Privire generala asupra cartii Eclesiastul
In limba ebraica, titlul cartii Eclesiastul este Qoheleth, insemnand „Propovaduitorul”. Acest termen este folosit in cuprinsul cartii de sapte ori, nefiind intalnit in alte parti ale Scripturii. Termenul se refera la o persoana cu rol de conducator al unei adunari, fie predicator, fie invatator.
Conform obiceiurilor si culturii ebraice, invataturile inteleptilor erau transmise mai departe fie in cadrul conversatiilor de la mesele festive, fie in aer liber, pe strada, la rascruce de drumuri sau in cadrul adunarii batranilor.
Titlul „Eclesiastul” deriva din traducerile Bibliei ebraice in limba greaca si latina, avand aceeasi semnificatie ca si termenul ebraic Qoheleth. In Canonul biblic ebraic, Eclesiastul face parte dintre cartile Intelepciunii, alaturi de cartile Proverbele si Iov. Aceasta sectiune a Bibliei ebraice sustine principiul divin conform caruia ascultarea de Dumnezeu aduce prosperitate, fericire si viata, in timp ce neascultarea duce la suferinta si moarte.
Autorul cartii este considerat a fi Solomon, iar proba cea mai concludenta este afirmatia autorului din primul verset, in care autorul se recomanda ca fiind „fiul lui David, imparatul Ierusalimului”. De asemenea, in cuprinsul cartii intalnim si alte referiri implicite la Solomon ( vezi cap. 1,12.16; 2,7.9 ).
Cu toate acestea, sunt unii care contesta atribuirea paternitatii cartii Eclesiastul lui Solomon, intre acestia numarandu-se si Martin Luther in lucrarea sa „Table Talk”. De asemenea, contrar parerii quasiunanime a cercetatorilor conform careia cartile Proverbele, Cantarea Cantarilor si Eclesiastul au fost scrise de acelasi autor, exista si opinii diferite, bazate pe diferentele de stil in cartile amintite.
Insa aceste diferente sunt explicabile chiar si in cazul unui singur autor al acestor carti. Cele trei carti au perspective diferite asupra vietii, in functie de perioada in care au fost scrise. Astfel, Cantarea Cantarilor a fost scrisa cu cea mai mare probabilitate in perioada de tinerete a lui Solomon ( perioada romantica a primei iubiri ). Proverbele au fost scrise mai tarziu, in perioada maturitatii si in urma unor experiente de viata nu intotdeauna placute, in timp ce Eclesiastul a fost scrisa in perioada batranetii, dupa o evaluare a vietii deja traite. Este de retinut ca atat traducerea greaca a Bibliei, Septuaginta, cat si Talmudul iudaic il identifica pe Solomon ca fiind autorul cartii Eclesiastul.
Teologii evrei au dezbatut timp de secole daca Eclesiastul ar trebui sa fie inclus in Canonul biblic ebraic. Multi rabini evrei, asemenea rabinului conservator Shammai, au contestat prezenta cartii in Canonul biblic, motivand perspectiva sceptica a cartii. Insa au avut castig de cauza rabinii care au sustinut ca o carte scrisa de Solomon trebuie sa fie considerata o carte inspirata. Intre ei se numara si rabinul Hillel.
Nu se cunoaste data precisa a scrierii cartii Eclesiastul. Modernistii sustin ca ea a fost scrisa in secolul al III-lea i.Chr., insa imparatul Solomon a murit in anul 931/930 i.Chr., ceea ce ne arata ca lucrarea a fost scrisa inainte de aceasta data.
Cartea Eclesiastul reda in forma de poezie, naratiune, proverbe si meditatii experienta de viata a imparatului Solomon asa cum o percepe in anii senectutii. Aparenta este de pesimism, insa daca citim cartea cu atentie, vom observa ca autorul nu este nici pesimist, nici optimist, ci realist, provocandu-si cititorii sa priveasca viata asa cum este ea: cu bune si cu rele, si sa o traiasca in lumea reala, nu intr-o lume a iluziilor desarte.
De la inaltimea experientei sale de o viata, Solomon ne vorbeste despre nesiguranta fericirii omenesti, despre suferinta care umple lumea in care traim, despre nedreptatile si inegalitatile sociale existente. Autorul este onest atunci cand admite ca anumite situatii in viata fac ca actul credintei sa devina dificil. Insa tot el ne arata ca a renunta la actul credintei face ca viata sa devina si mai dificila, mai de neinteles si mai lipsita de sens.
Solomon isi invita cititorii sa se bucure de viata, chiar daca ea este efemera, aratand ca Dumnezeu nu este impotriva bucuriilor nevinovate ale omului. Dimpotriva, Solomon isi povesteste trista lui experienta de viata, marcata de caderile si dezamagirile ei. Insa el nu se opreste aici. Spre sfarsitul vietii, constiinta lui se trezeste, iar Solomon incepe sa constientizeze nebunia alegerilor sale gresite, vazandu-se pe sine asa cum il vede Dumnezeu.
Desi nu si-a mai putut recastiga forta fizica irosita in anii traiti pana atunci, Solomon si-a redobandit totusi intelepciunea pierduta. El a transmis generatiilor urmatoare propria sa experienta trista in anii irositi in cautarea lucrurilor fara valoare, indemnandu-i pe cititori sa nu-i calce pe urme. Iar concluzia din finalul cartii este chintesenta intregii carti: „Sa ascultam dar incheierea tuturor invataturilor: Teme-te de Dumnezeu si pazeste poruncile Lui. Aceasta este datoria oricarui om. Caci Dumnezeu va aduce orice fapta la judecata si judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rau.” ( Cap. 12, 13.14 )
Cand studiem cartea Eclesiastul este foarte important sa facem deosebire intre modul de gandire al autorului in perioada anilor de ratacire spirituala si cel de la sfarsitul vietii, cand Solomon a cunoscut experienta pocaintei profunde. In final, experienta lui Solomon a fost experienta fiului risipitor: aparent intelept si fericit atunci cand era departe de Dumnezeu, dar cu adevarat intelept si fericit atunci cand s-a intors din nou cu fatza spre Creatorul si Mantuitorul sau.
Lori Balogh
