Sanctuarul pamantesc

Sanctuarul pamantesc

 

     Sanctuarul a ocupat si continua sa ocupe un loc important in marile religii ale lumii, fie ca ne referim la religiile antice, fie ca le avem in vedere pe cele contemporane. Ruinele templelor din vechime, dar si impozantele sanctuare din zilele noastre sunt dovezi graitoare in acest sens.

In Babilonul antic, de exemplu, zeii erau perceputi ca fiind foarte apropiati de oameni, fapt pentru care se credea ca ei locuiesc in temple. O inscriptie antica ne informeaza ca in Babilon existau 53 de temple dedicate zeilor principali, 55 de temple mai mici, inchinate zeului Marduk, 300 de temple inchinate divinitatilor pamantesti, 600 de temple dedicate divinitatilor ceresti ( babilonienii aveau nu mai putin de 65 000 de zei ), 180 de altare inchinate zeitei Istar, 180 de altare dedicate zeilor Nergal si Adad si alte 12 altare inchinate altor zei.

In privinta construirii sanctuarelor, nici in epocile care au urmat lucrurile nu s-au schimbat prea mult. In Ellore ( India ), de exemplu, pe o distanta de doar 2 km, intre secolele al 5-lea si al 9-lea d.Chr., au fost sapate in stanca nu mai putin de 34 de temple si manastiri dedicate zeitatilor pagane asiatice, unele dintre temple avand mai multe etaje.

Probabil ca ar fi necesare volume intregi pentru a cuprinde intreaga istorie a sanctuarelor in religiile lumii, fie antice, fie contemporane. Am amintit aceste informatii succinte legate de ideea de sanctuar doar pentru a justifica o intrebare la care nu am gasit inca un raspuns pertinent: Daca sanctuarul a avut si inca are un rol atat de important in viata spirituala a oamenilor, de ce in crestinismul actual, fie ca vorbim de confesiunile istorice, fie ca ne referim la cele evanghelice, exista atat de putin interes pentru studiul sanctuarului, asa cum il gasim prezent pe paginile Scripturilor?

Este adevarat ca, dupa caderea omului, timp de aproximativ doua milenii si jumatate nu a existat o porunca explicita din partea lui Dumnezeu cu privire la constructia unui sanctuar dedicat Lui. A existat insa dintotdeauna esenta sanctuarului, prezenta inca de la portile Edenului: altarul, jertfa si preotul. Acestea erau elementele esentiale ale sanctuarului si ele au existat chiar inainte de a se fi ridicat primul locas de inchinare dedicat lui Dumnezeu.

In apropierea Edenului, pazit de heruvimii cu sabiile invapaiate ( vezi Geneza 3, 24 ), Cain si Abel aduceau jertfe pe altarul dedicat Creatorului in calitate de preoti ai Dumnezeului Celui Prea Inalt. Dupa Potop, despre Noe, supravietuitor al cataclismului universal, sta scris ca „a zidit un altar Domnului, a luat din toate dobitoacele curate si din toate pasarile curate si a adus arderi de tot pe altar” ( Geneza 8, 20 ). Este demn de subliniat faptul ca Noe stia cu multe secole inainte de darea Legii lui Moise sa faca deosebirea intre animalele curate si cele necurate, intre cele a caror carne putea fi consumata si cele care erau interzise consumului uman.

In viata patriarhilor altarul si jertfa erau esentiale in inchinare. In peregrinarile lui prin Canaan, Avraam ridica pretutindeni altare inchinate Dumnezeului Celui Viu, ca semne ale adevaratei inchinari ( vezi Geneza 12, 8; 13, 3.4; 22, 9 ). Asadar, in toata aceasta perioada nu a existat un sanctuar construit, cu ziduri si ornamente, cu preoti si ritualuri, asa cum vom intalni mai tarziu in istoria poporului Israel. Putem considera natura ca fiind sanctuarul, iar capul familiei ca fiind preotul care se ocupa de construirea altarului si de aducerea jertfelor.

Necesitatea construirii unui sanctuar a aparut in timpul Exodului, cand nu mai avem de-a face cu familii izolate de credinciosi peregrini, ci de un intreg popor al lui Dumnezeu. Atunci, in acea perioada, a fost data si porunca lui Dumnezeu adresata poporului Sau proaspat eliberat din crunta robie egipteana: „Sa-Mi faca un locas sfant si Eu voi locui in mijlocul lor” ( Exodul 25, 8 ).

Care era menirea si semnificatia sanctuarului pe care poporul ales trebuia sa-l construiasca si sa-l dedice Numelui lui Dumnezeu? Dupa apostazia poporului Israel cu ocazia inchinarii inaintea vitelului de aur, deoarece inca nu fusese construit tabernacolul din pustiu, raportul biblic ne spune ca „Moise a luat cortul lui si l-a intins afara din tabara, la o departare oarecare; l-a numit cortul intalnirii. Si toti cei ce intrebau pe Dumnezeu se duceau la cortul intalnirii, care era afara din tabara” ( Exodul 33, 7 ).

Denumirea „cortul intalnirii” este deosebit de sugestiva, pentru ca ea scoate in evidenta prima intentie a Creatorului atunci cand a dat porunca construirii unui sanctuar pamantesc si rolul principal pe care acest sanctuar ar fi trebuit sa-l aiba in viata spirituala a poporului Sau: intalnirea omului pacatos cu Dumnezeul sau intr-o maniera voalata, in care slava fiintei lui Dumnezeu fiind ascunsa, facea posibil dialogul om-Creator.

Dupa asezarea poporului Israel in Canaan, poporul devenind stabil din punct de vedere teritorial, locul tabernacolului din pustiu l-a luat templul, care a pastrat aceleasi roluri pe care le avusese si tabernacolul:

1) inchinarea si intalnirea omului pacatos cu Dumnezeu

2) rezolvarea temporara a problemei pacatului, pana la rezolvarea deplina si defintiva ce urma sa fie realizata prin moartea, invierea si mijlocirea Mantuitorului

3) desfasurarea didactica a Planului de Mantuire, astfel incat acest plan sa fie inteles in etapele lui principale pana cand avea sa Se intrupeze Fiul lui Dumnezeu, adevaratul „Miel al lui Dumnezeu care ridica pacatul lumii” ( Ioan 1, 29.36 )

Cu privire la construirea sanctuarului pamantesc, sunt importante cateva observatii:

1) Sanctuarul nu a fost construit la initiativa omului, ci ca urmare a unei porunci divine explicite: „Sa-mi faca un locas sfant si Eu voi locui in mijlocul lor” ( Exodul 25, 8 ).

2) Sanctuarul nu a fost construit dupa un plan al vreunui arhitect genial al timpului, asa cum s-a intamplat de-a lungul secolelor cu sanctuarele si templele lumii, ci dupa un plan divin incredintat lui Moise:

„Sa faceti cortul si toate vasele lui dupa chipul pe care ti-l voi arata( Exodul 25, 9 )

     „Vezi sa faci dupa chipul care ti s-a aratat pe munte ( Exodul 25, 40 )

„Ei fac o slujba, care este chipul si umbra lucrurilor ceresti, dupa poruncile primite de Moise de la Dumnezeu, cand avea sa faca cortul: „Ia seama”, i-a zis El, „sa faci totul dupa chipul care ti-a fost aratat pe munte ( Evrei 8, 5 )

Chiar si Templul lui Solomon a fost construit dupa un plan pe care David l-a primit in scris de la Dumnezeu, dupa cum insusi marturiseste urmasului sau la tron: „Toate acestea”, a zis David, „toate lucrarile izvodului acestuia mi le-a facut cunoscut Domnul, insemnandu-le in scris cu mana Lui( 1 Cronici 28, 19 ).

Este demn de observat ca Dumnezeu a lasat doua lucruri deosebit de importante pentru poporul Sau, scriindu-le cu propria Sa mana: Legea morala ( Decalogul, Cele Zece Porunci ) si planul sanctuarului. Daca Insusi Dumnezeu a acordat o asemenea importanta Legii si sanctuarului, incat a scris cu propria Sa mana ceea ce era necesar de transmis poporului Sau, de ce oare astazi majoritatea crestinilor desconsidera atat Legea data pe Sinai cat si subiectul sanctuarului? Este o taina de neinteles.

3) Sanctuarul a fost construit dupa un model ceresc care i-a fost aratat lui Moise. Porunca primita de Moise: „Vezi sa faci totul dupa chipul care ti s-a arat pe munte” ( Exodul 25, 40 ) poate fi interpretata in doua maniere diferite:

  1. a) fie lui Moise i s-a aratat Sanctuarul ceresc in timpul celor 40 de zile petrecute pe Sinai in prezenta lui Dumnezeu si dupa modelul acestuia trebuia sa-l construiasca pe cel pamantesc
  2. b) fie lui Moise i s-a prezentat doar un plan, o schita facuta de Dumnezeu cu privire la sanctuarul pamantesc ce urma sa fie construit

Personal inclin spre a doua varianta. Si aceasta din cel putin trei motive:

1) Avand o natura decazuta ca oricare dintre oameni, Moise nu ar fi suportat sa vada slava Sanctuarului ceresc, locul unde se afla tronul lui Dumnezeu. Experienta traita de Moise in imprejurarea in care a cerut sa vada slava lui Dumnezeu, relatata in Exodul 33,18 – 34,7, este concludenta in aceasta privinta. Moise Ii ceruse lui Dumnezeu: „Arata-mi slava Ta! ( Exodul 33, 18 ), insa stiind ca omul in natura sa decazuta nu poate suporta slava sfinteniei lui Dumnezeu, Creatorul l-a avertizat: „Fatza nu vei putea sa Mi-o vezi, caci nu poate omul sa Ma vada si sa traiasca” ( Exodul 33, 20 ).

De aici si masura speciala pe care a luat-o Dumnezeu atunci cand a facut sa treaca slava Sa pe dinaintea lui Moise: „Iata un loc langa Mine; vei sta pe stanca. Si cand va trece slava Mea, te voi pune in crapatura stancii si te voi acoperi cu mana Mea, pana voi trece. Iar cand Imi voi trage mana la o parte de la tine, Ma vei vedea pe dinapoi; dar Fatza Mea nu se poate vedea.” ( Exodul 33, 21-23 ).

2) Din maretia si slava Sanctuarului ceresc Moise nu ar fi inteles singur ce sa schiteze pentru a-l reproduce pe pamant. Era nevoie de interventia lui Dumnezeu pentru a rezuma slava Sanctuarului ceresc intr-o schita ce putea fi reprodusa la nivel pamantean.

3) Exemplul lui David, care a primit in scris schita tamplului pe care urma sa-l construiasca Solomon ( vezi 1 Cronici 28, 19 ) – o schita facuta de insasi mana lui Dumnezeu – ne intareste convingerea ca acelasi lucru s-a intamplat si cu Moise pe muntele Sinai. In timpul celor 40 de zile petrecute pe munte, alaturi de legile si randuielile care urmau sa alcatuiasca Legea lui Moise, el a primit si o schita a sanctuarului pe care urma sa-l construiasca in pustiu in timpul Exodului.

Acest sanctuar pamantesc avea o poarta de acces, o curte si o cladire cu doua incaperi: Sfanta sau Locul Sfant si Sfanta Sfintelor sau Locul Prea Sfant. Prima incapere era orientata spre rasarit, in timp ce a doua, Sfanta Sfintelor, era orientata spre apus. Orientarea incaperilor nu era intamplatoare, caci omul care se indrepta spre sanctuar pentru a se inchina adevaratului Dumnezeu trebuia sa stea cu spatele la soare, principala zeitate pagana a tuturor popoarelor antice. Inchinarea la adevaratul Dumnezeu insemna a intoarce spatele tuturor practicilor si ritualurilor solare pagane.

Cu privire la mobilierul sanctuarului, putem distinge trei tipuri de mobilier:

1) Mobilierul care apartinea curtii sanctuarului, compus din altarul pentru jertfe si ligheanul de arama, plasat intre altar si intrarea in prima incapere, Sfanta ( vezi Exodul 27, 1-8; 30, 17-21 )

2) Mobilierul care apartinea primei incaperi a sanctuarului era compus din trei obiecte:

– masa pentru cele 12 paini, plasata spre nord, confectionata din lemn de salcam aurit ( vezi Exodul 25, 23-30 )

– sfesnicul de aur, plasat spre sud, confectionat dintr-o singura bucata de aur batut. Avea sapte candele in care focul ardea necontenit ( vezi Exodul 25, 31-39 )

– altarul tamaierii, plasat inaintea perdelei despartitoare dintre Sfanta si Sfanta Sfintelor, confectionat din lemn de salcam poleit cu aur. Altarul servea la arderea tamaiei ( vezi Exodul 25, 10-22 ).

3) Mobilierul care apartinea de Sfanta Sfintelor continea un singur obiect: chivotul, confectionat din lemn de salcam poleit cu aur. El adapostea tablele cu Cele Zece Porunci ale Decalogului. Chivotul era acoperit cu un capac din aur masiv, numit „capacul ispasirii”, iar pe acest capac se aflau doi heruvimi din aur masiv, plasati la cele doua capete ale sale ( vezi Exodul 25, 10-22 ).

Serviciile oficiate in sanctuar erau de doua feluri: zilnice si anuale. Serviciul zilnic era oficiat de preoti si leviti, atat in curte, cat si in prima incapere a sanctuarului – Sfanta. Jertfele aduse zilnic pe altarul din curte incarcau in mod simbolic sanctuarul cu pacatele marturisite ale oamenilor, facand necesara o curatare anuala a sanctuarului. Aceasta curatare anuala era savarsita doar de marele preot o singura data pe an in asa-numita „zi a ispasirii” si reprezenta punctul culminant al anului religios iudaic ( vezi Leviticul 16, 23.26-32 )

De asemenea, este important de retinut ca accesul in Sfanta Sfintelor se putea face doar dinspre Sfanta ( vezi Exodul 26, 33 ), iar in Sfanta se putea intra doar din curte, dupa trecerea pe langa altarul pentru jertfe si ligheanul de arama. Aceste amanunte sunt deosebit de importante deoarece, asa cum am afirmat deja, sanctuarul pamantesc era o alegorie, o parabola vie care arata etapele principale ale Planului de Mantuire.

Omul pacatos, care dorea sa se intoarca la Dumnezeu, trebuia sa intre mai intai in curtea sanctuarului, parasind lumea cea larga din afara. Aici, in curtea sanctuarului, primul lucru pe care-l vedea era altarul pentru jertfe – simbol al jertfei de pe Golgota, care aducea pacatosului iertarea de pacate. Urma spalarea in ligheanul de arama – simbol al botezului, apoi intrarea in prima incapere a sanctuarului, Sfanta, unde poreotul slujea mai departe in favoarea omului.

Slujbele din Sfanta, oficiate de preoti, simbolizau lucrarea de sfintire a omului intrat in legamantul botezului, prin cele trei mijloace puse la dispozitie: studiul Cuvantului lui Dumnezeu ( simbolul painilor ), rugaciunea ( simbolul altarului tamaierii ) si slujirea ( simbolul sfesnicului ). Doar omul sfintit prin cele trei mijlaoce puse la dispozitie putea avea acces, prin mijlocirea marelui preot, la Sfanta Sfintelor, pentru a sta in mod nemijlocit in prezenta lui Dumnezeu.

Desigur, in tot acest traseu de la o viata pacatoasa la proslavire, intervenea preotul ca reprezentant al omului pacatos, atat in lucrarea din curtea sanctuarului, cat si din prima incapere, Sfanta. Marele preot era cel care continua lucrarea in favoarea omului pacatos in Sfanta Sfintelor. Asadar, prin simbolurile si ritualurile care se desfasurau in el, sanctuarul indica traseul omului de la o viata pacatoasa, fara Dumnezeu, la proslavire si mantuire, de la statutul de strain de Dumnezeu la cel de copil al Lui.

Traseul era clar: din lumea cea larga si straina de Dumnezeu, in fatza altarului pentru jertfe ( crucea lui Christos ), apoi intrarea in legamantul botezului ( spalarea in ligheanul de arama ), apoi o viata de sfintire ( studiul Cuvantului lui Dumnezeu, rugaciune si slujire, simbolizate prin obiectele din Sfanta ), pentru ca in final omul sfintit in caracter sa aiba privilegiul sa ajunga in prezenta nemijlocita a lui Dumnezeu ( Sfanta Sfintelor ).

Daca acesta este traseul urmat de fiecare om pacatos care doreste impacarea cu Dumnezeu, sanctuarul ne vorbeste si de un traseu invers, parcurs de Fiul lui Dumnezeu. Din prezenta nemijlocita a Tatalui, Fiul lui Dumnezeu a trecut prin Sfanta, ajungand in curtea sanctuarului – simbolul pamantului nostru. Aici, pe pamant, Mantuitorul a trecut prin legamantul botezului ( spalarea in ligheanul de arama aflat intre Sfanta si altarul pentru jertfe ), pentru ca in final sa Se ofere ca jertfa suprema pe altarul crucii ( simbolizat de altarul din curtea sanctuarului ).

Doua trasee diferite, cu puncte de plecare complet opuse, dar care se intalnesc la altarul pentru jertfe. Aici omul pacatos, venind dinspre lumea de pacat, se intalneste cu Mantuitorul sau, venit dinspre lumea de slava a sfinteniei ceresti. Dupa aceasta intalnire de la cruce ( altarul pentru jertfe ), Iisus il ia pe om si il conduce la apa botezului ( ligheanul de arama ), il duce apoi in Sfanta unde incepe cu el procesul sfintirii ( lucrare care dureaza intreaga viata ), la finalul careia urmeaza proslavirea in prezenta nemijlocita a Tatalui. Iata cum intreaga si complexa lucrare a mantuirii omului este descrisa in cateva simboluri simple prezente in spatiul sacru al sanctuarului. O veritabila parabola vie a Planului de Mantuire..

Lori Balogh

Acest articol a fost publicat în Sanctuarul și etichetat cu , . Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Spam protection by WP Captcha-Free