Sinceritatea care ucide
Care este păcatul care a provocat cea mai vie reacție a Mântuitorului în timpul activității Sale pământești? Adulterul? Hoția? Crima? … Nicidecum! În mod surprinzător, Iisus a condamnat vehement un păcat care nu pare atât de oribil în ochii oamenilor (dovadă că este practicat la scară largă): prefăcătoria, ipocrizia, duplicitatea, fariseismul.
O dovadă în acest sens o reprezintă rechizitoriul de o duritate fără precedent din Evanghelia lui Matei, capitolul 23, pe care Mântuitorul l-a făcut cărturarilor și fariseilor din vremea Sa. Expresiile folosite de Iisus în acea ocazie, adresate liderilor religioși ai poporului ales, sunt greu de asociat Mielului blând al lui Dumnezeu. Iisus îi numește pe cărturari și farisei: „nebuni și orbi” (vers.17,19), „povățuitori orbi” (vers.16,24), „cărturari și farisei fățarnici” (vers. 13,14,15,23,25,27,29), „șerpi, pui de năpârci” (vers. 33), „morminte văruite” (vers. 27).
Deși cu greu ne putem imagina că astfel de expresii Îi aparțin Domnului nostru, tocmai faptul că Cel care ne-a invitat să învățăm de la El să fim blânzi și smeriți cu inima (vezi Matei 11:28‑30) a fost atât de dur față de o anumită categorie de oameni, ne arată cât de grav și dizgrațios este acest păcat în ochii lui Dumnezeu.
De ce se întâmpla acest lucru? Pentru simplul motiv că un ipocrit are două sau mai multe fețe, pe care le afișează după cum îi dictează interesele. Te poți încrede într-un ipocrit? Nicidecum! Niciodată nu vei ști cu care dintre „fețele” lui ai de-a face.
Așadar, dacă ipocrizia este un păcat atât de grav în ochii lui Dumnezeu, fiind distrugător de relații: atât între oameni, cât și între Dumnezeu și oameni, ar fi de așteptat ca opusul ei – sinceritatea – să fie o calitate apreciată de El. Și, într-adevăr, sinceritatea este o calitate apreciată deopotrivă de Dumnezeu și de oameni. Însă doar cu o condiție: să fie însoțită de o atitudine corectă.
DEX-ul definește astfel cuvântul „sinceritate”: „Lipsa de prefăcătorie sau viclenie; franchețe, loialitate, din toată inima”. Termenul nu se regăsește în traducerea lui Dumitru Cornilescu a Bibliei, însă el este înlocuit cu mai multe expresii sinonime:
– „inimă curată” (Geneza 20:5,6; Isaia 38:3; Matei 5:8; 1 Timotei 1:5)
– „inimă neprefăcută” (Psalmul 17:1)
– „buze neprefăcute” (Psalmul 17:1)
– „dragoste neprefăcută” (2 Corinteni 6:6; 1 Petru 1:22)
– „credință neprefăcută” (2 Timotei 1:5)
– „curat la suflet” (1 Samuel 29:6; Iov 1:1,8; 2:3)
Cuvântul „sinceritate” este de origine latină, provenind din două cuvinte: „sine” („fără”) și „cera” („ceară”). Originea expresiei latine „sine cera” este destul de interesantă pentru subiectul care ne preocupă acum. Olarii din timpurile antice erau nevoiți să-și transporte vasele de lut spre diferitele târguri uneori pe distanțe mari și pe drumuri neamenajate. Din cauza zdruncinăturilor, unele farfurii și oale de lut se fisurau și nu mai erau vandabile.
Ca să nu piardă bani din vânzarea lor, negustorii se foloseau de ceară pentru a astupa fisurile din vasele de lut, în așa măsură încât ochiul neavizat nu observa defectul. Doar cei versați (poate păcăliți în ocazii anterioare!) îl întrebau pe negustor: „Sine cera?”, adică „Fără ceară?” Negustorii care erau prinși că vând vase reparate cu ceară erau considerați nesinceri și erau ocoliți de cumpărători. Probabil că nu aveau altă soluție decât să se apuce de altceva, eventual să vândă gogoși.
Deși sinceritatea este o calitate foarte apreciată de Dumnezeu și de oameni, fiind o condiție sine qua non a mântuirii, ea nu este suficientă. Dacă nu este însoțită de atitudinea corectă, ea poate ucide: atât pe cel în cauză, cât și pe cei din zona lui de influență. Dar care este acea atitudine corectă care trebuie să însoțească sinceritatea pentru ca ea să nu ucidă, ci să ducă la viață? Vă invit să analizăm câteva exemple biblice:
În ultimul discurs amplu pe care Domnul Iisus l-a ținut în fața ucenicilor Săi înainte de patimile și moartea Sa, printre alte lucruri importante pe care le-a spus a fost și o profeție referitoare la viitoarele persecuții religioase pe care urmau să le suporte urmașii Săi: „Au să vă dea afară din sinagogi; ba încă, va veni vremea când oricine vă va ucide să creadă că aduce o slujba lui Dumnezeu” (Ioan 16:2).
Profeția Mântuitorului este clară: în decursul vremurilor, vor exista oameni religioși care-i vor persecuta și ucide pe alți oameni religioși, crezând în adâncul ființei lor că prin aceasta ei săvârșesc un bine în slujba lui Dumnezeu. Acești oameni nu sunt ipocriți. Ei chiar sunt sinceri când, în zelul lor pentru Dumnezeu și biserică, recurg la orice mijloace (inclusiv crima) pentru a apăra valorile credinței, așa cum sunt înțelese de ei.
Probabil că mulți inchizitori au fost sinceri când i-au trimis la moarte pe semenii lor care aveau alte vederi religioase decât biserica oficială. Probabil că regele Carol al IX-lea al Franței și Caterina de Medici au fost sinceri când au plănuit și adus la îndeplinire masacrul din Noaptea Sfântului Bartolomeu (23‑24 august 1572), ocazie în care au fost masacrați în jur de 30 000 de hughenoți.
Probabil că și președintele american Harry S. Truman – singurul lider politic din istorie care a ordonat folosirea armei atomice – a fost sincer când a dat ordin să fie bombardate orașele Hiroshima și Nagasaki în 6 august 1945. Au murit în acel masacru peste 20 000 de soldați și 126 000 de civili, mulți alții fiind iradiați și murind ulterior de diferite forme de cancer.
Și – cine mai știe? – poate că și președintele rus Vladimir Putin, împreună cu mulți conaționali ai săi, cred cu sinceritate că țara lor se află în pericol și că războiul din Ucraina este necesar pentru pacea și securitatea lumii (!?).
Nu știm în ce măsură sinceritatea a stat la baza crimelor și masacrelor amintite mai sus – doar Dumnezeu știe! – însă avem un exemplu biblic concludent care confirmă profeția sumbră a Mântuitorului: Saul din Tars. Iată ce mărturisește chiar apostolul Pavel despre sine cu privire la acest subiect:
„Ați auzit, în adevăr, care era purtarea mea de altă dată în religia iudeilor. Cum, adică, prigoneam peste măsură de mult Biserica lui Dumnezeu și făceam prăpăd în ea; și cum eram mai înaintat în religia iudeilor decât mulți din neamul meu, de o vârstă cu mine. Eram însoțit de o râvnă nespus de mare pentru datinile strămoșești” (Galateni 1:13,14).
Observați cele două afirmații contradictorii? Pe de o parte, Pavel spune că prigonea peste măsură de mult Biserica lui Dumnezeu, iar pe de altă parte, tot el afirmă că era însuflețit de o râvnă nespus de mare pentru datinile strămoșești. Așadar, Saul era un om cu totul sincer și cu totul dedicat cauzei lui Dumnezeu, dar care i-a persecutat cu toate mijloacele posibile pe urmașii lui Christos.
Cartea Faptele apostolilor confirmă acest trist adevăr din viața sa: „Saul se învoise la uciderea lui Ștefan. În ziua aceea s-a pornit o mare prigonire împotriva Bisericii din Ierusalim… Saul, de partea lui, făcea prăpăd în Biserică: intra prin case, lua cu sila pe bărbați și pe femei și-i arunca în temniță” (Fapte 8:1,2). „Dar Saul sufla încă amenințarea și uciderea împotriva ucenicilor Domnului. S-a dus la marele preot și i-a cerut scrisori către sinagogile din Damasc, că, dacă va găsi pe unii umblând pe Calea credinței, atât bărbați cât și femei, să-i aducă legați la Ierusalim” (Fapte 9:1,2).
În prima sa epistolă adresată mai tânărului său colaborator Timotei, același apostol Pavel mărturisește despre acea perioada întunecată din viața sa: „… măcar că, mai înainte eram un hulitor, un prigonitor și batjocoritor. Dar am căpătat îndurare pentru că lucram din neștiință în necredință” (1 Timotei 1:13).
Poate fi sincer un hulitor al Numelui lui Dumnezeu? Dar un batjocoritor al Bisericii lui Christos, care îi persecută cu un zel ieșit din comun pe urmașii Mântuitorului? Experiența vieții lui Pavel demonstrează că acest lucru este posibil. Poți fi sincer, poți fi pe deplin convins că te afli pe calea cea bună, dar în realitate să te îndrepți spre un faliment total.
Ioan și Iacov erau indignați la culme pentru că Domnul lor nu fusese primit în una dintre cetățile samaritenilor. Sub imperiul sentimentelor de moment, ei L-au întrebat pe Iisus: „Doamne, vrei să poruncim să se pogoare foc din cer și să-i mistuie, cum a făcut Ilie?” (Luca 9:54).
Erau ei sinceri când gândeau în felul acesta? Cei doi cunoșteau bine Scripturile și doreau să aibă parte de aceeași experiență cu cea a profetului Ilie. Nimic de condamnat în aspirațiile lor. Însă această sinceritate a lor i-ar fi ucis și pe samaritenii neospitalieri, iar din punct de vedere spiritual, i-ar și ucis și pe ei înșiși.
„Iisus S-a întors spre ei, i-a certat și le-a zis: „Nu știți de ce duh sunteți însuflețiți. Căci Fiul omului a venit nu ca să piardă sufletele oamenilor, ci ca să le mântuiască” (Luca 9:55,56).
Sinceritatea este un prim pas pe calea mântuirii. Ea este esențială, dar nu suficientă. Dacă nu este însoțită de ascultarea față de voia lui Dumnezeu, sinceritatea nu folosește la nimic. Dimpotrivă, ea poate fi o cursă fatală. Omul poate crede că se află pe calea cea bună, în timp ce el se îndreaptă cu pași repezi spre pierzare. „Multe căi pot părea bune omului, dar la urmă se văd că duc la moarte” (Proverbele 14:12).
Ce părere aveți despre un om suferind, care-și recunoaște cu sinceritate boala, dar care nu face niciun pas mai departe, luând tratamentul prescris de medic? Dar despre un om care dorește cu toată sinceritatea să ajungă la București, dar se urcă într-un tren care are ca destinație finală orașul Cluj? Oare câți oameni se bazează pe sinceritatea lor, crezând că religia moștenită de la strămoși le garantează mântuirea?
În marea zi a judecății finale, mulți oameni sinceri, dar nemântuiți, își vor arăta nedumerirea față de dreptul Judecător. Despre această situație dramatică, Mântuitorul afirmă cu durere:
„Nu orișicine-Mi zice: „Doamne, Doamne!” va intra în Împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri. Mulți îmi vor zice în ziua aceea: „Doamne, Doamne! N-am prorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Și n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău? Atunci le voi spune curat: „Niciodată nu v-am cunoscut; depărtați-vă de la Mine, voi toți care lucrați fărădelege” (Matei 7:21‑23).
Vor fi doar câteva cazuri izolate în această categorie? Domnul precizează că vor fi „mulți” care vor trăi această cruntă dezamăgire. Acești oameni, din nefericire nemântuiți, s-au rugat cu sinceritate („Doamne, Doamne”), i-au învățat pe alți oameni căile Domnului („am prorocit în Numele Tău”), i-au ajutat pe mulți alții să scape de vicii și obiceiuri degradante („am scos draci în Numele Tău”) și au avut multe realizări remarcabile pentru cauza lui Dumnezeu („am făcut multe minuni în Numele Tău”).
Ce le-a lipsit acestor oameni încât să îngroașe rândurile celor nemântuiți? De ce sinceritatea lor nu a fost suficientă? Răspunsul îl oferă chiar Mântuitorul: „voi toți care lucrați fărădelege”. Cu alte cuvinte: „Voi toți care, deși ați căutat mântuirea cu sinceritate, nu ați adăugat la ea ascultarea de voia lui Dumnezeu.” Pentru a întări acest adevăr, Iisus a rostit în acea ocazie Pilda celor două case:
„De aceea, pe orișicine aude aceste cuvinte ale Mele și le face, îl voi asemăna cu un om care și-a zidit casa pe stâncă. A dat ploaia, au venit șuvoaiele, au suflat vânturile și au bătut în casa aceea, dar ea nu s-a prăbușit, pentru că avea temelia zidită pe stâncă. Însă orișicine aude aceste cuvinte ale Mele și nu le face, va fi asemănat cu un om nechibzuit care și-a zidit casa pe nisip. A dat ploaia, au venit șuvoaiele, au suflat vânturile și au izbit în casa aceea; ea s-a prăbușit și prăbușirea i-a fost mare” (Matei 7:24‑27).
Cu siguranță că ambii ziditori au dorit cu sinceritate să aibă o casă solidă. Nu ne putem imagina scenariul în care omul care și-a zidit casa pe nisip a făcut lucrul acesta intenționat pentru a suferi un dezastru pe toate planurile. Însă sinceritatea lui nu a putut înlocui atitudinea pe care trebuia să o ia; nu a putut înlocui înțelepciunea și, mai ales, nu a putut înlocui ascultarea de niște legi existente în domeniul construcțiilor.
Sinceritatea intențiilor și a demersurilor nu poate înlocui temelia solidă a ascultării de Legea lui Dumnezeu. Ea nu ține loc de acțiune, de reformă în obiceiuri și stil de viață; nu ține loc de pocăință atunci când greșim; nu ține loc de îndreptare atunci când ne rătăcim.
Cu mai muți ani în urmă petreceam concediul în M-ții Apuseni și ne făcusem planul să ajungem pe Vf. Vlădeasa. Am studiat harta, ne-am fixat traseul și am reținut marcajul pe care trebuia să-l urmărim cu atenție. Doream cu toată sinceritatea să ajungem pe vârf. Însă, cu toată sinceritatea intențiilor și planurilor, ne-am rătăcit.
De ce? Pentru că am neglijat să adăugăm la sinceritatea intențiilor și planurilor noastre și acțiunea – ascultarea de indicațiile hărții. La un moment dat am neglijat marcajele și ne-am orientat după simțuri și opinii personale. Este evident că ceea ce a urmat a fost să ne rătăcim. Dacă nu ne-am fi întors imediat până la punctul în care am văzut ultima dată marcajul, consecințele ar fi fost dezastruoase.
Sinceritatea reprezintă doar cadrul, atmosfera în care Duhul lui Dumnezeu comunică cu noi și ne călăuzește. Alegerea de a acționa însă ne revine nouă. Una dintre cele mai frumoase promisiuni de pe paginile Bibliei este cea din Psalmul 32: „Eu – zice Domnul – te voi învăța și-ți voi arăta calea pe care trebuie s-o urmezi, te voi sfătui și voi avea privirea îndreptată asupra ta” (Psalmul 32:8).
Această promisiune divină este repetată de profetul Isaia: „Urechile tale vor auzi după tine glasul care va zice: „Iată drumul, mergeți pe el!” când veți voi să vă mai abateți la dreapta sau la stânga” (Isaia 30:21).
Da, Duhul lui Dumnezeu ne sfătuiește, ne îndeamnă, ne arată calea cea bună care duce la fericire deplină pe acest pământ și la mântuire. Însă El nu va păși în locul nostru. Pe drumul indicat de El noi suntem cei care trebuie să pășim și să înaintăm. Dacă refuzăm să mergem pe drumul indicat de Duhul lui Dumnezeu, sinceritatea nu ne va folosi la nimic. Dimpotrivă, ea va deveni o cursă sinucigașă.
Și atunci, această sinceritate care nu este însoțită de ascultare și acțiune, dar pe care o afișează mulți pretinși urmași ai Domnului Christos, nu este de fapt nesinceritate? „Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5:8).
Dorești să ai o inimă curată? Dorești să ai o sinceritate care să nu ucidă, ci să te conducă la cer? Atunci roagă-te asemenea psalmistului: „Cercetează-mă, Dumnezeule, și cunoaște-mi inima! Încearcă-mă și cunoaște-mi gândurile! Vezi dacă sunt pe o cale rea și du-mă pe calea veșniciei” (Psalmul 139:23,24).
Lori Balogh
