Rolul Sabatului în procesul de educație

Rolul Sabatului în procesul de educație

     După crearea omului în cea de-a șasea zi a săptămânii Creației, Dumnezeu, în calitatea Sa de Suveran al Universului, i-a dat omului prima poruncă. Aceasta nu se referea la o activitate oarecare, nici la vreo interdicție, nici măcar la interdicția de a mânca fructe din pomul cunoștinței binelui și răului. Porunca era de altă natură, oglindind intenția și planul Creatorului cu rasa umană.

     „Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească și parte femeiască i-a făcut. Dumnezeu i-a binecuvântat și Dumnezeu le-a zis: „Creșteți, înmulțiți-vă, umpleți pământul și supuneți-l, și stăpâniți peste peștii mării, peste păsările cerului și peste orice viețuitoare care se mișcă pe pământ.” ( Geneza 1,27.28 )

     „Creșteți!” – aceasta a fost cea dintâi porunca pe care Creatorul a dat-o primilor noștri părinți. Dar în ce privință trebuiau ei să crească? Oare primii oameni fuseseră creați pigmei și urmau să crească în statură? Puțin probabil! Nu-mi imaginez un astfel de scenariu, mai ales dacă ținem seama de observația pe care Însuși Creatorul a făcut-o la sfârșitul zilelor Creației: „Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse și iată că erau foarte bune.” ( Geneza 1,31 ) Primii noștri părinți au fost creați desăvârșiți în statură și frumusețe. Nimic nu trebuia scăzut, nimic nu trebuia adăugat la ceea ce crease Dumnezeu.

Urmau primii oameni să crească numeric? Desigur! Acesta este sensul cel mai direct al poruncii Creatorului, rezultând chiar din contextul biblic: „Creșteți, înmulțiți-vă, umpleți pământul și supuneți-l!” Familia omenească urma să crească de la o generație la alta, ocupând întreaga suprafață a pământului și – cine știe? – poate și alte corpuri cerești din galaxia noastră.

Însă porunca „Creșteți!” mai are un sens, mult mai profund și mai larg decât cel al înmulțirii numerice, cantitative, a rasei umane. În planul Creatorului, omul nu urma să rămână la nivelul la care a fost creat, ci trebuia să se dezvolte pe toate planurile: intelectual, social și spiritual, oglindind zi după zi și an după an, tot mai deplin, chipul lui Dumnezeu în el.

Desigur, ca în cazul oricărei cerințe divine, atunci când Dumnezeu poruncește un anumit lucru omului, El îi oferă și mijloacele pentru ca acea cerință să fie împlinită. Cu alte cuvinte: dacă omului i s-a cerut să crească, să se dezvolte pe toate planurile, Creatorul i-a pus la dispoziție și mijloacele cele mai potrivite pentru educarea lui. Unul dintre aceste mijloace a fost instituirea Sabatului la sfârșitul săptămânii Creației.

     „Astfel au fost sfârșite cerurile și pământul și toată oștirea lor. În ziua a șaptea Dumnezeu Și-a sfârșit lucrarea pe care o făcuse; în ziua a șaptea S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o făcuse. Dumnezeu a binecuvântat ziua a șaptea și a sfințit-o, pentru că în ziua aceasta S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o zidise și o făcuse.” ( Geneza 2, 1‑3 )

Unii creștini antinomianisti ( care sunt împotriva Legii lui Dumnezeu ) și antisabatarieni ( care contestă rolul Sabatului în Noul Testament ) contestă faptul că Dumnezeu ar fi poruncit primilor noștri părinți să celebreze Sabatul în amintirea Creației. Într-adevăr, cartea Geneza nu înregistrează o astfel de poruncă. Și aceasta dintr-un motiv simplu: Inspirația divină nu a intenționat să facă din Geneza o carte a Legii și a poruncilor, ci o carte a originilor.

Însă, dacă vom pătrunde mai adânc în raportul din Geneza 2,1‑3 despre ziua de odihnă, ultima zi a săptămânii Creației, vom putea înțelege intenția și planul Creatorului cu privire la om, la Sabat și la educație.

Pasajul biblic citat ne spune că Dumnezeu a binecuvântat ziua a șaptea, adică o porțiune de timp de 24 ore, ultima zi a primei săptămâni din existența planetei noastre. Întrebarea firească ce se naște din acest raport este următoarea: Ce rost ar avea ca Dumnezeu să binecuvânte o zi, dacă acea zi nu ar fi fost oferită împreună cu binecuvântările ei unor ființe inteligente?

De asemenea, raportul din Geneza 2,1‑3 ne spune că Dumnezeu a sfințit ziua a șaptea, adică a pus deoparte această zi pentru un scop sfânt. Se ridică aceeași întrebare: Ce rost ar avea această punere deoparte a unei zile binecuvântate, dacă de sfințirea Sabatului nu ar fi beneficiat cineva? Logica și bunul simț ne arată că Dumnezeu nu a binecuvântat și nu a sfințit ziua a șaptea în folosul zilei în sine, ci în folosul oamenilor de curând creați.

Cunoaștem din raportul biblic al Creației că omul a fost creat în ziua a șasea, probabil în a doua parte a zilei. V-ați gândit vreodată la faptul că prima zi întreagă din viața primilor noștri părinți a fost o zi de Sabat? Acest lucru a fost o simplă întâmplare sau a fost planul inteligent al Creatorului?

Să ne imaginăm scena: Adam și Eva, primii noștri părinți, deschid ochii și se trezesc într-o lume complet necunoscută lor. Sunt uimiți de tot ceea ce văd în jurul lor, sunt impresionați de frumusețea și parfumul florilor, de varietatea de viețuitoare care roiesc în jurul lor, de cerul albastru și curat, de pădurile falnice, de apele cristaline, de varietatea roadelor din pomii Edenului, de pacea și armonia existente în acel loc paradisiac.

Privind unul către celălalt, cei doi sunt impresionați de frumusețea, tandrețea și inteligența partenerului. Văzând îngerii care urcau și coborau din cer, cei doi sunt impresionați de zborul lor rapid și de maiestatea staturii lor. Totul este un mare necunoscut pentru cei doi. Ei nu știu nici măcar de unde au apărut, cine sunt și încotro se îndreaptă. Nu cunosc nimic despre Dumnezeu, despre originea și sensul vieții, despre Univers și planul Creatorului.

Și atunci Sabatul, prima zi întreagă din existența omului, vine ca un mijloc esențial pentru educarea celor doi. În acel prim Sabat, Dumnezeu li Se descoperă ca fiind Creatorul și Tatăl lor. În acel prim Sabat ei învață primele noțiuni despre flora și fauna Edenului, despre astre și vremuri, despre fericire și împlinire, despre viață.

În acel prim Sabat, Adam și Eva au stat de vorbă cu Cel care i-a adus la existență și cu îngerii sfinți care le slujeau plini de altruism. Atunci, în acea primă zi întreagă din existența lor, ei au aflat că în Universul creat de Dumnezeu începuse deja un război cosmic între bine și rău și că ei, dacă doreau să trăiască veșnic, trebuiau să rămână loiali Creatorului, ascultând de voia Sa.

Desigur, toate aceste lecții urmau să fie aprofundate în toate zilele care urmau, însă Sabatele au fost ocaziile sfinte și binecuvântate în care educația omului urma să atingă cote dintre ce în ce mai înalte. În fiecare zi de Sabat, omul urma să aibă privilegiul unei întâlniri speciale cu Creatorul lui, cunoscându-I din ce în ce mai bine caracterul, voința, planurile și intențiile.

În fiecare Sabat, oprindu-se din activitățile zilnice, oamenii urmau să contemple tot mai mult lucrările Creației, observând în biodiversitatea care-i înconjura, în armonia și echilibrul vizibil în întreaga natură, câte ceva din atotputernicia, inteligența, imaginația și, mai ales, grija plină de dragoste a Creatorului față de creaturile Sale.

Mai mult decât atât, zilele de Sabat urmau să-i educe pe oameni în sensul întăririi relațiilor dintre ei, în familie și societate, dar și în ceea ce privește relația cu Creatorul lor și cu ființele cerești cu care comunicau nemijlocit. Privind lucrurile din această perspectivă, putem înțelege mai bine afirmația pe care Mântuitorul a făcut-o despre Sabat la câteva milenii distanță de actul Creației: „Sabatul a fost făcut pentru om, iar nu omul pentru Sabat; așa că Fiul omului este Domn chiar și al Sabatului.” ( Marcu 2,27.28 )

Ideea subliniată de Iisus că Sabatul a fost făcut pentru om și nu invers, cuprinde în sine și noțiunea de educație. Fiind creat pentru om, Sabatul apare ca un dar divin oferit omului, încărcat cu binecuvântările cerului. El este un timp în care omul are privilegiul de a se dezvolta intelectual, social și spiritual, dezvoltând relații sănătoase atât pe orizontală, cu semenii săi, cât și pe verticală, cu Creatorul său.

Este foarte importanță precizarea: „Sabatul a fost făcut pentru om.” Dacă Sabatul ar fi fost dat doar evreilor, adventiștilor sau credincioșilor din confesiunile sabatariene ( baptiștii de ziua a șaptea, penticostalii de ziua a șaptea, evreii mesianici, etc. ), Iisus ar fi precizat acest lucru. Însă Sabatul a fost făcut pentru OM, adică pentru întreaga omenire, pentru orice popor, limbă sau neam. Nu doar evreii sau creștinii sabatarieni urmau să beneficieze de educația cuprinsă în celebrarea Sabatului, ci întreaga omenire.

De-a lungul istoriei sacre care ne-a fost lăsată pe paginile Scripturilor, întâlnim numeroase dovezi în sprijinul ideii că Sabatul a fost unul dintre cele mai eficiente mijloace folosite de Dumnezeu pentru educarea și dezvoltarea copiilor Săi de pe pământ.

Priviți la poporul evreu! Exploatat în crunta robie egipteană, muncind din greu pentru ridicarea mormintelor faraonilor, poporul acesta aproape că își pierduse identitatea națională. Sub loviturile de bici ale supraveghetorilor și sub arșița soarelui dogoritor, evreii deveniseră niște mecanisme dezumanizate care nu știau decât să muncească, să mănânce și să procreeze.

Nimic din aspirațiile spiritului uman lăsate de Creator în om nu se mai întrezărea în urmașii lui Avraam, Isaac și Iacov. Însă a sosit ziua eliberării, urmată de un Exod presărat cu minuni divine, răzvrătiri inexplicabile, tensiuni acerbe, dar și rezolvări de crize. Cu puțin timp înainte de a ajunge la Sinai, locul în care Dumnezeu a încheiat legământul Său cu poporul evreu pe baza Legii Sale, evreii au avut ocazia să învețe câteva lucruri esențiale despre Dumnezeul care îi eliberase.

Pentru a-i învăța și educa, Dumnezeu S-a folosit de minunea căderii manei și de Sabat. Minunea căderii manei nu a fost una simplă și izolată, ci una complexă și de durată. Chiar faptul că în acel pustiu dogoritor Dumnezeu a făcut să cadă mană din cer a fost o minune răsunătoare. Însă mana nu a căzut doar o zi, nici doar o săptămână, o lună sau un an, ci 40 de ani, zi de zi, cu excepția zilelor de Sabat.

Mai mult decât atât, dacă mana adunată era lăsată pentru a doua zi se strica, mana adunată în zilele de vineri ( „ziua pregătirii” ) și păstrată pentru Sabat rămânea mereu la fel de proaspătă și hrănitoare. Mana cădea întotdeauna în cantitate suficientă pentru întregul popor, iar vinerea, în mod regulat, mana cădea în cantitate dublă, pentru a fi suficientă pentru două zile: vinerea și sâmbăta.

Însă s-a mai întâmplat o minune legată de căderea manei: mana păstrată în vasul așezat lângă chivot, ca semn de amintire pentru generațiile viitoare, nu s-a stricat niciodată, atâta vreme cât vasul a fost păstrat acolo.

Ce au învățat evreii în cei 40 de ani de minuni repetate cu privire la căderea manei în legătură cu Sabatul? Ei au înțeles că Dumnezeul părinților lor Avraam, Isaac și Iacov, care i-a eliberat din robia egipteană cu braț puternic, nu este doar un Dumnezeu atotputernic și înfricoșat, ci și un Tată care Se îngrijește de nevoile copiilor Săi. Evreii Exodului au mai învățat că porunca Sabatului este însoțită de binecuvântări cerești nebănuite de ei înainte. Chiar înainte ca poporul Israel să primească Legea scrisă pe Sinai, el a învățat despre importanța și beneficiile Sabatului atât în viață individuală, cât și în cea socială.

Însă istoria poporului ales nu a fost una liniară și liniștită, ci a fost o istorie sinuoasă, cu multe suișuri și coborâșuri. Adesea, de la conducători până la ultimul om din popor, israeliții au apostaziat, îndepărtându-se de principiile lăsate de Dumnezeu. Două aspecte ale vieții lor religioase au fost cel mai adesea afectate de apostazie: închinarea la idoli și călcarea Sabatului. Aceste căderi de la credința cea dreaptă nu au fost ocazionale, accidentale. Ele s-au repetat în așa măsură încât idolatria și călcarea Sabatului s-au cronicizat, obligându-L pe Dumnezeu să ia măsuri severe pentru a-Și salva poporul și a îndrepta lucrurile.

Robia babiloniană a fost una dintre măsurile luate de Dumnezeu în economia disciplinei poporului Său, care a reușit să-l vindece de cele două rele. Reîntors din exilul babilonian, poporul iudeu a fost vindecat pe deplin de cele două rele. El nu a mai căzut în idolatrie și a acordat atenția cuvenită zilei de odihnă poruncită de Creator, cât și închinării la adevăratul Dumnezeu.

Un rol important în educarea poporului iudeu după întoarcerea din exilul babilonian l-au avut sinagogile, prin serviciile divine ținute în aceste locașuri de cult în zilele de Sabat. Numai că în privința Sabatului, iudeii post-exilici au căzut în cealaltă extremă. De teama de a nu călca porunca privitoare la Sabat și de a nu cădea din nou sub pedeapsa divină, rabinii au „îmbogățit” această porunca cu o mulțime de reguli aparent bune și înțelepte, dar care, în realitate, au deturnat Sabatul de la scopul sau inițial.

Așa se face că pe vremea activității publice a Domnului Iisus Christos, un iudeu evlavios nu avea voie să mănânce oul ouat sâmbăta; nu avea voie să poarte o batistă în zilele de Sabat, aceasta fiind considerată o povară ( soluția propusă era ca batista să fie cusută de haină ); nu avea voie să scuipe pe iarbă, deoarece gestul era echivalat cu lucrarea de udare a ierbii; nu avea voie să facă un drum mai lung decât 2/3 dintr-o milă ( 1 km ) și multe altele.

Sunt cunoscute discuțiile aprinse și contradictorii între doi mari rabini din secolul I: Hillel și Shammai pe tema unor astfel de reguli privitoare la păzirea Sabatului. În timp ce unul era de acord că un iudeu putea să mute în Sabat scara de la un porumbar la altul pentru a lua porumbei pentru jertfă, celălalt interzicea categoric acest lucru, considerându-l o călcare a Sabatului.

Într-o astfel de atmosferă religioasă, înțesată cu zeci de reguli restrictive care transformaseră Sabatul dintr-o zi de bucurie și eliberare într-o zi împovărătoare și întunecată, Mântuitorul le-a arătat concetățenilor Săi că educația în sinagogă nu se îndrepta într-o direcție bună. Deși faptele și învățăturile Sale erau adesea catalogate ca fiind o sfidare la adresa poruncii lui Dumnezeu ( vezi Ioan 5,18 ), ele urmăreau în realitate o reformă a celebrării Sabatului, redându-i sensul și scopul inițial pentru care Creatorul l-a instituit în zorii Creației.

Cele șapte vindecări pe care Iisus le-a făcut în zile de Sabat ( paraliticul de la Betesda, femeia gârbovă, orbul din naștere, omul cu mâna uscată, demonizatul din sinagoga din Capernaum, soacra lui Petru ), alături de învățăturile Sale cu privire la perpetuitatea Legii morale ( vezi Matei 5,17‑19 ), au făcut parte din reforma pe care Iisus a intenționat-o cu privire la Sabatul zilei a șaptea – „Sabatele Domnului” ( vezi Leviticul 23,38 ), „ziua Mea cea sfântă” ( vezi Isaia 58,13 ).

După înălțarea la cer a Mântuitorului, Sabatul a continuat să rămână un mijloc la fel de eficient în educarea creștinilor Bisericii Primare. Parcurgând istoria Faptelor apostolilor, nu putem ignora rolul pe care l-a avut Sabatul în lucrarea de predicare a Evangheliei, în contextul serviciilor divine de la sinagogă.

Deși creștinii antisabatarieni susțin că Sabatul a fost desființat de Domnul Iisus Christos și apostoli, evidențele biblice demonstrează contrariul. La peste două decenii de la înălțarea Mântuitorului la cer, Biblia ne arată că Sabatul era celebrat de apostoli și credincioși. În cele trei călătorii misionare de la mijlocul primului secolului creștin, apostolul Pavel s-a folosit de Sabat și de serviciile de cult de la sinagogă pentru a predica Evanghelia nu doar iudeilor din diaspora, ci și neamurilor.

Astfel, în Antiohia Pisidiei Pavel a predicat Evanghelia două zile de Sabat la rând, nu doar iudeilor, ci și neamurilor ( vezi Fapte 13,14.42 ). În cetatea Filipi, deoarece nu exista nicio sinagogă, în ziua Sabatului Pavel și credincioșii din acel loc au căutat un loc în afara cetății în care au putut să se roage și să studieze Scripturile ( vezi Fapte 16,13 ).

În Tesalonic, Pavel, „după obiceiul său”, a predicat Evanghelia trei zile de Sabat la rând, atât iudeilor, cât și grecilor ( vezi Fapte 17,2‑4 ), iar în Corint, el a făcut același lucru timp de un an și șase luni ( vezi Fapte 18,1‑11 ).

Din toate aceste exemple pe care ni le oferă istoria sacră, așa cum a fost înregistrată pe paginile Scripturii, înțelegem rolul covârșitor pe care l-a avut Sabatul în educarea spirituală a poporului lui Dumnezeu de-a lungul secolelor. Cineva ar putea însă să obiecteze, afirmând că această educare spirituală ar putea fi realizată la fel de bine și în prima zi a săptămânii, ca de altfel în oricare dintre zilele săptămânii. Să fie oare adevărat?

În școlile lumii în care trăim, indiferent de nivelul lor educațional, există un orar pe care îl stabilește profesorul, nicidecum elevul. Atunci când elevul respectă orarul și se prezintă la ore, sunt întrunite toate condițiile ca el să se întâlnească cu profesorul și să învețe lecția. Și învățând, să crească, să se dezvolte, să se perfecționeze.

Dar ce se întâmplă în cazul în care profesorul fixează orarul, iar elevul se prezintă la o altă oră decât cea fixată de profesor? Se poate întâmpla orice altceva, mai puțin șansa ca elevul să se întâlnească cu profesorul și să învețe lecția.

Sabatul zilei a șaptea este prevăzut în „orarul” Creatorului, fiind ziua binecuvântată și sfințită de El pentru a Se întâlni cu creaturile Sale de pe pământ. Dacă vrem să ne întâlnim cu El și să învățăm de la El, să respectăm acest „orar”. În caz contrar, deși vom intra la ore, „Profesorul” nu va fi prezent. Iar absența Lui va fi cea mai mare pierdere. O pierdere veșnică.

Lori Balogh

 

 

This entry was posted in Ziua de odihna and tagged , , , . Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.