Privire generală asupra Cărții Psalmilor
Psalmii ocupă un loc important, atât în spiritualitatea religiei mozaice, cât și în cea a religiei creștine, fiind considerați în literatura rabinică „Cartea de cântări și rugăciuni” a lui Israel („Sepher Tehillim” – „Cartea laudelor”). Aflați în „inima” Bibliei, Psalmii au fost supranumiți și „Cartea de laude” a evreilor, titlul ebraic al cărții fiind „Tehillim” („Laude”).
Vechiul Testament era împărțit de evrei în trei părți: „Torah” („Legea”), „Nebi’im” („Profeții”) și „Kethubim” („Scrierile”). La rândul lor, Scrierile erau alcătuite, printre altele, din cele trei cărți poetice: Psalmii, Proverbele și Iov. Psalmii reprezintă prima carte a celei de-a treia secțiuni din canonul ebraic al Vechiului Testament, intitulată „Kethubim” („Scrierile”).
Din punct de vedere etimologic, termenii „Psalm” și „Psaltire” provin de la cuvântul grecesc „psalmos” („psalmoi”, la plural), care înseamnă „cântare de laudă” – o cântare care se cântă cu acompaniamentul muzical al instrumentelor cu coarde.
Nu este întâmplător faptul că din cele 283 de pasaje ale Vechiului Testament citate în Noul Testament, 116 aparțin Cărții Psalmilor, ceea ce înseamnă aproape jumătate dintre cazuri (circa 41 %). Mai mult decât atât, Psalmii au ocupat un loc deosebit în viața și lucrarea Mântuitorului, ei devenind parte a naturii Sale.
Dacă ne referim doar la ultimele zile ale lucrării Sale pe pământ, observăm că Psalmii au jucat un rol deosebit de important în derularea evenimentelor din preajma jertfei de pe Calvar. După terminarea Cinei Sfinte din seara trădării și vânzării Lui, Iisus și ucenicii au intonat un psalm (vezi Matei 26:30). A doua zi, în agonia Sa pe cruce, Mântuitorul a recitat Psalmul 22, unul dintre psalmii mesianici care profetizau despre suferințele fizice și sufletești ale Mielului lui Dumnezeu, jertfit pentru mântuirea lumii (Matei 27:46; Psalmul 22:1). Iar după învierea Sa, Iisus S-a folosit și de Psalmi pentru a dovedi că El este Mesia cel așteptat (vezi Luca 24:44).
Ca o curiozitate, în Cartea Psalmilor găsim cel mai lung capitol al Bibliei (Psalmul 119), dar și cel mai scurt capitol al ei (Psalmul 117). De asemenea, versetul de la mijlocul Bibliei poate fi găsit tot în „Cartea de laude”: Psalmul 118:8: „Mai bine să cauți un adăpost în Domnul, decât să te încrezi în om.”
Ideea că Psalmii sunt opera lui David a intrat în conștiința omenirii. Cu toate acestea, Psalmii au mai mulți autori. Opt nume de persoane sunt amintite în preambulurile Psalmilor: David, Asaf, Core, Moise, Heman, Etan, Solomon și Iedutun. Dintre cei 150 de Psalmi, doar 73 pot fi atribuiți lui David. Asaf este autorul a 12 dintre Psalmi, 11 sunt scriși de fiii lui Core, doi aparțin lui Solomon (72 și 127), unul este scris de Moise (90), unul de Etan (89); iar dintre cei 50 de Psalmi anonimi, unii au fost scriși cu siguranță de același David.
Nu trebuie să fim induși în eroare de titlurile lor, căci acestea nu sunt o dovadă sigură că autorul lor este David. În limba ebraică există un singur cuvânt din care au fost traduse prepozițiile „de” și „pentru”, precum și pronumele „lui”. Anteturile a 73 de Psalmi conțin expresia „ledavid” („care aparține/al/lui David”). Unii cercetători susțin că expresia „ledavid” înseamnă „cu privire la/dedicați lui David”. Deci un psalm al „lui” David poate fi și un psalm „pentru” David, scris de altcineva.
Unii cercetători moderni neagă faptul că David a fost autorul principal al cărții. Cu toate acestea, întotdeauna s-a considerat că David este autorul principal al acestor bijuterii literar-spirituale. Un argument puternic în acest sens este faptul că David a fost un poet și muzician în toată puterea cuvântului (vezi 1 Samuel 16:15‑23; 2 Samuel 23:1; Amos 6:5). Chiar și autorii Noului Testament îl recunosc pe David ca principal autor.
Se crede că pe vremea lui David existau deja Psalmi scriși din timpuri străvechi. Perioada în care au fost scriși Psalmii este lungă, acoperind circa o mie de ani, de la secolul al XV-lea î.Ch., (Moise) la Psalmii anonimi, scriși de autori întorși din exilul babilonian în secolul al V-lea î.Ch. (Psalmul 126).
Deși au existat mai mulți autori, este evident faptul că David a fost cel care a îmbogățit Cartea Psalmilor în mod considerabil. Se crede că fiecare generație ulterioară a contribuit la îmbogățirea cărții, pentru ca, pe vremea lui Ezra, cartea să fie terminată în forma ei actuală.
Autenticitatea Psalmilor este sprijinită pe mai multe argumente pertinente:
1) Psalmii nu lipsesc din niciun manuscris ebraic al Bibliei.
2) Deoarece traducerea Bibliei ebraice în limba greacă (Septuaginta) a fost realizată în secolul al II-lea î.Ch., iar mulți termeni ebraici folosiți în Psalmi nu au fost înțeleși de traducători, este de la sine înțeles că Psalmii au fost scriși înainte de această perioadă.
3) Unii psalmi (ex. Psalmul 51) explică adesea contextul în care au fost scriși.
4) Psalmii prezintă paralele cu alte pasaje poetice din Vechiul Testament (vezi 2 Samuel 22:1; Isaia 38:9; Habacuc 3:1,19).
5) Iisus și apostolii au folosit Psalmii pentru a dovedi mesianitatea Fiului Mariei și al lui Iosif (vezi Matei 22:43‑45; Fapte 2:25‑36).
Cartea Psalmilor este împărțită în cinci părți, imitând Pentateucul: I (Psalmii 1‑41), II (Psalmii 42‑72), III (Psalmii 73‑89), IV (Psalmii 90‑106), V (Psalmii 107‑150). Există și subgrupe: Psalmii fiilor lui Core (Psalmii 42‑49), ai lui Asaf (Psalmii 73‑83), Psalmii treptelor (Psalmii 120‑134).
Din punct de vedere al conținutului, Psalmii se clasifică în mai multe categorii:
– mesianici (conțin profeții cu privire la Mesia). Cei mai evidenți dintre aceștia sunt: Psalmul 2 (dumnezeirea și domnia universală a lui Mesia), Psalmul 16 (învierea lui Mesia), Psalmul 22 (suferințele lui Mesia), Psalmul 45 (mireasa și tronul veșnic ale lui Mesia), Psalmul 110 (Mesia – Rege și Preot veșnic), Psalmul 118 (respingerea lui Mesia de către conducătorii națiunii) etc.
– istorici, care redau aspecte din viața poporului evreu (Psalmii 46, 68, 79,105, 106, 114)
– de pocăință și consacrare (Psalmii 6, 32, 38, 51, 102, 130, 143)
– de natură (Psalmii 8, 19, 29, 104)
– didactici (Psalmii 1, 15, 34, 71)
– de călătorie (Psalmii 120‑134)
– de imprecație (Psalmii 35, 52, 69, 83, 109)
Cu excepția anteturilor, întreaga carte este scrisă în versuri lirice. Contrar așteptărilor, poezia ebraică nu se bazează pe rimă sonoră, ca în poeziile occidentale, ci pe o rimă a ideilor, numită și paralelism. Acest paralelism este de trei feluri în poezia ebraică:
– sinonimic: când al doilea vers este un ecou al primului (vezi Psalmii 1:2,5; 18:28; 49:1).
– antitetic: când al doilea vers contrastează cu primul (vezi Psalmii 1:6; 37:21; 71:7)..
– sintetic: când al doilea vers îl completează și îl dezvoltă pe primul (vezi Psalmii 2:6; 18:3; 103:11).
Din raportul biblic aflăm că David avea o orchestră uriașă, alcătuită din 4 000 de instrumentiști (vezi 1 Cronici 23:5), având menirea să aducă laude Domnului. Dintre instrumente, unele erau cu coarde (harpa și psaltirea), altele erau de suflat (flautul, fluierul, cornul, trompeta), iar altele erau de percuție (țambalul, tamburina).
David a fost un om de o sensibilitate profundă și de o noblețe remarcabilă, adorându-L pe Iehova cu întreaga lui ființă. Sub conducerea sa înțeleaptă, muzica a cunoscut o perioadă înfloritoare în Israel.
Starea de spirit care caracterizează aproape toți Psalmii este bucuria. Nesfârșitele necazuri prin care a trecut David nu au reușit să-i stingă bucuria în Domnul, Dumnezeul său. Lauda a fost mereu pe buzele și în inima lui, chiar dacă cuptorul încercărilor era încins la maximum. Încrederea lui David în Dumnezeu este atitudinea dominantă care răzbate din întreaga carte. Indiferent de ocazie, fie că era una de bucurie, fie că era una de necaz, David alerga cu încredere la Dumnezeu. El a trăit realmente alături de cer.
Psalmii sunt adresați fiecărei stări sufletești. Sunt psalmi pentru cei dezamăgiți, pentru cei încercați, pentru cei bolnavi, pentru cei disperați, pentru bătrâni… Ei vorbesc despre păcat și iertare, despre boală și însănătoșire, despre tristețe și mângâiere, despre slăbiciune și putere.
Începând cu expresia „Ferice de omul…” (Psalmul 1:1), și încheind cu îndemnul „Lăudați pe Domnul!” (Psalmul 150:6), Cartea Psalmilor ne aduce o veste bună în tot cuprinsul ei: Omul păcătos mai are o șansă la fericire. Dumnezeu a găsit o soluție la problema păcatului și i-a redeschis omului calea spre fericire.
O mulțime de secrete ale fericirii ne sunt prezentate în Psalmi. Însă unul subliniat în mod deosebit este lauda adusă lui Dumnezeu. De abia atunci se regăsește omul pe sine, își regăsește menirea, demnitatea și fericirea, de abia atunci își umple golul sufletesc, când Îl găsește pe Dumnezeu și își recunoaște dependența față de El, lăudându-L.
Fericirea omului nu este posibilă fără recunoașterea maiestății Creatorului, a desăvârșirii caracterului Său, a dreptății procedeelor Sale și a iubirii acțiunilor Sale. Toate aceste lucruri le învățăm călătorind pas cu pas prin marele univers al Psalmilor.
Lori Balogh
