Erori ale mișcării antitrinitariene în Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea
(4)
Mișcarea antitrinitariană din Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea nu este un fenomen nou. Ea este doar o reverberație a vechii erezii ariene din secolul al IV-lea, formulată de preotul Arie din Alexandria (250 – 336 d.Ch.) și combătută în cadrul conciliilor ecumenice de la Niceea (325 d.Ch.) și Constantinopol (381 d.Ch.).
Deși erezia ariană, care susține că Iisus Christos este prima ființă creată de Dumnezeu din nimic, pe care a înzestrat-o cu atribute divine, a fost combătută de majoritatea delegaților participanți la cele două concilii, ea a continuat să facă „valuri” în secolele care au urmat. Unele populații germanice au adoptat arianismul până spre sfârșitul secolului al V-lea. Unii istorici susțin ideea că unele regate germanice (vandale, vizigote și ostrogote) au dispărut de pe scena istoriei tocmai din cauza faptului că regii lor erau arieni și, deoarece erau considerați păgâni de restul creștinătății, nu au mai primit niciun sprijin.
O reînviere a arianismului s-a produs în secolul al XVI-lea în cadrul Reformei protestante, ca o reacție critică la dogma trinitară. Este cunoscută puternica mișcare unitariană din Transilvania de la mijlocul secolului al XVI-lea, sub influența medicului italian Giorgio Biandrata și sub conducerea lui David Ferenc, care a dus la recunoașterea oficială, pentru prima dată în lume, a Bisericii Unitariene din Transilvania.
Istoria consemnează faptul că multe celebrități ale lumii au îmbrățișat dogma ariană: John Adams (1735‑1826), primul vice-președinte al Statelor Unite și al doilea președinte american, compozitorul Bela Bartok (1881‑1945), inventatorul american Graham Bell, primul ministru al Marii Britanii Neville Chamberlain, scriitorul englez Charles Dickens, compozitorul Edvard Grieg și alții.
Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, în America a avut loc o mișcare restauraționistă, numită Christian Connection (Conexiunea Creștină) care, de asemenea, promova reîntoarcerea la adevărurile biblice fundamentale, între care se număra și doctrina unitariană.
Adunând membri din bisericile protestante americane (baptiste, congregaționaliste, metodiste și presbiteriene), Christian Connection a avut un impact și asupra mișcării advente americane din preajma anului 1844. Unii dintre pionierii Bisericii Adventiste proveneau din Christian Connection și, prin urmare, au intrat în mișcarea adventă având o moștenire antitrinitariană. Chiar doi dintre liderii fondatori ai Bisericii Adventiste: James White și Joseph Bates proveneau din această grupare restauraționistă.
Treptat, doctrina Trinității a luat locul unei perioade de ambiguitate a Bisericii Adventiste, în care unii pionieri erau arieni (J. M. Stephenson, Uriah Smith, în prima parte a vieții), alții erau semi-arieni (John Andrews, James White, John Waggoner, Joseph Bates, etc.), iar alții erau trinitarieni (Ellen G. White și majoritatea credincioșilor de rând, proveniți din Bisericile Metodiste și Baptiste).
Deși doctrina Trinității a fost acceptată de Biserica Adventistă și inclusă între punctele fundamentale de credință, antitrinitarianismul a continuat să facă valuri, mai ales după sesiunea Conferinței Generale de la Dallas din 1980, creând tensiuni în sânul bisericii.
Așa după cum am afirmat în articolele precedente, intenția nu este aceea de a combate doctrina unitariană (antitrinitariană, nontrinitariană) cu argumente de natură teologică, care de altfel sunt la îndemâna oricărui cercetător al Scripturii. În continuare mă voi referi la câteva erori ale gândirii antitrinitariene în Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea.
Specificul controversei dintre ideile promovate de mișcarea antitrinitariană și doctrinele Bisericii Adventiste constă în faptul că se apelează la istoria bisericii, îndeosebi la perioada pionierilor adventiști, precum și la scrierile lui Ellen G. White, considerată cel mai proeminent pionier și, în același timp, co-fondator al Bisericii Adventiste.
În continuare voi prezenta alte câteva erori de gândire în mișcarea antitrinitariană, observate în urma lecturării unor materiale, fie publicate sub formă de tipărituri, fie postate pe pagini de internet sau Facebook ale adepților acestei mișcări.
13) Una dintre afirmațiile eronate ale antitrinitarienilor cu privire la istoria Bisericii Adventiste susține ideea că cei care au intrat în mișcarea adventă au fost atrași de crezul nontrinitarian al pionierilor.
Este cunoscut faptul că doi dintre liderii fondatori ai Bisericii Adventiste: James White și Joseph Bates au fost nontrinitarieni. De asemenea, mulți dintre pionierii adventiști au intrat în mișcarea adventă aducând cu ei o moștenire nontrinitariană cu privire la Dumnezeire (John Andrews, John Waggoner, A. T. Jones, Uriah Smith, etc. ). Însă la fel de adevărat este și faptul că cel mai proeminent pionier și al treilea co-fondator al Bisericii Adventiste, Ellen G. White, a venit în mișcarea adventă având o moștenire trinitariană, ca de altfel majoritatea membrilor de rând, proveniți din Bisericile Metodiste, Congregaționaliste, Episcopale și Prezbiteriene americane.
Oare motivul pentru care toți acești oameni au intrat în mișcarea adventă a fost crezul nontrinitarian? Dacă acesta ar fi fost adevăratul motiv, ei ar fi putut adera la mișcarea restauraționistă Christian Connection, care promova unitarianismul. De ce totuși au preferat să adere la mișcarea adventă?
Adevăratul motiv este altul și este prezentat lămurit de Ellen G. White în scrierile sale. Iată ce declară ea în volumul „Schițe din viața mea” în legătură cu anii reînviorării spirituale din preajma anului 1844:
„Au fost organizate adunări speciale, iar celor păcătoși li se oferea posibilitatea de a-L căuta pe Mântuitorul și de a se pregăti pentru evenimentele cutremurătoare care urmau să aibă loc în curând. În întregul oraș se răspândiseră atât credința, cât și teama. În majoritatea denominațiunilor se declanșase o stare generală de reînviorare spirituală. Erau organizate multe adunări de rugăciune, deoarece toți simțeau, într-o măsură mai mică sau mai mare, influența izvorâtă din solia apropiatei veniri a lui Christos.” (Ellen G. White, „Schițe din viața mea”, cap. „O reînviorare spirituală”, 21.2)
Dacă vom privi cu atenție în istoria mișcării advente, nu vom găsi niciun indiciu că ceea ce i-a atras pe creștinii americani spre ea ar fi fost doctrina nontrinitariană. Adevăratul motiv era legat de solia revenirii iminente a Mântuitorului și de pregătirea oamenilor în vederea întâlnirii cu El. Pe cei doi lideri principali ai mișcării millerite: William Miller și Joshua Hines nu crezul lor cu privire la Dumnezeire i-a determinat să lucreze armonios (W. Miller era trinitarian, iar J. Hines era unitarian), ci dorința de a pregăti lumea pentru evenimentul revenirii Domnului Christos.
Aceeași motivație i-a determinat și pe pionierii Bisericii Adventiste să lucreze armonios pentru răspândirea soliei revenirii lui Christos, alături de alte doctrine specifice ca: Sabatul zilei a șaptea, Sanctuarul ceresc și Judecata preadventă, Cele trei solii îngerești, Reforma sanitară și Starea omului în moarte.
Deși aveau concepții diferite despre Dumnezeire (unii erau arieni, alții erau semi-arieni, iar alții trinitarieni), ei nu s-au cramponat în aceste diferențe de vederi, căci prioritățile lor erau legate de pregătirea lor și a semenilor lor pentru mărețul eveniment al întâlnirii cu Fiul lui Dumnezeu. Așadar, afirmația potrivit căreia oamenii au aderat la mișcarea adventă deoarece au fost atrași de crezul nontrinitarian este complet nejustificată și falsă.
14) Pe baza unor afirmații făcute de Ellen G. White în scrierile sale, antitrinitarienii adventiști susțin că Duhul Sfânt este Însuși Iisus dezbrăcat de personalitatea Sa. Iată două dintre aceste declarații:
„Împovărat de natura umană, Christos nu putea să fie în fiecare loc în mod personal; de aceea, era în interesul lor ca El să-i părăsească, să meargă la Tatăl Său și să trimită Duhul pentru a fi succesorul Său pe pământ. Duhul Sfânt este El Însuși dezbrăcat de personalitatea umanității, și astfel independent. El Se putea prezenta pe Sine ca prezent în toate locurile prin Duhul Sau, ca omniprezent.” (Ellen G. White, „Manuscript Release”, 14, p.23)
„Domnul este gata să vină în curând. Avem nevoie de acea înțelegere completă și perfectă pe care doar El o poate da. Noi vrem pe Duhul Sfânt, care este Iisus Christos. Dacă comunicăm cu Dumnezeu, vom avea putere, har și eficiență.” (Ellen G. White, „Letter 66”, 10 aprilie 1894, alin.18)
La o citire superficială a acestor pasaje din scrierile lui Ellen G. White s-ar putea trage concluzia (antitrinitarienii adventiști chiar acest lucru îl susțin) că Duhul Sfânt nu ar fi o Persoană distinctă de Iisus Christos, ci o parte a Ființei Lui. Însă același autor inspirat face și următoarea afirmație șocantă despre Iisus Christos:
„Iisus nu este numai Păstorul nostru; El ne este și „Părinte veșnic”. Și El spune: „Eu Îmi cunosc oile Mele și ele Mă cunosc pe Mine, așa cum Mă cunoaște pe Mine Tatăl și cum cunosc Eu pe Tatăl” (vezi Ioan 10,14.15). Ce sublimă declarație! Singurul Fiu, Acela care este la sânul Tatălui, Acela despre care Dumnezeu a declarat că este „Omul care Îmi este tovarăș” (vezi Zaharia 13,7), această legătură care există între El și veșnicul Dumnezeu este luată ca model, pentru a arăta relația dintre Christos și copiii Săi de pe pământ.” (Ellen G. White, „Hristos Lumina Lumii”, 483.3)
În limba engleză, pasajul de mai sus începe în felul următor: „Jesus is not only our Shepherd; He is our „everlasting Father”…” („Iisus nu este doar Păstorul nostru; El este „Tatăl nostru cel veșnic”… Ellen G. White, „The Desire of Ages”, chapter „The Divine Shepherd”, p.425).
Dacă am interpreta literal afirmațiile lui Ellen G. White, fără să sesizăm profunzimea ideilor pe care dorește să le exprime, am putea trage două concluzii aberante, cu totul străine de adevărul biblic:
1) Duhul Sfânt este Însuși Iisus Christos și nu este o Persoană divină distinctă de El.
2) Iisus Christos este Însuși Tatăl cel veșnic și nu este o Persoană divină distinctă de El.
În felul acesta s-ar putea ajunge la erezia modalistă (sabelianism) din secolul al II-lea, care susținea că Dumnezeu este o singură Ființă care S-a revelat în trei ipostaze diferite: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Astfel, nu ar exista trei Persoane divine distincte, ci doar una singură, între cele trei manifestări ale ei nefiind nicio deosebire. Însă atât Ellen G. White și adventiștii trinitarieni, cât și adventiștii antitrinitarieni susțin că Tatăl și Fiul sunt două Persoane divine distincte. Atunci cum trebuie înțelese afirmațiile Ellenei G. White redate mai sus?
Ideea pe care Ellen G. White a dorit să o exprime în afirmații ca cele prezentate mai sus este aceea că atât Duhul Sfânt, cât și Fiul lui Dumnezeu sunt reprezentanți desăvârșiți: Duhul Sfânt este reprezentantul desăvârșit al Fiului, identificându-Se cu El în mod desăvârșit în privința lucrării de salvare a omenirii, iar Fiul este reprezentantul desăvârșit al Tatălui pe pământ, în ceea ce privește realizarea Planului de Mântuire. În acest sens Mântuitorul a afirmat: „Eu și Tatăl una suntem” (Ioan 10,30). Nu în sensul că Tatăl și Fiul sunt o singură Persoană, ci în sensul unității în gândire, planuri, acțiune și caracter.
Unitatea în sânul Dumnezeirii este atât de deplină încât cine Îl vede pe Fiul Îl vede în realitate pe Tatăl (vezi Ioan 14,9) și cine primește Duhul Sfânt, Îl primește pe Fiul și pe Tatăl. Încercarea omului de a rupe „legăturile” strânse care există între cele trei Persoane ale Dumnezeirii nu este altceva decât o împlinire a profeției din Psalmul 2: „Pentru ce se întărâtă neamurile și pentru ce cugetă popoarele lucruri deșarte? Împărații pământului se răscoală și domnitorii se sfătuiesc împreună împotriva Domnului și împotriva Unsului Sau, zicând: „Să le rupem legăturile și să scăpăm de lanțurile lor!” (Psalmul 2,1‑3)
15) În concepția antitrinitariană, Duhul Sfânt nu este o Persoană divină distinctă de Tatăl și Fiul, ci o parte a Ființei lui Dumnezeu. Iată câteva afirmații extrase dintr-o compilație intitulată „Negru pe alb despre Dumnezeire – citate direct din penița mesagerului Domnului”, o lucrare cu autor necunoscut. Afirmațiile sunt concluzii ale autorului compilației:
„Duhul Sfânt este prezența și puterea lui Dumnezeu.” „Duhul Sfânt este viața lui Christos în suflet”.”Duhul Sfânt este Christos Însuși, dezbrăcat de personalitatea umanității.” „Duhul Sfânt este înțelepciunea Sa.” „Duhul Sfânt este viața lui Christos. Este propria Lui răsuflare, viața din viața Lui.” (p.50.51)
Toate aceste afirmații (ca multe altele, de altfel) ne confirmă crezul antitrinitarian potrivit căruia Duhul Sfânt nu ar fi o Persoană divină distinctă, ci o parte a Ființei lui Dumnezeu. În lucrarea „The Ellen G. White 1888 Materials”, la p. 711, Ellen G. White face următoarea afirmație:
„Cu toate că păcatul a produs un abis între om și Dumnezeu, bunăvoința divină a conceput un plan prin care să se poată face un pod peste abis și ce material a folosit El? O parte din El Însuși, oglindirea slavei Tatălui a venit într-o lume pârjolită și distrusă de blestem și, prin caracterul Său divin, prin trupul Său divin, a făcut un pod peste abis și a deschis un canal de comunicație între Dumnezeu și om.”
În această declarație, Ellen White afirmă că „podul” peste abisul produs de păcat între om și Dumnezeu a fost făcut dintr-un „material” ceresc: „o parte din Însuși Dumnezeu”. Este evident că Ellen G. White se referă aici la Persoana Fiului lui Dumnezeu.
Întrebarea care se ridică este următoarea: Dacă Iisus Christos este o parte din Dumnezeu Însuși și totuși este o Persoană distinctă (fapt pe care-l recunosc și trinitarienii și antitrinitarienii deopotrivă), de ce Duhul Sfânt, despre care se afirmă în mediile antitrinitariene că este o parte a Ființei lui Dumnezeu, nu este considerat tot o Persoană divină distinctă? De ce acest dublu standard în gândirea antitrinitariană?
Același dublu standard se poate observa și în interpretarea pe care antitrinitarienii o dau numelor și titlurilor Persoanelor divine. Dacă Biblia Îl numește pe Duhul Sfânt ca fiind „Duhul lui Dumnezeu”, antitrinitarienii consideră că Duhul Sfânt este o parte din Dumnezeu și nu o Persoană distinctă. Însă când este vorba despre „Cuvântul lui Dumnezeu” (titlu dat lui Iisus Christos pe care Îl găsim în Apocalipsa 19,11‑13 și Ioan 1,1), atunci este aplicat un alt standard: „Cuvântul lui Dumnezeu” nu mai este o parte a Ființei Tatălui, ci o Persoană divină distinctă – Iisus Christos, Fiul lui Dumnezeu.
Dacă „Dumnezeu este Duh”, potrivit afirmației Mântuitorului (Ioan 4,24) și totuși este o Persoană reală, distinctă; dacă Iisus Christos a fost numit de Ellen G. White „Duhul adevărului” (vezi SW, 25 octombrie 1898) și totuși este o Persoană reală, distinctă; dacă îngerii lui Dumnezeu sunt numiți „duhuri slujitoare” (vezi Evrei 1,14) și totuși sunt ființe reale, personale; dacă duhurile rele sunt persoane reale, cu care Iisus dialoga și cărora le poruncea să iasă din oameni, de ce doar Duhului Sfânt I se contestă calitatea de Ființă personală, divină și distinctă?
Nu este evident că avem de-a face cu un standard dublu de interpretare a textului biblic și o inconsecvență hermeneutica, folosită după cum dictează interesele? Principiul care stă la baza poruncii lui Dumnezeu dată poporului Israel din vechime este valabil și astăzi: „Să n-ai în casă două feluri de efe, una mare și altă mică.” (Deuteronomul 25,14)
16) În lucrarea „The Godhead în Black and White” – o compilație cu autor necunoscut din scrierile lui Ellen G. White – este citată o declarație evident trinitariană a autoarei:
„Păcatului nu i se putea rezista și putea fi biruit numai prin mijlocirea puternică a celei de-a treia Persoane a Dumnezeirii, care avea să vină fără nicio energie schimbătoare, ci în plinătatea puterii divine. Duhul este Acela care face să fie eficace lucrarea făcută de Răscumpărătorul lumii.” (Ellen G. White, „Review and Herald”, 19 mai 1904, p.3)
Folosind un joc de cuvinte, autorul necunoscut al compilației încearcă să explice această afirmație clară despre personalitatea Duhului Sfânt în felul următor: „Această putere personală este numită „a treia Persoană a Dumnezeirii” („Negru pe alb despre Dumnezeire” – citate direct din penița mesagerului Domnului, p.63).
Această interpretare năstrușnică a unei afirmații clare despre personalitatea Duhului Sfânt vrea să spună, de fapt, că Ellen G. White nu a ales bine cuvintele atunci când a scris acest paragraf despre Duhul Sfânt. Când s-a referit la Duhul Sfânt, ea nu ar fi trebuit să scrie „a treia Persoană a Dumnezeirii”, ci „puterea personală a lui Dumnezeu” (!? )
Mă întreb: Oare de ce autorul acestei compilații a prezentat un singur paragraf din scrierile lui Ellen G. White care vorbește despre personalitatea Duhului Sfânt? Oare nu a știut că ea a făcut mai multe declarații clare cu privire la acest subiect? Iată câteva dintre acestea:
„Demnitarii cerești cei veșnici – Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt – urmau să-i înzestreze pe ucenici cu o putere mai mare decât cea a oamenilor muritori.” („Manuscript 145”,1901)
„Noi trebuie să înțelegem că Duhul Sfânt, care este o Persoană, întocmai cum Dumnezeu este o Persoană, pășește în locurile acestea.” („Manuscript 66”, 1899 – fragment dintr-o cuvântare ținută de Ellen G. White în fața studenților din Avondale, Australia).
„Prințul puterii răului poate fi ținut în frâu numai prin puterea lui Dumnezeu aflată în Duhul Sfânt, cea de-a treia Persoană a Dumnezeirii.” („Special Testimonies”, seria A, 10:37, 1897)
„Noi trebuie să cooperăm cu cele trei puteri preaînalte ale cerului – Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt – iar aceste puteri vor lucra prin noi, făcându-ne să fim niște conlucrători cu Dumnezeu.” („Special Testimonies”, seria B, 7:51, 1905)
„Sunt trei Persoane vii în acest Trio ceresc. În Numele acestor trei puteri – Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt – sunt botezați cei ce Îl primesc pe Christos cu o credință vie și aceste puteri vor conlucra cu supușii ascultători ai cerului, în eforturile lor de a trăi o viață nouă în Christos.” („Special Testimonies”, seria B, 7:62.63, 1905)
„Duhul Sfânt este o Persoană pentru că El mărturisește împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu. Duhul Sfânt are o personalitate, altfel nu ar putea să-i mărturisească duhului nostru și împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu. De asemenea, El trebuie să fie o Persoană divină pentru că altfel nu ar putea să cerceteze tainele care se află ascunse în mintea lui Dumnezeu.” („Manuscript 20”, 1906)
Oare Ellen White nu a știut să-și aleagă bine cuvintele în niciuna dintre aceste declarații evident trinitariene? Sau mai degrabă unii dintre noi ne astupăm ochii, ca să nu vedem, și urechile, ca să nu auzim?
„Cine are urechi, să asculte ce zice bisericilor Duhul!” (Apocalipsa 2, 7.11.17.29; 3, 6.13.22)
Lori Balogh