre țărâna pământului, a atins lutul fără formă și fără viață, transformându-l într-o ființă vie, inteligentă, conștientă de sine și cu libertate de alegere, o ființă după chipul și asemănarea Sa.
Însă tot El o poate face și a doua oară, transformând natura noastră decăzută într-o natură sfântă, neprihănită, capabilă să moștenească viața veșnică.
De aceea, sărman bob de lut, nu te chinui să te schimbi singur! Cheamă-L pe „Olar” și lasă-L pe El să facă acest lucru pentru tine! Renunță să încerci să-și schimbi soțul sau soția, căci nu vei reuși! Dacă vezi ceva ce trebuie schimbat în familia ta, cheamă-L pe „Olar” și El va ști ce să facă, cum să facă și când să facă lucrul acesta.
Dacă în biserica pe care o frecventezi vezi lucruri care nu îți plac și nu sunt conforme cu principiile Scripturii, nu te chinui singur să schimbi lumea. Cheamă-L pe „Olar” în ajutor și El îți va arăta ce ai de făcut pentru ca lucrurile să meargă în direcția cea bună.
„Nu te socoti singur înțelept; teme-te de Dumnezeu și abate-te de la rău!” (Proverbele 3:7).
„Căci despărțiți de Mine, nu puteți face nimic” (Ioan 15:5).
Lori Balogh
Referințe:
(1) E. G. White, „Calea către Hristos”
