Care va fi soarta celor care nu au cunoscut Evanghelia?
La această întrebare s-ar putea da un răspuns scurt și tranșant, inspirat dintr-un dialog între Domnul Christos și Petru după înviere: „Petru s-a uitat la el și a zis lui Iisus: „Doamne, dar cu acesta ce va fi?” Iisus i-a răspuns: … Ce-ți pasă ție? Tu, vino după Mine!” (Ioan 21,21.22). Cu alte cuvinte, de ce să ne îngrijorăm cu privire la mântuirea altora, când ar trebui să ne îngrijim de propria noastră relație cu Dumnezeu și de propria mântuire?
Da, așa ar părea să fie concluzia. Numai că întrebarea lui Petru și răspunsul Mântuitorului nu erau legate de mântuire, ci de cu totul altceva, mult mai puțin important: dacă ucenicul Ioan avea să rămână în viață până la revenirea Domnului. Aceasta era întrebarea lui Petru și nicidecum ea nu viza mântuirea colegului său.
Este bine să ne punem întrebări cu privire la mântuirea semenilor noștri de aproape sau de departe? Ca ființe raționale și emoționale, desigur, avem tot dreptul să ne întrebăm dacă vecinul alcoolic de la etajul doi, dacă șoferul nervos în trafic, dacă parlamentarul corupt sau păgânul care se închină idolilor săi poate sau nu să fie mântuit.
Lipsa unor astfel de întrebări ar putea însemna dezinteres, lipsă de empatie și, în final, lipsa dragostei față de aproapele. Și atunci ar fi mai corect să ne întrebăm dacă noi înșine putem fi mântuiți în situația în care manifestăm dezinteres față de mântuirea semenilor noștri.
Nu, nu este greșit să ne punem întrebări cu privire la mântuirea semenilor noștri, mai ales când vorbim despre oameni la care Evanghelia nu a ajuns încă și nu L-au cunoscut încă pe Iisus Christos. Problemele apar atunci când la astfel de întrebări oferim răspunsuri tranșante, fiind siguri pe noi înșine.
De ce este o problemă cu răspunsurile la o astfel de întrebare? Pentru simplul motiv că a da un răspuns tranșant poate însemna că ne-am depășit statutul de creaturi limitate, luând locul lui Dumnezeu, singurul care poate emite judecați complete și drepte. Și aceasta pentru simplul motiv că din marele „puzzle” al existenței umane noi avem la dispoziție doar câteva „piese”.
Doar Dumnezeu are toate piesele acestui „puzzle” și doar El are o viziune de ansamblu corectă și completă. Cu alte cuvinte, doar El poate stabili dacă un păgân la care nu a ajuns încă Evanghelia, care nu L-a cunoscut încă pe Christos, poate să fie mântuit sau nu. Și atunci, răspunsul retoric al lui Iosif adresat fraților săi în Egipt pare să fie cea mai bună soluție: „Sunt eu oare în locul lui Dumnezeu? ” (Geneza 50,19).
Așadar, este bine să ne întrebăm cu privire la posibilitatea ca și cei neevanghelizați să fie mântuiți, dar să fim rezervați în a oferi răspunsuri sigure, tranșante. De ce? Ca să nu luăm locul lui Dumnezeu, marele și singurul drept Judecător.
Cu toate acestea, unii teologi și gânditori creștini au emis diferite răspunsuri la întrebarea: Poate fi mântuit un om care nu a cunoscut Evanghelia? În general, există cinci posibile puncte de vedere total diferite:
1) Restrictivismul. Cei care susțin această concepție afirmă că cei care nu au auzit Evanghelia și nu L-au cunoscut pe Iisus Christos nu au nicio șansă la mântuire.
2) Ocazie universală înainte de moarte. Susținătorii acestei concepții cred că înainte de moarte Dumnezeu le oferă tuturor oamenilor ocazia să cunoască Evanghelia și să ia atitudine față de ea. În funcție de alegerea lor în ceasul al 12‑lea, ei vor fi sau nu mântuiți.
3) Inclusivismul. Acest punct de vedere afirmă că Dumnezeu le poate oferi mântuirea și celor care nu au auzit niciodată Evanghelia pe baza atitudinii lor față de lumina primită în conștiință și natură.
4) Perseverența divină. Susținătorii acestei concepții cred că Dumnezeu îi poate evangheliza pe oameni chiar și după moarte. Așa s-ar explica practica botezului pentru cei morți din Antichitate, de care amintește apostolul Pavel în 1 Corintei 15,29.
5) Universalismul. Este cea mai generoasă concepție, susținând că, în final, toți oamenii vor fi mântuiți, chiar și Satana și demonii lui.
Problema este aceea că, aderând la una sau alta dintre aceste teorii (sau altele, rezultând din combinația lor), deja ne-am poziționat în postura de judecători, luând locul lui Dumnezeu, singurul care are dreptul și capacitatea să judece corect fiecare caz în parte. Acesta este și motivul pentru care nu încurajez pe nimeni să adere la una sau alta dintre opiniile cu privire la soarta oamenilor care mor fără să fi cunoscut Evanghelia și pe Iisus Christos. Nici nu pretind că eu personal sau altcineva din această lume ar putea oferi un răspuns corect la întrebarea din titlu.
Mă voi rezuma doar la prezentarea câtorva aspecte care ar trebui să ne determine să fim rezervați în a da un răspuns categoric la întrebarea pusă:
1) Dumnezeu Se descoperă tuturor oamenilor prin două feluri de revelație: o revelație generală, în care Dumnezeu Se descoperă pe Sine prin intermediul naturii și al conștiinței, și o revelație specială: Biblia și Iisus Christos. Despre revelația generală apostolul Pavel scrie în Epistola către romani:
„Fiindcă, ce se poate cunoaște despre Dumnezeu le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu. În adevăr, însușirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veșnică și dumnezeirea Lui se văd lămurit de la facerea lumii, când te uiți cu băgare de seamă la ele, în lucrurile făcute de El. Așa că nu se pot dezvinovăți” (Romani 1, 19.20)
„Când neamurile, măcar că n-au lege, fac din fire lucrurile Legii, prin aceasta ei, care n-au o lege, își sunt singuri Lege și dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor; fiindcă despre lucrarea aceasta mărturisește cugetul lor și gândurile lor, care sau se învinovățesc, sau se dezvinovățesc între ele. Și lucrul acesta se va vedea în ziua când, după Evanghelia mea, Dumnezeu va judeca prin Iisus Christos lucrurile ascunse ale oamenilor” (Romani 2,14‑16).
Din cele scrise de apostolul Pavel credincioșilor din Roma înțelegem că există o responsabilitate a fiecărui om față de acest gen de revelație, indiferent dacă acel om a fost evanghelizat sau nu. Implicit, fiecare om este responsabil față de Dumnezeu, Autorul acestei revelații.
Pavel vorbește despre o privire atentă a lucrurilor create de Dumnezeu („cu băgare de seamă”), ca fiind o condiție ca mesajul transmis de Creator să fie perceput și înțeles. Cei care privesc superficial Creația, pierd mesajul revelației. Nu din cauze externe, ci din cauza lor. În consecință, ei „nu se pot dezvinovăți” înaintea lui Dumnezeu.
De asemenea, în Romani 2,14‑16 Pavel pune un mare accent pe rolul conștiinței morale ca mijloc folosit de Creator pentru a Se descoperi pe Sine. Și aici intervine responsabilitatea fiecărei ființe omenești, care va trebui să răspundă în final cum s-a raportat față de îndemnurile propriei conștiințe.
Însă, fie că vorbim despre revelația lui Dumnezeu în natură, fie despre revelația Sa în conștiința umană, trebuie să recunoaștem că ne va fi imposibil să cunoaștem ceea ce se întâmplă în forul interior al fiecărui om. Nimeni, în afară de Creator, nu poate aprecia în ce măsură un om care a venit în contact cu revelația generală (natura, conștiința) a dat curs acestei descoperiri, urmând toată lumina primită, sau dimpotrivă, s-a opus ei, urmând propriile sale căi. Lucrul acesta este valabil nu doar în dreptul creștinilor, ci în dreptul tuturor oamenilor.
Mai mult decât atât, în cuvântarea apostolului Pavel pe care a ținut-o la Atena, în Areopag, el pune accentul pe o altă responsabilitate a fiecărui om care se naște pe pământ: „ca ei să caute pe Dumnezeu și să se silească să-L găsească bâjbâind, măcar că nu este departe de fiecare dintre noi” (Fapte 17,27).
Pe aceeași linie de gândire merge și profetul Isaia atunci când adresează patru întrebări esențiale tuturor oamenilor care se nasc pe pământ: „Nu știți? N-ați auzit? Nu vi s-a făcut cunoscut? Nu v-ați gândit niciodată la întemeierea pământului?” (Isaia 40,21). Cele patru întrebări scot în evidență punctul în care orice om devine responsabil față de Creatorul său, față de revelația generală a lui Dumnezeu.
Să ne imaginăm scena judecății finale, în care unui om neevanghelizat i se pun cele patru întrebări fundamentale. Ce ar putea răspunde omul?
– „Nu știi?”
– „Nu, Doamne. Nu am avut nicio ocazie să Te cunosc pe Tine și Evanghelia Ta.”
– „N-ai auzit?”
– „Nu, Doamne, la urechile mele nu a ajuns mesajul Evangheliei.”
– „Nu ți s-a făcut cunoscut?”
– „Nu, Doamne, nimeni nu a bătut la ușa mea ca să-mi vorbească despre Tine.”
– „Nu te-ai gândit niciodată la întemeierea pământului?”
La această ultimă întrebare omul rămâne fără cuvinte. El nu mai poate găsi scuze și nu mai poate arunca vina ignoranței sale asupra altora, care nu și-au făcut datoria fața de el. Vina îi aparține în exclusivitate. Omul nu s-a gândit, nu și-a pus întrebări existențiale, nu și-a pus problema cine este, de unde vine și încotro se îndreaptă. Nu l-a interesat originea vieții, nici finalitatea acesteia. A trăit doar la nivelul existenței biologice, banale, fără ca spiritul său să „bâjbâie” căutând răspunsurile la marile întrebări ale existenței.
2) Un alt lucru de care trebuie să ținem seama atunci când ne gândim la mântuirea oamenilor este voința lui Dumnezeu. În Scriptură întâlnim o serie de texte care ne asigură că voința lui Dumnezeu este ca toți oamenii să fie mântuiți:
„… Dumnezeu, Mântuitorul nostru, care voiește ca toți oamenii să fie mântuiți și să vină la cunoștința adevărului” (1 Timotei 2, 3.4).
„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (Ioan 3,16).
„Harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toți oamenii, a fost arătat…” (Tit 2,11).
„Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinței Lui, cum cred unii, ci are o îndelungă răbdare pentru voi și dorește ca niciunul să nu piară, ci toți să vină la pocăință” (2 Petru 3,9).
„Doresc Eu moartea păcătosului? zice Domnul, Dumnezeu. Nu doresc Eu mai degrabă că el să se întoarcă de pe căile lui și să trăiască?” (Ezechiel 18,23).
Deoarece voința lui Dumnezeu este ca toți (nu doar unii! ) să fie mântuiți, înseamnă că El chiar acționează în acest sens, făcând tot ce se poate pentru ca aceștia să fie salvați. Dacă jertfa de pe Calvar este universală, de sângele ispășitor al Mielului lui Dumnezeu putând beneficia orice om păcătos, de ce nu am lua în considerare faptul că lucrarea Duhului Sfânt la inima omului este universală, lucrând în orice inimă și în orice conștiință, indiferent dacă persoana a fost evanghelizată sau nu?
Vorbind ucenicilor Săi despre venirea și lucrarea Mângâietorului, Iisus a afirmat: „Și când va veni El, va dovedi lumea vinovată în ce privește păcatul, neprihănirea și judecata” (Ioan 16,8). Aici nu este vorba doar despre o categorie restrânsă de oameni, care vor beneficia de lucrarea internă, tainică a Duhului Sfânt, ci de întreaga lume, fără excepție. De ce nu am crede că și Providența divină lucrează în favoarea oricărui suflet pentru a ajunge și el la izvoarele cunoașterii lui Dumnezeu și a mântuirii?
Însă aici ne lovim din nou de limitele cunoașterii noastre, căci Duhul Sfânt lucrează tainic și unic în viața fiecărui om, iar Providența divină îi conduce pe oameni pe cărări la fel de tainice și necunoscute nouă.
De ce nu ajung toți oamenii la cunoștința adevărului, deși Dumnezeu dorește mântuirea tuturor, acționând în acest sens? Aici intervine liberul arbitru al fiecărui om, pe care Dumnezeu îl respectă și îl garantează, fiind unul dintre stâlpii guvernării Sale. Însă niciodată nu vom ști în această viață câte ocazii a avut un om de a-L cunoaște pe Dumnezeu, cât de intens a lucrat Duhul Sfânt în viața sa și câte dintre apelurile Sale au fost ignorate sau refuzate; niciodată în această viață nu vom cunoaște complicatele căi ale Providenței care au urmărit ca un om să vină la cunoașterea adevărului și în ce măsură omul respectiv s-a lăsat luminat sau, dimpotrivă, s-a împotrivit luminii.
De un lucru, însă, putem fi siguri: Dumnezeu este tatăl nostru al tuturor, și al celor buni și al celor răi, și al celor evanghelizați și al celor neevanghelizați, și al creștinilor și al păgânilor, și al credincioșilor dar și al ateilor, scepticilor și secularizaților. Și deoarece acest Tată ceresc este dragoste (vezi 1 Ioan 4,8), putem fi siguri că El a făcut și va face tot ce se poate pentru salvarea copiilor Săi risipitori.
3) Unul dintre adevărurile fundamentale pe care ni le aduce Evanghelia lui Christos este cel exprimat de apostolul Petru înaintea Sinedriului cu ocazia arestării lui: „În nimeni altul nu este mântuire, căci nu este sub cer niciun alt Nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiți” (Fapte 4,12).
Pe baza acestei afirmații a apostolului Petru, s-ar putea trage concluzia că acei oameni care nu au cunoscut Evanghelia, nu L-au cunoscut pe Iisus Christos și nu au crezut în El nu pot fi mântuiți. Cei care ajung la această concluzie devin restricționistii din prima categorie amintită mai devreme. Însă nu acesta este sensul afirmației lui Petru. El afirmă pur și simplu că mântuirea este doar prin Iisus Christos, nicidecum că cei care nu L-au cunoscut pe El nu pot fi mântuiți.
Cu alte cuvinte, dacă în cer vor ajunge și oameni neevanghelizați, dar care au trăit după toată lumină pe care au avut-o în revelația generală și urmând îndemnurile Duhului Sfânt, acest lucru se va datora exclusiv jertfei lui Christos.
În cuvântarea apostolului Pavel înaintea Areopagului din Atena, el afirmă că „Dumnezeu nu ține seama de vremurile de neștiință” (Fapte 17,30), ceea ce ne întărește încrederea că El, în dreptatea Sa, va lua în calcul toate ocaziile pe care un om le-a avut sau nu le-a avut de a cunoaște adevărul, toate apelurile Duhului Sfânt la care omul a răspuns pozitiv sau negativ, toate privilegiile sau dezavantajele, toate oportunitățile oferite de Providență, care au fost folosite sau irosite de fiecare om în parte.
Și, în acest punct, din nou trebuie să ne recunoaștem limitele și incapacitatea de a-i judeca pe semenii noștri în privința mântuirii. Ne lipsesc mult prea multe „piese” din puzzle-ul vieții semenilor noștri pentru a putea avea o imagine de ansamblu completă și corectă. Doar Dumnezeu are această imagine de ansamblu.
4) O afirmație a profetului Maleahi probabil că i-a șocat pe exclusiviștii evrei care credeau că doar ei, în calitatea de copii ai lui Avraam și membri ai poporului ales, vor avea parte de mântuire: „Căci de la răsăritul soarelui până la asfințit, Numele Meu este mare între neamuri și pretutindeni se arde tămâie în cinstea Numelui Meu și se aduc daruri de mâncare curate; căci mare este Numele Meu între neamuri, zice Domnul oștirilor” (Maleahi 1,11).
Numele lui Dumnezeu cunoscut între neamuri, dincolo de granițele poporului ales? Și asta cu câteva sute de ani înainte de Christos? Și nu doar în vecinătatea poporului Israel, ci „de la răsăritul soarelui până la apus”, adică pe tot globul! Cum a fost posibil acest lucru, știind bine că poporul Israel a eșuat în misiunea sa de a fi lumina neamurilor?
Nu știm. Avem însă câteva exemple care confirmă afirmația profetului Maleahi: regina din Saba (vezi 1 Împărați 10,1‑13), famenul etiopian (vezi Fapte 8,26‑40), magii din Răsărit (vezi Matei 2,1‑12), etc.
Cât privește timpurile moderne, sunt cunoscute numeroase situații în care păgâni izolați în junglele din Amazon sau insulele Oceanului Pacific, care au dat curs revelației generale, au primit de la Dumnezeu și revelația specială, cunoașterea Evangheliei și a lui Iisus Christos. Dumnezeu S-a folosit de vise, viziuni, minuni, iar uneori a trimis îngeri cerești ca să-i conducă pe acești oameni la izvoarele mântuirii.
„Și acestea sunt doar marginile căilor Sale și numai adierea lor ușoară ajunge până la noi! Dar tunetul lucrărilor Lui puternice cine-l va auzi?” (Iov 26,14).
Cu alte cuvinte, noi putem conștientiza doar o mică parte din modul în care Dumnezeu lucrează în viața tuturor oamenilor: creștini sau păgâni. „Tunetul lucrărilor Lui puternice” pentru a salva oameni ne va fi descoperit doar la sfârșit, când istoria acestei lumi se va fi încheiat și Dumnezeu ne va pune la dispoziție toate „dosarele” istoriei văzute și nevăzute, care acum sunt inaccesibile pentru om. Iar atunci orice suflet mântuit în Împărăția lui Dumnezeu va exclama din toată ființa sa: „O, adâncul bogăției, înțelepciunii și științei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecățile Lui și cât de neînțelese sunt căile Lui!” (Romani 11,33).
Cei care se cramponează într-o idee sau alta cu privire la mântuirea sau nemântuirea oamenilor, fie evanghelizați, fie neevanghelizați, s-ar putea să aibă surprize mari la sfârșit, constatând ca modul lor de gândire a fost cu totul diferit de modul de gândire și acțiune al lui Dumnezeu.
„Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre și căile voastre nu sunt căile Mele, zice Domnul. Ci, cât sunt de sus cerurile față de pământ, atât sunt de sus căile Mele față de căile voastre și gândurile Mele față de gândurile voastre” (Isaia 55,8.9).
De aceea, exclusivismul de orice natură ar fi el (rasial, etnic, religios sau confesional) nu își are locul în viața unui adevărat copil al lui Dumnezeu. De păcatul acesta s-au făcut vinovați evreii din timpul Domnului Christos, iar Acesta a fost nevoit să le ofere lecții dureroase din care să înțeleagă faptul că mântuirea nu îi aparține omului, ci este o lucrare pe care Dumnezeu Și-o rezervă în exclusivitate.
Nu este greu de observat că cele mai mari aprecieri în privința credinței practice Mântuitorul le-a făcut nu în dreptul conaționalilor Săi, ci în dreptul unor neevrei, oameni dintre neamuri, disprețuiți și considerați de către poporul ales că fiind „câini”.
– Iisus apreciază spiritul de recunoștință al unuia dintre cei zece leproși vindecați: „Scoală-te și pleacă; credința ta te-a mântuit” (Luca 17,19). Versetul 16 ne precizează că acest om nu era iudeu, ci samaritean.
– În Pilda samariteanului, nu preotul și levitul sunt apreciați pentru modul în care și-au arătat dragostea fața de aproapele, ci samariteanul (vezi Luca 10,25‑37).
– Cu ocazia vindecării robului unui sutaș roman, Iisus rostește câteva cuvinte de apreciere care în mod sigur i-au deranjat pe iudei: „Vă spun că nici chiar în Israel n-am găsit o credință atât de mare” (Luca 7,9).
– Femeia de origine siro-feniciană, a cărei fiică a fost vindecată de Iisus, este și ea lăudată pentru credința ei, așa cum nu s-a întâmplat cu mulți iudei care au fost vindecați în acea vreme: „O, femeie, mare este credința ta” (Matei 15,28).
Așa cum pentru un iudeu din vremea Domnului Christos a fost surprinzător să audă astfel de aprecieri în dreptul unor străini, de ce ne-ar surprinde astăzi ca un om care nu a cunoscut încă toată revelația așa cum o cunoaște un creștin (dar care a trăit puțina lumină pe care a avut-o), să fie primit de Dumnezeu? Nu a spus Însuși Mântuitorul că „cei dintâi vor fi cei din urmă și cei din urmă vor fi cei dintâi?” (Matei 19,30).
Nu ne-a spus Același Mântuitor că „vor veni mulți de la răsărit și de la apus și vor sta la masă cu Avraam, Isaac și Iacov în Împărăția cerurilor”, în timp ce „fiii Împărăției vor fi aruncați în întunericul de afară, unde va fi planul și scrâșnirea dinților”? (Matei 18,11.12)
Da, după ce Dumnezeu va trage linia și se vor trage concluziile la final de istorie a păcatului, vor fi surprize mari. De aceea, ar fi o dovadă de înțelepciune din partea creștinilor dacă ar da curs îndemnului apostolului Pavel: „De aceea, nu judecați nimic înainte de vreme, până va veni Domnul, care va scoate la lumină lucrurile ascunse în întuneric și va descoperi gândurile inimilor. Atunci fiecare își va căpăta lauda de la Dumnezeu” (1 Corinteni 4,5).
Care va fi soarta celor care nu au cunoscut Evanghelia și nu au auzit de Christos? Nu știm. Să-L lăsăm pe Dumnezeu să-Și îndeplinească atributele de Judecător și El să hotărască, pentru că doar El are viziunea de ansamblu. În ce ne privește pe noi, să facem tot ceea ce ne stă în putință pentru ca Evanghelia mântuirii să ajungă la cât mai multe suflete care încă nu au auzit de ea.
Lori Balogh
