Rolul Sabatului in procesul de educatie
Dupa crearea omului in cea de-a sasea zi a saptamanii Creatiei, Dumnezeu, in calitatea Sa de Suveran al Universului, i-a dat omului prima porunca. Aceasta nu se referea la o activitate oarecare, nici la vreo interdictie, nici macar la interdictia de a manca fructe din pomul cunostintei binelui si raului. Porunca era de alta natura, oglindind intentia si planul Creatorului cu rasa umana.
„Dumnezeu a facut pe om dupa chipul Sau, l-a facut dupa chipul lui Dumnezeu; parte barbateasca si parte femeiasca i-a facut. Dumnezeu i-a binecuvantat si Dumnezeu le-a zis: „Cresteti, inmultiti-va, umpleti pamantul si supuneti-l, si stapaniti peste pestii marii, peste pasarile cerului si peste orice vietuitoare care se misca pe pamant.” ( Geneza 1,27.28 )
„Cresteti!” – aceasta a fost cea dintai porunca pe care Creatorul a dat-o primilor nostri parinti. Dar in ce privinta trebuiau ei sa creasca? Oare primii oameni fusesera creati pigmei si urmau sa creasca in statura? Putin probabil! Nu-mi imaginez un astfel de scenariu, mai ales daca tinem seama de observatia pe care Insusi Creatorul a facut-o la sfarsitul zilelor Creatiei: „Dumnezeu S-a uitat la tot ce facuse si iata ca erau foarte bune.” ( Geneza 1,31 ) Primii nostri parinti au fost creati desavarsiti in statura si frumusete. Nimic nu trebuia scazut, nimic nu trebuia adaugat la ceea ce crease Dumnezeu.
Urmau primii oameni sa creasca numeric? Desigur! Acesta este sensul cel mai direct al poruncii Creatorului, rezultand chiar din contextul biblic: „Cresteti, inmultiti-va, umpleti pamantul si supuneti-l!” Familia omeneasca urma sa creasca de la o generatie la alta, ocupand intreaga suprafata a pamantului si – cine stie? – poate si alte corpuri ceresti din galaxia noastra.
Insa porunca „Cresteti!” mai are un sens, mult mai profund si mai larg decat cel al inmultirii numerice, cantitative, a rasei umane. In planul Creatorului, omul nu urma sa ramana la nivelul la care a fost creat, ci trebuia sa se dezvolte pe toate planurile: intelectual, social si spiritual, oglindind zi dupa zi si an dupa an, tot mai deplin, chipul lui Dumnezeu in el.
Desigur, ca in cazul oricarei cerinte divine, atunci cand Dumnezeu porunceste un anumit lucru omului, El ii ofera si mijloacele pentru ca acea cerinta sa fie implinita. Cu alte cuvinte: daca omului i s-a cerut sa creasca, sa se dezvolte pe toate planurile, Creatorul i-a pus la dispozitie si mijloacele cele mai potrivite pentru educarea lui. Unul dintre aceste mijloace a fost instituirea Sabatului la sfarsitul saptamanii Creatiei.
„Astfel au fost sfarsite cerurile si pamantul si toata ostirea lor. In ziua a saptea Dumnezeu Si-a sfarsit lucrarea pe care o facuse; in ziua a saptea S-a odihnit de toata lucrarea Lui pe care o facuse. Dumnezeu a binecuvantat ziua a saptea si a sfintit-o, pentru ca in ziua aceasta S-a odihnit de toata lucrarea Lui pe care o zidise si o facuse.” ( Geneza 2, 1-3 )
Unii crestini antinomianisti ( care sunt impotriva Legii lui Dumnezeu ) si antisabatarieni ( care contesta rolul Sabatului in Noul Testament ) contesta faptul ca Dumnezeu ar fi poruncit primilor nostri parinti sa celebreze Sabatul in amintirea Creatiei. Intr-adevar, cartea Geneza nu inregistreaza o astfel de porunca. Si aceasta dintr-un motiv simplu: Inspiratia divina nu a intentionat sa faca din Geneza o carte a Legii si a poruncilor, ci o carte a originilor.
Insa, daca vom patrunde mai adanc in raportul din Geneza 2,1-3 despre ziua de odihna, ultima zi a saptamanii Creatiei, vom putea intelege intentia si planul Creatorului cu privire la om, la Sabat si la educatie.
Pasajul biblic citat ne spune ca Dumnezeu a binecuvantat ziua a saptea, adica o portiune de timp de 24 ore, ultima zi a primei saptamani din existenta planetei noastre. Intrebarea fireasca ce se naste din acest raport este urmatoarea: Ce rost ar avea ca Dumnezeu sa binecuvanteze o zi, daca acea zi nu ar fi fost oferita impreuna cu binecuvantarile ei unor fiinte inteligente?
De asemenea, raportul din Geneza 2,1-3 ne spune ca Dumnezeu a sfintit ziua a saptea, adica a pus deoparte aceasta zi pentru un scop sfant. Se ridica aceeasi intrebare: Ce rost ar avea aceasta punere deoparte a unei zile binecuvantate, daca de sfintirea Sabatului nu ar fi beneficiat cineva? Logica si bunul simt ne arata ca Dumnezeu nu a binecuvantat si nu a sfintit ziua a saptea in folosul zilei in sine, ci in folosul oamenilor de curand creati.
Cunoastem din raportul biblic al Creatiei ca omul a fost creat in ziua a sasea, probabil in a doua parte a zilei. V-ati gandit vreodata la faptul ca prima zi intreaga din viata primilor nostri parinti a fost o zi de Sabat? Acest lucru a fost o simpla intamplare sau a fost planul inteligent al Creatorului?
Sa ne imaginam scena: Adam si Eva, primii nostri parinti, deschid ochii si se trezesc intr-o lume complet necunoscuta lor. Sunt uimiti de tot ceea ce vad in jurul lor, sunt impresionati de frumusetea si parfumul florilor, de varietatea de vietuitoare care roiesc in jurul lor, de cerul albastru si curat, de padurile falnice, de apele cristaline, de varietatea roadelor din pomii Edenului, de pacea si armonia existente in acel loc paradisiac.
Privind unul catre celalalt, cei doi sunt impresionati de frumusetea, tandretea si inteligenta partenerului. Vazand ingerii care urcau si coborau din cer, cei doi sunt impresionati de zborul lor rapid si de maiestatea staturii lor. Totul este un mare necunoscut pentru cei doi. Ei nu stiu nici macar de unde au aparut, cine sunt si incotro se indreapta. Nu cunosc nimic despre Dumnezeu, despre originea si sensul vietii, despre Univers si planul Creatorului.
Si atunci Sabatul, prima zi intreaga din existenta omului, vine ca un mijloc esential pentru educarea celor doi. In acel prim Sabat, Dumnezeu li Se descopera ca fiind Creatorul si Tatal lor. In acel prim Sabat ei invata primele notiuni despre flora si fauna Edenului, despre astre si vremuri, despre fericire si implinire, despre viata.
In acel prim Sabat, Adam si Eva au stat de vorba cu Cel care i-a adus la existenta si cu ingerii sfinti care le slujeau plini de altruism. Atunci, in acea prima zi intreaga din existenta lor, ei au aflat ca in Universul creat de Dumnezeu incepuse deja un razboi cosmic intre bine si rau si ca ei, daca doreau sa traiasca vesnic, trebuiau sa ramana loiali Creatorului, ascultand de voia Sa.
Desigur, toate aceste lectii urmau sa fie aprofundate in toate zilele care urmau, insa Sabatele au fost ocaziile sfinte si binecuvantate in care educatia omului urma sa atinga cote din ce in ce mai inalte. In fiecare zi de Sabat, omul urma sa aiba privilegiul unei intalniri speciale cu Creatorul lui, cunoscandu-I din ce in ce mai bine caracterul, vointa, planurile si intentiile.
In fiecare Sabat, oprindu-se din activitatile zilnice, oamenii urmau sa contemple tot mai mult lucrarile Creatiei, observand in biodiversitatea care-i inconjura, in armonia si echilibrul vizibil in intreaga natura, cate ceva din atotputernicia, inteligenta, imaginatia si, mai ales, grija plina de dragoste a Creatorului fatza de creaturile Sale.
Mai mult decat atat, zilele de Sabat urmau sa-i educe pe oameni in sensul intaririi relatiilor dintre ei, in familie si societate, dar si in ceea ce priveste relatia cu Creatorul lor si cu fiintele ceresti cu care comunicau nemijlocit. Privind lucrurile din aceasta perspectiva, putem intelege mai bine afirmatia pe care Mantuitorul a facut-o despre Sabat la cateva milenii distanta de actul Creatiei: „Sabatul a fost facut pentru om, iar nu omul pentru Sabat; asa ca Fiul omului este Domn chiar si al Sabatului.” ( Marcu 2,27.28 )
Ideea subliniata de Iisus ca Sabatul a fost facut pentru om si nu invers, cuprinde in sine si notiunea de educatie. Fiind creat pentru om, Sabatul apare ca un dar divin oferit omului, incarcat cu binecuvantarile cerului. El este un timp in care omul are privilegiul de a se dezvolta intelectual, social si spiritual, dezvoltand relatii sanatoase atat pe orizontala, cu semenii sai, cat si pe verticala, cu Creatorul sau.
Este foarte importanta precizarea: „Sabatul a fost facut pentru om.” Daca Sabatul ar fi fost dat doar evreilor, adventistilor sau credinciosilor din confesiunile sabatariene ( baptistii de ziua a saptea, penticostalii de ziua a saptea, evreii mesianici, etc. ), Iisus ar fi precizat acest lucru. Insa Sabatul a fost facut pentru OM, adica pentru intreaga omenire, pentru orice popor, limba sau neam. Nu doar evreii sau crestinii sabatarieni urmau sa beneficieze de educatia cuprinsa in celebrarea Sabatului, ci intreaga omenire.
De-a lungul istoriei sacre care ne-a fost lasata pe paginile Scripturilor, intalnim numeroase dovezi in sprijinul ideii ca Sabatul a fost unul dintre cele mai eficiente mijloace folosite de Dumnezeu pentru educarea si dezvoltarea copiilor Sai de pe pamant.
Priviti la poporul evreu! Exploatat in crunta robie egipteana, muncind din greu pentru ridicarea mormintelor faraonilor, poporul acesta aproape ca isi pierduse identitatea nationala. Sub loviturile de bici ale supraveghetorilor si sub arsita soarelui dogoritor, evreii devenisera niste mecanisme dezummanizate care nu stiau decat sa munceasca, sa manance si sa procreeze.
Nimic din aspiratiile spiritului uman lasate de Creator in om nu se mai intrezarea in urmasii lui Avraam, Isaac si Iacov. Insa a sosit ziua eliberarii, urmata de un Exod presarat cu minuni divine, razvratiri inexplicabile, tensiuni acerbe, dar si rezolvari de crize. Cu putin timp inainte de a ajunge la Sinai, locul in care Dumnezeu a incheiat legamantul Sau cu poporul evreu pe baza Legii Sale, evreii au avut ocazia sa invete cateva lucruri esentiale despre Dumnezeul care ii eliberase.
Pentru a-i invata si educa, Dumnezeu S-a folosit de minunea caderii manei si de Sabat. Minunea caderii manei nu a fost una simpla si izolata, ci una complexa si de durata. Chiat faptul ca in acel pustiu dogoritor Dumnezeu a facut sa cada mana din cer a fost o minune rasunatoare. Insa mana nu a cazut doar o zi, nici doar o saptamana, o luna sau un an, ci 40 de ani, zi de zi, cu exceptia zilelor de Sabat.
Mai mult decat atat, daca mana adunata era lasata pentru a doua zi se strica, mana adunata in zilele de vineri ( ziua pregatirii ) si pastrata pentru Sabat ramanea mereu la fel de proaspata si hranitoare. Mana cadea intotdeauna in cantitate suficienta pentru intregul popor, iar vinerea, in mod regulat, mana cadea in cantitate dubla, pentru a fi suficienta pentru doua zile: vinerea si sambata.
Insa s-a mai intamplat o minune legata de caderea manei: mana pastrata in vasul asezat langa chivot, ca semn de amintire pentru generatiile viitoare, nu s-a stricat niciodata, atata vreme cat vasul a fost pastrat acolo.
Ce au invatat evreii in cei 40 de ani de minuni repetate cu privire la caderea manei in legatura cu Sabatul? Ei au inteles ca Dumnezeul parintilor lor Avraam, Isaac si Iacov, care i-a eliberat din robia egipteana cu brat puternic, nu este doar un Dumnezeu atotputernic si infricosat, ci si un Tata care Se ingrijeste de nevoile copiilor Sai. Evreii Exodului au mai invatat ca porunca Sabatului este insotita de binecuvantari ceresti nebanuite de ei inainte. Chiar inainte ca poporul Israel sa primeasca Legea scrisa pe Sinai, el a invatat despre importanta si beneficiile Sabatului atat in viata individuala, cat si in cea sociala.
Insa istoria poporului ales nu a fost una liniara si linistita, ci a fost o istorie sinuoasa, cu multe suisuri si coborasuri. Adesea, de la conducatori pana la ultimul om din popor, israelitii au apostaziat, indepartandu-se de principiile lasate de Dumnezeu. Doua aspecte ale vietii lor religioase au fost cel mai adesea afectate de apostazie: inchinarea la idoli si calcarea Sabatului. Aceste caderi de la credinta cea dreapta nu au fost ocazionale, accidentale. Ele s-au repetat in asa masura incat idolatria si calcarea Sabatului s-au cronicizat, obligandu-L pe Dumnezeu sa ia masuri severe pentru a-Si salva poporul si a indrepta lucrurile.
Robia babiloniana a fost una dintre masurile luate de Dumnezeu in economia disciplinei poporului Sau, care a reusit sa-l vindece de cele doua rele. Reintors din exilul babilonian, poporul iudeu a fost vindecat pe deplin de cele doua rele. El nu a mai cazut in idolatrie si a acordat atentia cuvenita zilei de odihna poruncita de Creator, cat si inchinarii la adevaratul Dumnezeu.
Un rol important in educarea poporului iudeu dupa intoarcerea din exilul babilonian l-au avut sinagogile, prin serviciile divine tinute in aceste locase de cult in zilele de Sabat. Numai ca in privinta Sabatului, iudeii post-exilici au cazut in cealalta extrema. De teama de a nu calca porunca privitoare la Sabat si de a nu cadea din nou sub pedeapsa divina, rabinii au „imbogatit” aceasta porunca cu o multime de reguli aparent bune si intelepte, dar care, in realitate, au deturnat Sabatul de la scopul sau initial.
Asa se face ca pe vremea activitatii publice a Domnului Iisus Christos, un iudeu evlavios nu avea voie sa manance oul ouat sambata; nu avea voie sa poarte o batista in zilele de Sabat, aceasta fiind considerata o povara ( solutia propusa era ca batista sa fie cusuta de haina ); nu avea voie sa scuipe pe iarba, deoarece gestul era echivalat cu lucrarea de udare a ierbii; nu avea voie sa faca un drum mai lung decat 2/3 dintr-o mila (~ 1 km ) si multe altele.
Sunt cunoscute discutiile aprinse si contradictorii intre doi mari rabini din secolul I: Hillel si Shammai pe tema unor astfel de reguli privitoare la pazirea Sabatului. In timp ce unul era de acord ca un iudeu putea sa mute in Sabat scara de la un porumbar la altul pentru a lua porumbei pentru jertfa, celalalt interzicea categoric acest lucru, condiderandu-l o calcare a Sabatului.
Intr-o astfel de atmosfera religioasa, intesata cu zeci de reguli restrictive care transformasera Sabatul dintr-o zi de bucurie si eliberare intr-o zi impovaratoare si intunecata, Mantuitorul le-a aratat concetatenilor Sai ca educatia in sinagoga nu se indrepta intr-o directie buna. Desi faptele si invataturile Sale erau adesea catalogate ca fiind o sfidare la adresa poruncii lui Dumnezeu ( vezi Ioan 5,18 ), ele urmareau in realitate o reforma a celebrarii Sabatului, redandu-i sensul si scopul initial pentru care Creatorul l-a instituit in zorii Creatiei.
Cele sapte vindecari pe care Iisus le-a facut in zile de Sabat ( paraliticul de la Betesda, femeia garbova, orbul din nastere, omul cu mana uscata, demonizatul din sinagoga din Capernaum, soacra lui Petru ), alaturi de invataturile Sale cu privire la perpetuitatea Legii morale ( vezi Matei 5,17-19 ), au facut parte din reforma pe care Iisus a intentionat-o cu privire la Sabatul zilei a saptea – „Sabatele Domnului” ( Leviticul 23,38 ), „ziua Mea cea sfanta” ( Isaia 58,13 ).
Dupa inaltarea la cer a Mantuitorului, Sabatul a continuat sa ramana un mijloc la fel de eficient in educarea crestinilor Bisericii Primare. Parcurgand istoria Faptelor apostolilor, nu putem ignora rolul pe care l-a avut Sabatul in lucrarea de predicare a Evangheliei, in contextul serviciilor divine de la sinagoga.
Desi crestinii antisabatarieni sustin ca Sabatul a fost desfiintat de Domnul Iisus Christos si apostoli, evidentele biblice demonstreaza contrariul. La peste doua decenii de la inaltarea Mantuitorului la cer, Biblia ne arata ca Sabatul era celebrat de apostoli si credinciosi. In cele trei calatorii misionare de la mijlocul primului secolului crestin, apostolul Pavel s-a folosit de Sabat si de serviciile de cult de la sinagoga pentru a predica Evanghelia nu doar iudeilor din diaspora, ci si neamurilor.
Astfel, in Antiohia Pisidiei Pavel a predicat Evanghelia doua zile de Sabat la rand, nu doar iudeilor, ci si neamurilor. ( vezi Fapte 13,14.42 ). In cetatea Filipi, deoarece nu exista nicio sinagoga, in ziua Sabatului Pavel si credinciosii din acel loc au cautat un loc in afara cetatii in care au putut sa se roage si sa studieze Scripturile ( vezi Fapte 16,13 ).
In Tesalonic, Pavel, „dupa obiceiul sau”, a predicat Evanghelia trei zile de Sabat la rand, atat iudeilor, cat si grecilor ( vezi Fapte 17,2-4 ), iar in Corint, el a facut acelasi lucru timp de un an si sase luni ( vezi Fapte 18,1-11 ).
Din toate aceste exemple pe care ni le ofera istoria sacra, asa cum a fost inregistrata pe paginile Scripturii, intelegem rolul covarsitor pe care l-a avut Sabatul in educarea spirituala a poporului lui Dumnezeu de-a lungul secolelor. Cineva ar putea insa sa obiecteze, afirmand ca aceasta educare spirituala ar putea fi realizata la fel de bine si in prima zi a saptamanii, ca de altfel in oricare dintre zilele saptamanii. Sa fie oare adevarat?
In scolile lumii in care traim, indiferent de nivelul lor educational, exista un orar pe care il stabileste profesorul, nicidecum elevul. Atunci cand elevul respecta orarul si se prezinta la ore, sunt intrunite toate conditiile ca el sa se intalneasca cu profesorul si sa invete lectia. Si invatand, sa creasca, sa se dezvolte, sa se perfectioneze.
Dar ce se intampla in cazul in care profesorul fixeaza orarul, iar elevul se prezinta la o alta ora decat cea fixata de profesor? Se poate intampla orice altceva, mai putin sansa ca elevul sa se intalneasca cu profesorul si sa invete lectia.
Sabatul zilei a saptea este prevazut in „orarul” Creatorului, fiind ziua binecuvantata si sfintita de El pentru a Se intalni cu creaturile Sale de pe pamant. Daca vrem sa ne intalnim cu El si sa invatam de la El, sa respectam acest „orar”. In caz contrar, desi vom intra la ore, „Profesorul” nu va fi prezent. Iar absenta Lui va fi cea mai mare pierdere. O pierdere vesnica.
Lori Balogh
