Sanctuarul pământesc

Sanctuarul pământesc

Sanctuarul a ocupat și continuă să ocupe un loc important în marile religii ale lumii, fie că ne referim la religiile antice, fie că le avem în vedere pe cele contemporane. Ruinele templelor din vechime, dar și impozantele sanctuare din zilele noastre sunt dovezi grăitoare în acest sens.

În Babilonul antic, de exemplu, zeii erau percepuți ca fiind foarte apropiați de oameni, fapt pentru care se credea că ei locuiesc în temple. O inscripție antică ne informează că în Babilon existau 53 de temple dedicate zeilor principali, 55 de temple mai mici, închinate zeului Marduk, 300 de temple închinate divinităților pământești, 600 de temple dedicate divinităților cerești (babilonienii aveau nu mai puțin de 65 000 de zei), 180 de altare închinate zeiței Iștar, 180 de altare dedicate zeilor Nergal și Adad și alte 12 altare închinate altor zei.

În privința construirii sanctuarelor, nici în epocile care au urmat lucrurile nu s-au schimbat prea mult. În Ellore (India), de exemplu, pe o distanță de doar 2 km, între secolele al 5‑lea și al 9‑lea d.Ch., au fost săpate în stâncă nu mai puțin de 34 de temple și mănăstiri dedicate zeităților păgâne asiatice, unele dintre temple având mai multe etaje.

Probabil că ar fi necesare volume întregi pentru a cuprinde întreaga istorie a sanctuarelor în religiile lumii, fie antice, fie contemporane. Am amintit aceste informații succinte legate de ideea de sanctuar doar pentru a justifica o întrebare la care nu am găsit încă un răspuns pertinent: Dacă sanctuarul a avut și încă are un rol atât de important în viața spirituală a oamenilor, de ce în creștinismul actual, fie că vorbim de confesiunile istorice, fie că ne referim la cele evanghelice, există atât de puțin interes pentru studiul sanctuarului, așa cum îl găsim prezent pe paginile Scripturilor?

Este adevărat că după căderea omului, timp de aproximativ două milenii și jumătate, nu a existat o poruncă explicită din partea lui Dumnezeu cu privire la construcția unui sanctuar dedicat Lui. A existat însă dintotdeauna esența sanctuarului, prezența încă de la porțile Edenului: altarul, jertfa și preotul. Acestea erau elementele esențiale ale sanctuarului și ele au existat chiar înainte de a se fi ridicat primul locaș de închinare dedicat lui Dumnezeu.

În apropierea Edenului, păzit de heruvimii cu săbiile învăpăiate (vezi Geneza 3:24), Cain și Abel aduceau jertfe pe altarul dedicat Creatorului în calitate de preoți ai Dumnezeului Celui Prea Înalt. După Potop, despre Noe – supraviețuitor al cataclismului universal -, stă scris că „a zidit un altar Domnului, a luat dintre toate dobitoacele curate și dintre toate păsările curate și a adus arderi de tot pe altar” (Geneza 8:20).

Este demn de subliniat faptul că Noe știa cu multe secole înainte de darea Legii lui Moise să facă deosebirea între animalele curate și cele necurate, între cele a căror carne putea fi consumată și cele care erau interzise consumului uman.

În viața patriarhilor altarul și jertfa erau esențiale în închinare. În peregrinările lui prin Canaan, Avraam ridica pretutindeni altare închinate Dumnezeului Celui Viu, ca semne ale adevăratei închinări (vezi Geneza 12:8; 13:3,4; 22:9). Așadar, în toată această perioadă nu a existat un sanctuar construit cu ziduri și ornamente, cu preoți și ritualuri, așa cum vom întâlni mai târziu în istoria poporului Israel. Putem considera natura ca fiind sanctuarul, iar capul familiei ca fiind preotul care se ocupa de construirea altarului și de aducerea jertfelor.

Necesitatea construirii unui sanctuar a apărut în timpul Exodului, când nu mai avem de-a face cu familii izolate de credincioși peregrini, ci de un întreg popor al lui Dumnezeu. Atunci, în acea perioadă, a fost dată și porunca lui Dumnezeu adresată poporului Său proaspăt eliberat din crunta robie egipteană: „Să-Mi facă un locaș sfânt și Eu voi locui în mijlocul lor” (Exodul 25:8).

Care era menirea și semnificația sanctuarului pe care poporul ales trebuia să-l construiască și să-l dedice Numelui lui Dumnezeu? După apostazia poporului Israel cu ocazia închinării înaintea vițelului de aur, deoarece încă nu fusese construit tabernacolul din pustiu, raportul biblic ne spune că „Moise a luat cortul lui și l-a întins afară din tabără, la o depărtare oarecare; l-a numit cortul întâlnirii. Și toți cei ce întrebau pe Dumnezeu se duceau la cortul întâlnirii, care era afară din tabără„ (Exodul 33:7).

Denumirea „cortul întâlnirii” este deosebit de sugestivă, pentru că ea scoate în evidență prima intenție a Creatorului atunci când a dat porunca construirii unui sanctuar pământesc și rolul principal pe care acest sanctuar ar fi trebuit să-l aibă în viața spirituală a poporului Său: întâlnirea omului păcătos cu Dumnezeul său într-o manieră voalată, în care slava Ființei lui Dumnezeu fiind ascunsă, făcea posibil dialogul om-Creator.

După așezarea poporului Israel în Canaan, poporul devenind stabil din punct de vedere teritorial, locul tabernacolului din pustiu l-a luat templul, care a păstrat aceleași roluri pe care le avusese și tabernacolul:

1) închinarea și întâlnirea omului păcătos cu Dumnezeu.

2) rezolvarea temporară a problemei păcatului, până la rezolvarea deplină și definitivă ce urma să fie realizată prin moartea, învierea și mijlocirea Mântuitorului.

3) desfășurarea didactică a Planului de Mântuire, astfel încât acest plan să fie înțeles în etapele lui principale până când avea să Se întrupeze Fiul lui Dumnezeu, adevăratul „Miel al lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29,36).

Cu privire la construirea sanctuarului pământesc, sunt importante câteva observații:

1) Sanctuarul nu a fost construit la inițiativa omului, ci ca urmare a unei porunci divine explicite: „Să-mi facă un locaș sfânt și Eu voi locui în mijlocul lor” (Exodul 25:8).

2) Sanctuarul nu a fost construit după un plan al vreunui arhitect genial al timpului, așa cum s-a întâmplat de-a lungul secolelor cu sanctuarele și templele lumii, ci după un plan divin încredințat lui Moise: „Să faceți cortul și toate vasele lui după chipul pe care ți-l voi arăta” (Exodul 25:9). „Vezi să faci după chipul care ți s-a arătat pe munte” (Exodul 25:40). „Ei fac o slujbă, care este chipul și umbra lucrurilor cerești, după poruncile primite de Moise de la Dumnezeu, când avea să facă cortul: „Ia seama”, i-a zis El, „să faci totul după chipul care ți-a fost arătat pe munte” (Evrei 8:5).

Chiar și Templul lui Solomon a fost construit după un plan pe care David l-a primit în scris de la Dumnezeu, după cum însuși mărturisește urmașului său la tron: „Toate acestea” – a zis David -, „toate lucrările izvodului acestuia mi le-a făcut cunoscut Domnul, însemnându-le în scris cu mâna Lui” (1 Cronici 28:19).

Este demn de observat că Dumnezeu a lăsat două lucruri deosebit de importante pentru poporul Său, scriindu-le cu propria Sa mână: Legea morală (Decalogul, Cele Zece Porunci) și planul sanctuarului. Dacă Însuși Dumnezeu a acordat o asemenea importanță Legii și sanctuarului, încât a scris cu propria Sa mână ceea ce era necesar de transmis poporului Său, de ce oare astăzi majoritatea creștinilor desconsideră atât Legea dată pe Sinai cât și subiectul sanctuarului? Este o taină de neînțeles.

3) Sanctuarul a fost construit după un model ceresc care i-a fost arătat lui Moise. Porunca primită de Moise: „Vezi să faci totul după chipul care ți s-a arăt pe munte” (Exodul 25:40) poate fi interpretată în două maniere diferite:

a) Fie lui Moise i s-a arătat sanctuarul ceresc în timpul celor 40 de zile petrecute pe Sinai în prezența lui Dumnezeu și după modelul acestuia trebuia să-l construiască pe cel pământesc.

b) Fie lui Moise i s-a prezentat doar un plan, o schiță făcută de Dumnezeu cu privire la sanctuarul pământesc ce urma să fie construit.

Personal înclin spre a doua variantă. Și aceasta din cel puțin trei motive:

1) Având o natură decăzută ca oricare dintre oameni, Moise nu ar fi suportat să vadă slava sanctuarului ceresc, locul unde se află tronul lui Dumnezeu. Experiența trăită de Moise în împrejurarea în care a cerut să vadă slava lui Dumnezeu, relatată în Exodul 33:18 – 34:7, este concludentă în această privință. Moise Îi ceruse lui Dumnezeu: „Arată-mi slava Ta!” (Exodul 33:18), însă știind că omul în natura sa decăzută nu poate suporta slava sfințeniei lui Dumnezeu, Creatorul l-a avertizat: „Fața nu vei putea să Mi-o vezi, căci nu poate omul să Mă vadă și să trăiască” (Exodul 33:20).

De aici și măsura specială pe care a luat-o Dumnezeu atunci când a făcut să treacă slava Sa pe dinaintea lui Moise: „Iată un loc lângă Mine; vei sta pe stâncă. Și când va trece slava Mea, te voi pune în crăpătura stâncii și te voi acoperi cu mâna Mea, până voi trece. Iar când Îmi voi trage mâna la o parte de la tine, Mă vei vedea pe dinapoi; dar Fața Mea nu se poate vedea.” (Exodul 33:21‑23).

2) Din măreția și slava Sanctuarului ceresc Moise nu ar fi înțeles singur ce să schițeze pentru a-l reproduce pe pământ. Era nevoie de intervenția lui Dumnezeu pentru a rezuma slava sanctuarului ceresc într-o schiță ce putea fi reprodusă la nivel pământean.

3) Exemplul lui David, care a primit în scris schița templului pe care urma să-l construiască Solomon (vezi 1 Cronici 28:19) – o schiță făcută de însăși mâna lui Dumnezeu – ne întărește convingerea că același lucru s-a întâmplat și cu Moise pe muntele Sinai. În timpul celor 40 de zile petrecute pe munte, alături de legile și rânduielile care urmau să alcătuiască Legea lui Moise, el a primit și o schiță a sanctuarului pe care urma să-l construiască în pustiu în timpul Exodului.

Acest sanctuar pământesc avea o poartă de acces, o curte și o clădire cu două încăperi: Sfânta sau Locul Sfânt și Sfânta Sfintelor sau Locul Prea Sfânt. Prima încăpere era orientată spre răsărit, în timp ce a doua – Sfântă Sfintelor -, era orientată spre apus. Orientarea încăperilor nu era întâmplătoare, căci omul care se îndrepta spre sanctuar pentru a se închina adevăratului Dumnezeu trebuia să stea cu spatele la soare, principala zeitate păgână a tuturor popoarelor antice. Închinarea la adevăratul Dumnezeu însemna a întoarce spatele tuturor practicilor și ritualurilor solare păgâne.

Cu privire la mobilierul sanctuarului, putem distinge trei tipuri de mobilier:

1) Mobilierul care aparținea curții sanctuarului, compus din altarul pentru jertfe și ligheanul de aramă, plasat între altar și intrarea în prima încăpere – Sfânta (vezi Exodul 27:1‑8; 30:17‑21).

2) Mobilierul care aparținea primei încăperi a sanctuarului era compus din trei obiecte:

– masa pentru cele 12 pâini, plasată spre nord, confecționată din lemn de salcâm aurit (vezi Exodul 25:23‑30).

– sfeșnicul de aur, plasat spre sud, confecționat dintr-o singură bucată de aur bătut. Avea șapte candele în care focul ardea necontenit (vezi Exodul 25:31‑39).

– altarul tămâierii, plasat înaintea perdelei despărțitoare dintre Sfânta și Sfânta Sfintelor, confecționat din lemn de salcâm poleit cu aur. Altarul servea la arderea tămâiei (vezi Exodul 25:10‑22).

3) Mobilierul care aparținea de Sfânta Sfintelor conținea un singur obiect: chivotul, confecționat din lemn de salcâm poleit cu aur. El adăpostea tablele cu Cele Zece Porunci ale Decalogului. Chivotul era acoperit cu un capac din aur masiv, numit „capacul ispășirii”, iar pe acest capac se aflau doi heruvimi din aur masiv, plasați la cele două capete ale sale (vezi Exodul 25:10‑22).

Serviciile oficiate în sanctuar erau de două feluri: zilnice și anuale. Serviciul zilnic era oficiat de preoți și leviți, atât în curte, cât și în prima încăpere a sanctuarului – Sfânta. Jertfele aduse zilnic pe altarul din curte încărcau în mod simbolic sanctuarul cu păcatele mărturisite ale oamenilor, făcând necesară o curățare anuală a sanctuarului. Această curățare anuală era săvârșită doar de marele preot o singură dată pe an în așa-numita „zi a ispășirii” și reprezenta punctul culminant al anului religios iudaic (vezi Leviticul 16:23,26‑32).

De asemenea, este important de reținut că accesul în Sfânta Sfintelor se putea face doar dinspre Sfânta (vezi Exodul 26:33), iar în Sfânta se putea intra doar din curte, după trecerea pe lângă altarul pentru jertfe și ligheanul de aramă. Aceste amănunte sunt deosebit de importante deoarece, așa cum am afirmat deja, sanctuarul pământesc era o alegorie, o parabolă vie care arăta etapele principale ale Planului de Mântuire.

Omul păcătos, care dorea să se întoarcă la Dumnezeu, trebuia să intre mai întâi în curtea sanctuarului, părăsind lumea cea largă din afară. Aici, în curtea sanctuarului, primul lucru pe care-l vedea era altarul pentru jertfe – simbol al jertfei de pe Golgota, care aducea păcătosului iertarea de păcate. Urma spălarea în ligheanul de aramă – simbol al botezului -, apoi intrarea în prima încăpere a sanctuarului – Sfânta -, unde preotul slujea mai departe în favoarea omului.

Slujbele din Sfânta, oficiate de preoți, simbolizau lucrarea de sfințire a omului intrat în legământul botezului, prin cele trei mijloace puse la dispoziție: studiul Cuvântului lui Dumnezeu (simbolul pâinilor), rugăciunea (simbolul altarului tămâierii) și slujirea (simbolul sfeșnicului). Doar omul sfințit prin cele trei mijloace puse la dispoziție putea avea acces, prin mijlocirea marelui preot, la Sfânta Sfintelor, pentru a sta în mod nemijlocit în prezența lui Dumnezeu.

Desigur, în tot acest traseu de la o viață păcătoasă la proslăvire, intervenea preotul ca reprezentant al omului păcătos, atât în lucrarea din curtea sanctuarului, cât și din prima încăpere – Sfânta. Marele preot era cel care continua lucrarea în favoarea omului păcătos în Sfânta Sfintelor. Așadar, prin simbolurile și ritualurile care se desfășurau în el, sanctuarul indica traseul omului de la o viață păcătoasă, fără Dumnezeu, la proslăvire și mântuire; de la statutul de străin de Dumnezeu la cel de copil al Lui.

Traseul era clar: din lumea cea largă și străină de Dumnezeu, în fața altarului pentru jertfe (crucea lui Christos), apoi intrarea în legământul botezului (spălarea în ligheanul de aramă), apoi o viață de sfințire (studiul Cuvântului lui Dumnezeu, rugăciune și slujire, simbolizate prin obiectele din Sfânta), pentru ca în final omul sfințit în caracter să aibă privilegiul să ajungă în prezența nemijlocită a lui Dumnezeu (Sfântă Sfintelor).

Dacă acesta este traseul urmat de fiecare om păcătos care dorește împăcarea cu Dumnezeu, sanctuarul ne vorbește și de un traseu invers, parcurs de Fiul lui Dumnezeu. Din prezența nemijlocită a Tatălui, Fiul lui Dumnezeu a trecut prin Sfânta, ajungând în curtea sanctuarului – simbolul pământului nostru.

Aici, pe pământ, Mântuitorul a trecut prin legământul botezului (spălarea în ligheanul de aramă aflat între Sfânta și altarul pentru jertfe), pentru ca în final să Se ofere ca jertfă supremă pe altarul crucii (simbolizat de altarul din curtea sanctuarului).

Două trasee diferite, cu puncte de plecare complet opuse, dar care se întâlnesc la altarul pentru jertfe. Aici omul păcătos, venind dinspre lumea de păcat, se întâlnește cu Mântuitorul său, venit dinspre lumea de slavă a sfințeniei cerești. După această întâlnire de la cruce (altarul pentru jertfe), Iisus îl ia pe om și îl conduce la apa botezului (ligheanul de aramă), îl duce apoi în Sfânta, unde începe cu el procesul sfințirii (lucrare care durează întreaga viață), la finalul căreia urmează proslăvirea în prezența nemijlocită a Tatălui.

Iată cum întreaga și complexa lucrare a mântuirii omului este descrisă în câteva simboluri simple prezente în spațiul sacru al sanctuarului. O veritabilă parabolă vie a Planului de Mântuire.

Lori Balogh