De la lacrimi de durere la zambetul bucuriei

De la lacrimi de durere la zambetul bucuriei

 

     Iata doua relatari scurte despre trairile sufletesti ale aceleiasi persoane intr-un interval scurt de timp:

     „Atunci ea plangea si nu manca” ( 1 Samuel 1, 7 up )

„A mancat si fatza ei n-a mai fost aceeasi” ( 1 Samuel 1, 18 up )

Despre cine este vorba? Cu siguranta ca cititorii consecventi ai Bibliei au recunoscut personajul: este vorba de Ana, una dintre cele doua sotii ale lui Elcana si viitoarea mama a profetului Samuel. Primul capitol al cartii 1 Samuel relateaza pe larg despre amaraciunile sufletesti pe care le traia aceasta femeie din cauza faptului ca, stearpa fiind, era ironizata permanent de cea de-a doua sotie a lui Elcana, Penina. Iata unul dintre „beneficiile” poligamiei!

Asa sunt unii oameni: daca nu se pricep sa faca sau sa spuna ceva constructiv, care sa ridice si sa innobileze societatea si rasa umana, sunt, in schimb, foarte iscusiti in a produce dureri sufletesti celor din jur prin ironie, batjocuri, lipsa de respect si injosire. Iata inca un motiv, pe langa multe altele, pentru care este imperios necesara, dar si promisa in repetate randuri, dreapta judecata a lui Dumnezeu la sfarsitul istoriei.

Asadar, familia lui Elcana era ca o ecuatie cu mai multe necunoscute. Pe de o parte erau cele doua sotii aflate intr-o relatie tensionata si cronicizata, iar pe de alta parte era Elcana, capul familiei, care se afla intre ciocan si nicovala, avand rolul de a mentine pacea si echilibrul familiei. Dar cum sa rezisti si cat timp poti face acest lucru cand cel rau isi indreapta zilnic tirul batjocurilor si al ironiilor impotriva ta?

Esti si tu doar un om, care ai limitele tale de suportabilitate. Nu esti un stalp de beton fara sentimente, iar „elasticul” tolerantei tale se intinde cat se intinde, pana cand, la un moment dat se rupe. Simti uneori ca nu mai poti, ca s-a ajuns la limita. Si atunci se naste intrebarea: Se mai poate face ceva cand omeneste nu se mai intrevede nicio solutie? Mai poti face ceva atunci cand nu mai poti face nimic?

Din fericire si spre slava lui Dumnezeu, printre numeroasele vesti bune pe care ni le aduce Scriptura este si aceasta: Da, se mai poate face ceva. Iar acel „ceva” va schimba atat de radical situatia incat lacrimile de durere se vor transforma in lacrimi de bucurie. Cum este posibila o astfel de metamorfoza a starii sufletesti a omului? Cum este posibil sa trecem de la agonie la extaz? Si aceasta intr-un timp atat de scurt!

Da, este posibil! Si aceasta pentru ca in problemele noastre, indiferent de natura lor, se implica Insusi Dumnezeu. Si impreuna cu El, se implica tot cerul. Unii Il numesc pe Dumnezeul nostru bun si iubitor „Dumnezeul imposibilului”. Insa acest apelativ nu este corect. Dumnezeul nostru este „Dumnezeul posibilului”, pentru ca pentru El totul este posibil. Atunci cand nu mai intrezarim nicio solutie la problemele si amaraciunile noastre, El mai are la indemana mii de cai prin care ne poate rezolva problema.

Care a fost secretul metamorfozei sufletesti a Anei? Ce anume a facut ea intre cele doua scurte relatari biblice, astfel incat din femeia cu fatza plansa de amaraciune sa devina femeia cu ochii luminosi de bucurie si speranta?

Probabil ca unii se vor gandi la cuvintele mangaietoare ale sotului sau, Elcana: „Ano, pentru ce plangi si nu mananci? Pentru ce iti este intristata inima? Oare nu pretuiesc eu pentru tine mai mult decat zece fii?” ( 1 Samuel 1, 8 ). Cu siguranta ca si aceste cuvinte empatice rostite de iubitorul sau sot ii aduceau mangaiere Anei. Era insa doar o mangaiere de moment. La urma urmei, ce poate face un simplu om pentru sufletul tau doborat de intristare, el, care este la fel de slab si vulnerabil ca si tine?

Cand Penina pornea din nou tirul ironiilor, vechile rani sufletesti, deja cronicizate, se redeschideau, provocand mai multa durere. Vi s-a intamplat sa va loviti de doua ori in acelasi loc dupa un interval scurt de timp? Ce simtiti cand va loviti a doua sau a treia oara in acelasi loc? Desigur, o durere din ce in ce mai intensa. Locul este deja sensibil si o noua lovitura provoaca o durere mai mare, tot mai mare, tot mai greu de suportat.

Cineva a povestit o situatie stranie in care s-a aflat intr-une din zile: avand in mana un ziar facut sul, l-a „lovit” colegial pe prietenul sau peste mana cu acel ziar. Prietenul a reactionat neasteptat, sarind in sus de durere. Cum e posibil? De la o simpla atingere cu un ziar? Apoi, pentru a explica reactia neasteptata, omul si-a suflecat maneca si a scos la la iveala o rana serioasa. Nu sulul de ziar ii provocase rana, desigur. Insa locul era deja sensibil de la o ranire anterioara si acum chiar si atingerea unui simplu ziar era dureroasa.

Imaginati-va cate astfel de lovituri primea zilnic Ana de la rivala ei Penina. Cuvintele de mangaiere ale sotului negresit ii alinau pentru moment suferintele sufletesti, insa loviturile repetate in acelasi loc al sufletului sau sensibil o exasperau pe Ana. „Atunci ea plangea si nu manca” ( 1 Samuel 1, 7 up ). Probabil ca Ana slabea pe zi ce trece si, uitandu-se in oglinda si vazandu-si fatza tot mai supta de durere, plangea si mai amarnic si slabea tot mai mult. Cercul vicios in care intrase parea ca nu mai are nicio iesire.

Insa, din fericire, Ana a reusit sa iasa din acest cerc vicios, apeland la un mijloc pe care Dumnezeul harului l-a oferit fiecarei fiinte omenesti: rugaciunea. Capitolul 1 din 1 Samuel relateaza pe larg despre modul in care Ana s-a folosit de acest inalt privilegiu al rugaciunii si despre efectele pe care le-a avut rugaciunea sa profunda si staruitoare asupra starii sale sufletesti.

Acolo, in Tabernacolul din Silo, „Ana se ruga Domnului cu sufletul amarat si plangea” ( cap. 1, 10 ). Ea nu s-a multumit sa faca doar un semn al inchinarii, trecand pe langa Tabernacol, asa cum fac multi crestini in zilele noastre atunci cand trec prin dreptul unei biserici sau troite. Scriptura ne spune ca ea a intrat in Locasul Sfant si, fara sa aprinda lumanari sau sa indeplineasca alte ritualuri exterioare, „statea multa vreme in rugaciune inaintea Domnului” ( cap.1, 12 ).

Ea „vorbea in inima ei si numai buzele si le misca, dar nu i se auzea glasul” ( cap. 1, 13 ), implinind cu sute de ani inainte una dintre invataturile Mantuitorului cu privire la rugaciune: „Ci tu, cand te rogi, intra in odaita ta, incuie-ti usa si roaga-te Tatalui tau, care este in ascuns; si Tatal tau, care vede in ascuns, iti va rasplati” ( Matei 6, 6 ).

Ana a stiut ca poate veni cu incredere inaintea Tatalui ceresc cu durerile, frustrarile si lacrimile sale. Era convinsa ca Tatal ceresc nu o va respinge. Desi nu avea cum sa cunoasca fagaduinta facuta de Mantuitorul sute de ani mai tarziu: „Pe cel ce vine la Mine nu-l voi izgoni afara” ( Ioan 6, 37 up ), Duhul Sfant, Mangaietorul, ii soptea aceasta fagaduinta in minte si ea avea deplina incredere ca rugaciunea ei va fi ascultata.

Desi nu avea cum sa cunoasca Psalmii compusi mult mai tarziu, Ana se ruga asemenea lui David in stramtorarea sa: „Tu numeri pasii vietii mele de pribeag; pune-mi lacrimile in burduful Tau; nu sunt ele scrise in cartea Ta?” ( Psalm 56, 8 ).

Da, rugaciunea este secretul metamorfozei sufletesti a Anei. Rugaciunea a fost, este si va fi cheia schimbarii atitudinii noastre fatza de problemele cu care ne confruntam in aceasta viata „scurta, dar plina de necazuri” ( Iov 14, 1 ). Rugaciunea este supapa sufletului nostru care, deschizandu-se spre cer, detensioneaza sufletul incarcat si impovarat.

Multi Psalmi ai lui David incep pe un ton plangator, autorul varsandu-si sufletul inaintea lui Dumnezeu. Insa la finalul acestor Psalmi, tonul este complet diferit. Apare lumina, speranta si bucuria.

„Pana cand, Doamne, ma vei uita neincetat? Pana cand Iti vei ascunde Fatza de mine?” – asa incepe Psalmul 13. Insa dupa doar cateva versete, timp in care psalmistul se roaga Tatalui sau ceresc, starea lui sufleteasca se schimba radical: „Eu am incredere in bunatatea Ta, sunt cu inima vesela din pricina mantuirii Tale; cant Domnului, caci mi-a facut bine.” ( Psalm 13, 5.6 )

Sa fie oare vorba aici de un caz de labilitate psihica? Nicidecum! Mai degraba e vorba de puterea lui Dumnezeu de a ne transforma starea sufleteasca in timp ce ne rugam. Rugaciunea ne pune in legatura cu o putere care se afla peste capacitatea noastra de intelegere si care ne poate transforma lacrimile de durere in lacrimi de bucurie.

Cu totii ( fara exceptie! ) avem momente, zile si chiar perioade mai lungi de descurajare, frustrare si amaraciune, provocate fie de propriile noastre greseli si pacate, fie de nedreptatile, amenintarile sau ironiile celor din jur. Solutia? Priviti la ceea ce a facut imparatul Ezechia in momentul in care a primit scrisoarea imparatului asirian Sanherib, o scrisoare plina de ironii, batjocuri si amenintari:

„Ezechia a luat scrisoarea din mana solilor si a citit-o. Apoi s-a suit la Casa Domnului si a intins-o inaintea Domnului” ( Isaia 37, 14 ), rugandu-se: „Doamne, pleaca-Ti urechea si asculta! Doamne, deschide-Ti ochii si priveste! Auzi toate cuvintele pe care le-a trimis Sanherib ca sa batjocoreasca pe Dumnezeul cel viu!” ( Isaia 37, 17 ).

Iar Domnul, care este Dumnezeul posibilului, „a transformat blestemul in binecuvantare” ( vezi Neemia 13, 2 up ), lacrima in bucurie si cantecele de jale in cantece de veselie. Asa va face El ori de cate ori avem incredere in El. Ori de cate ori ne deschidem sufletul inaintea Lui ca inaintea unui prieten.

Lori Balogh

This entry was posted in Cararile rugaciunii. Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.