Sinceritatea care ucide
Care este pacatul care a provocat cea mai vie reactie a Mantuitorului in timpul activitatii Sale pamantesti? Adulterul? Hotia? Crima?…Nicidecum! In mod surprinzator, Iisus a condamnat vehement un pacat care nu pare atat de oribil in ochii oamenilor ( dovada ca este practicat la scara larga ): prefacatoria, ipocrizia, duplicitatea, fariseismul.
O dovada in acest sens o reprezinta rechizitoriul de o duritate fara precedent din Evanghelia lui Matei, capitolul 23, pe care Mantuitorul l-a facut carturarilor si fariseilor din vremea Sa. Expresiile folosite de Iisus in acea ocazie, adresate liderilor religiosi ai poporului ales, sunt greu de asociat Mielului bland al lui Dumnezeu. Iisus ii numeste pe carturari si farisei: „nebuni si orbi” ( vers.17.19 ), „povatuitori orbi” ( vers.16.24 ), „carturari si farisei fatarnici” ( vers. 13.14.15.23.25.27.29 ), „serpi, pui de naparci” ( vers. 33 ), „morminte varuite” ( vers. 27 ).
Desi cu greu ne putem imagina ca astfel de expresii Ii apartin Domnului nostru, tocmai faptul ca Cel care ne-a invitat sa invatam de la El sa fim blanzi si smeriti cu inima ( vezi Matei 11, 28-30 ) a fost atat de dur fatza de o anumita categorie de oameni, ne arata cat de grav si disgratios este acest pacat in ochii lui Dumnezeu.
De ce se intampla acest lucru? Pentru simplul motiv ca un ipocrit are doua sau mai multe fetze, pe care le afiseaza dupa cum ii dicteaza interesele. Te poti increde intr-un ipocrit? Nicidecum! Niciodata nu vei sti cu care dintre „fetzele” lui ai de-a face.
Asadar, daca ipocrizia este un pacat atat de grav in ochii lui Dumnezeu, fiind distrugator de relatii: atat intre oameni, cat si intre Dumnezeu si oameni, ar fi de asteptat ca opusul ei – sinceritatea – sa fie o calitate apreciata de El. Si, intr-adevar, sinceritatea este o calitate apreciata deopotriva de Dumnezeu si de oameni. Insa doar cu o conditie: sa fie insotita de o atitudine corecta.
DEX-ul defineste astfel cuvantul „sinceritate”: „Lipsa de prefacatorie sau viclenie; franchete, loialitate, din toata inima”. Termenul nu se regaseste in traducerea lui Dumitru Cornilescu a Bibliei, insa el este inlocuit cu mai multe expresii sinonime:
– „inima curata” ( Geneza 20,5.6; Isaia 38,3; Matei 5,8; 1 Timotei 1,5 )
– „inima neprefacuta” ( Psalm 17,1 )
– „buze neprefacute” ( Psalm 17,1 )
– „dragoste neprefacuta” ( 2 Corinteni 6,6; 1 Petru 1,22 )
– „credinta neprefacuta” ( 2 Timotei 1,5 )
– „curat la suflet” ( 1 Samuel 29,6; Iov 1,1.8; 2,3 )
Cuvantul „sinceritate” este de origine latina, provenind din doua cuvinte: „sine” ( „fara” ) si „cera” ( „ceara” ). Originea expresiei latine „sine cera” este destul de interesanta pentru subiectul care ne preocupa acum. Olarii din timpurile antice erau nevoiti sa-si transporte vasele de lut spre diferitele targuri uneori pe distante mari si pe drumuri neamenajate. Din cauza zdruncinaturilor, unele farfurii si oale de lut se fisurau si nu mai erau vandabile.
Ca sa nu piarda bani din vanzarea lor, negustorii se foloseau de ceara pentru a astupa fisurile din vasele de lut, in asa masura incat ochiul neavizat nu observa defectul. Doar cei versati ( poate pacaliti in ocazii anterioare! ) il intrebau pe negustor: „Sine cera?”, adica „Fara ceara?” Negustorii care erau prinsi ca vand vase reparate cu ceara erau considerati nesinceri si erau ocoliti de cumparatori. Probabil ca nu aveau alta solutie decat sa se apuce de altceva, eventual sa vanda gogosi.
Desi sinceritate este o calitate foarte apreciata de Dumnezeu si de oameni, fiind o conditie sine qua non a mantuirii, ea nu este suficienta. Daca nu este insotita de atitudinea corecta, ea poate ucide: atat pe cel in cauza, cat si pe cei din zona lui de influenta. Dar care este acea atitudine corecta care trebuie sa insoteasca sinceritatea pentru ca ea sa nu ucida, ci sa duca la viata? Va invit sa analizam cateva exemple biblice:
In ultimul discurs amplu pe care Domnul Iisus l-a tinut in fatza ucenicilor Sai inainte de patimile si moartea Sa, printre alte lucruri importante pe care le-a spus a fost si o profetie referitoare la viitoarele persecutii religioase pe care urmau sa le suporte urmasii Sai:
„Au sa va dea afara din sinagogi; ba inca, va veni vremea cand oricine va va ucide sa creada ca aduce o slujba lui Dumnezeu” ( Ioan 16,2 ).
Profetia Mantuitorului este clara: in decursul vremurilor, vor exista oameni religiosi care-i vor persecuta si ucide pe alti oameni religiosi, crezand in adancul fiintei lor ca prin aceasta savarsesc un bine in slujba lui Dumnezeu. Acesti oameni nu sunt ipocriti. Ei chiar sunt sinceri cand, in zelul lor pentru Dumnezeu si Biserica, recurg la orice mijloace ( inclusiv crima ) pentru a apara valorile credintei, asa cum sunt intelese de ei.
Probabil ca multi inchizitori au fost sinceri cand i-au trimis la moarte pe semenii lor care aveau alte vederi religioase decat Biserica oficiala. Probabil ca regele Carol al IX-lea al Frantei si Caterina de Medici au fost sinceri cand au planuit si adus la indeplinire masacrul din Noaptea Sfantului Bartolomeu ( 23-24 august 1572 ), ocazie in care au fost masacrati in jur de 30 000 de hughenoti.
Probabil ca si presedintele american Harry S. Truman – singurul lider politic din istorie care a ordonat folosirea armei atomice – a fost sincer cand a dat ordin sa fie bombardate orasele Hiroshima si Nagasaki in 6 august 1945. Au murit in acel masacru peste 20 000 de soldati si 126 000 de civili, multi altii fiind iradiati si murind ulterior de diferite forme de cancer.
Si – cine mai stie? – poate ca si presedintele rus Vladimir Putin, impreuna cu multi conationali ai sai, cred cu sinceritate ca tara lor se afla in pericol si ca razboiul din Ucraina este necesar pentru pacea si securitatea lumii (!?).
Nu stim in ce masura sinceritatea a stat la baza crimelor si masacrelor amintite mai sus – doar Dumnezeu stie! – insa avem un exemplu biblic concludent care confirma profetia sumbra a Mantuitorului: Saul din Tars. Iata ce marturiseste chiar apostolul Pavel despre sine cu privire la acest subiect:
„Ati auzit, in adevar, care era purtarea mea de alta data in religia iudeilor. Cum, adica, prigoneam peste masura de mult Biserica lui Dumnezeu si faceam prapad in ea; si cum eram mai inaintat in religia iudeilor decat multi din neamul meu, de o varsta cu mine. Eram insotit de o ravna nespus de mare pentru datinile stramosesti.” ( Galateni 1,13.14 )
Observati cele doua afirmatii contradictorii? Pe de o parte, Pavel spune ca prigonea peste masura de mult Biserica lui Dumnezeu, iar pe de alta parte, tot el afirma ca era insufletit de o ravna nespus de mare pentru datinile stramosesti. Asadar, Saul era un om cu totul sincer si cu totul dedicat cauzei lui Dumnezeu, dar care i-a persecutat cu toate mijloacele posibile pe urmasii lui Christos. Cartea Faptele apostolilor confirma acest trist adevar din viata sa:
„Saul se invoise la uciderea lui Stefan. In ziua aceea s-a pornit o mare prigonire impotriva Bisericii din Ierusalim… Saul, de partea lui, facea prapad in Biserica: intra prin case, lua cu sila pe barbati si pe femei si-i arunca in temnita.” ( Faptele apostolilor 8,1.2 )
„Dar Saul sufla inca amenintarea si uciderea impotriva ucenicilor Domnului. S-a dus la marele preot si i-a cerut scrisori catre sinagogile din Damasc, ca, daca va gasi pe unii umbland pe Calea credintei, atat barbati cat si femei, sa-i aduca legati la Ierusalim.” ( Faptele apostolilor 9, 1.2 )
In prima sa epistola adresata mai tanarului sau colaborator Timotei, acelasi apostol Pavel marturiseste despre acea perioada intunecata din viata sa:
„…macar ca, mai inainte eram un hulitor, un prigonitor si batjocoritor. Dar am capatat indurare pentru ca lucram din nestiinta in necrednta.” ( 1 Timotei 1,13 )
Poate fi sincer un hulitor al Numelui lui Dumnezeu? Dar un batjocoritor al Bisericii lui Christos, care-i persecuta cu un zel iesit din comun pe urmasii Mantuitorului? Experienta vietii lui Pavel demonstreaza ca acest lucru este posibil. Poti fi sincer, poti fi pe deplin convins ca te afli pe calea cea buna, dar in realitate sa te indrepti spre un faliment total.
Ioan si Iacov erau indignati la culme pentru ca Domnul lor nu fusese primit intr-una dintre cetatile samaritenilor. Sub imperiul sentimentelor de moment, ei L-au intrebat pe Iisus: „Doamne, vrei sa poruncim sa se pogoare foc din cer si sa-i mistuie, cum a facut Ilie?” ( Luca 9,54 )
Erau ei sinceri cand gandeau in felul acesta? Cei doi cunosteau bine Scripturile si doreau sa aiba parte de aceeasi experienta cu cea a profetului Ilie. Nimic de condamnat in aspiratiile lor. Insa aceasta sinceritate a lor i-ar fi ucis si pe samariteii neospitalieri, iar din punct de vedere spiritual, i-ar si ucis si pe ei insisi.
„Iisus S-a intors spre ei, i-a certat si le-a zis: „Nu stiti de ce duh sunteti insufletiti. Caci Fiul omului a venit nu ca sa piarda sufletele oamenilor, ci ca sa le mantuiasca.” ( Luca 9, 55.56 )
Sinceritatea este un prim pas pe calea mantuirii. Ea este esentiala, dar nu suficienta. Daca nu este insotita de ascultarea fatza de voia lui Dumnezeu, sinceritatea nu foloseste la nimic. Dimpotriva, ea poate fi o cursa fatala. Omul poate crede ca se afla pe calea cea buna, in timp ce el se indreapta cu pasi repezi spre pierzare.
„Multe cai pot parea bune omului, dar la urma se vad ca duc la moarte.” ( Proverbe 14,12 )
Ce parere aveti despre un om suferind, care-si recunoaste cu sinceritate boala, dar care nu face niciun pas mai departe, luand tratamentul prescris de medic? Dar despre un om care doreste cu toata sinceritatea sa ajunga la Bucuresti, dar se urca intr-un tren care are ca destinatie finala orasul Cluj? Oare cati oameni se bazeaza pe sinceritatea lor, crezand ca religia mostenita de la stramosi le garanteaza mantuirea?
In marea zi a judecatii finale, multi oameni sinceri, dar nemantuiti, isi vor arata nedumerirea fatza de dreptul Judecator. Despre aceasta situatie dramatica, Mantuitorul afirma cu durere:
„Nu orisicine-Mi zice: „Doamne, Doamne!” va intra in Imparatia cerurilor, ci cel ce face voia Tatalui Meu care este in ceruri. Multi imi vor zice in ziua aceea: „Doamne, Doamne! N-am prorocit noi in Numele Tau? N-am scos noi draci in Numele Tau? Si n-am facut noi multe minuni in Numele Tau? Atunci le voi spune curat: „Niciodata nu v-am cunoscut; departati-va de la Mine, voi toti care lucrati faradelege.” ( Matei 7,21-23 )
Vor fi doar cateva cazuri izolate in aceasta categorie? Domnul precizeaza ca vor fi „multi” care vor trai aceasta crunta dezamagire. Acesti oameni, din nefericire nemantuiti, s-au rugat cu sinceritate ( „Doamne, Doamne” ), i-au invatat pe alti oameni caile Domnului ( „am prorocit in Numele Tau” ), i-au ajutat pe multi altii sa scape de vicii si obiceiuri degradante ( „am scos draci in Numele Tau” ) si au avut multe realizari remarcabile pentru cauza lui Dumnezeu ( „am facut multe minuni in Numele Tau” ).
Ce le-a lipsit acestor oameni incat sa ingroase randurile celor nemantuiti? De ce sinceritatea lor nu a fost suficienta? Raspunsul il ofera chiar Mantuitorul: „voi toti care lucrati faradelege”. Cu alte cuvinte: „Voi toti care, desi ati cautat mantuirea cu sinceritate, nu ati adaugat la ea ascultarea de voia lui Dumnezeu.” Pentru a intari acest adevar, Iisus a rostit in acea ocazie Pilda celor doua case:
„De aceea, pe orisicine aude aceste cuvinte ale Mele si le face, il voi asemana cu un om care si-a zidit casa pe stanca. A dat ploaia, au venit suvoaiele, au suflat vanturile si au batut in casa aceea, dar ea nu s-a prabusit, pentru ca avea temelia zidita pe stanca. Insa orisicine aude aceste cuvinte ale Mele si nu le face, va fi asemanat cu un om nechibzuit care si-a zidit casa pe nisip. A dat ploaia, au venit suvoaiele, au suflat vanturile si au izbit in casa aceea; ea s-a prabusit si prabusirea i-a fost mare.” ( Matei 7, 24-27)
Cu siguranta ca ambii ziditori au dorit cu sinceritate sa aiba o casa solida. Nu ne putem imagina scenariul in care omul care si-a zidit casa pe nisip a facut lucrul acesta intentionat pentru a suferi un dezastru pe toate planurile. Insa sinceritatea lui nu a putut inlocui atitudinea pe care trebuia sa o ia; nu a putut inlocui intelepciunea si, mai ales, nu a putut inlocui ascultarea de niste legi existente in domeniul constructiilor.
Sinceritatea intentiilor si a demersurilor nu poate inlocui temelia solida a ascultarii de Legea lui Dumnezeu. Ea nu tine loc de actiune, de reforma in obiceiuri si stil de viata; nu tine loc de pocainta atunci cand gresim; nu tine loc de indreptare atunci cand ne ratacim.
Cu mai muti ani in urma petreceam concediul in M-tii Apuseni si ne facusem planul sa ajungem pe Vf. Vladeasa. Am studiat harta, ne-am fixat traseul si am retinut marcajul pe care trebuia sa-l urmarim cu atentie. Doream cu toata sinceritatea sa ajungem pe varf. Insa, cu toata sinceritatea intentiilor si planurilor, ne-am ratacit.
De ce? Pentru ca am neglijat sa adaugam la sinceritatea intentiilor si planurilor noastre si actiunea – ascultarea de indicatiile hartii. La un moment dat am neglijat marcajele si ne-am orientat dupa simturi si opinii persoanle. Este evident ca ceea ce a urmat a fost sa ne ratacim. Daca nu ne-am fi intors imediat pana la punctul in care am vazut ultima data marcajul, consecintele ar fi fost dezastruoase.
Sinceritatea reprezinta doar cadrul, atmosfera in care Duhul lui Dumnezeu comunica cu noi si ne calauzeste. Alegerea de a actiuna insa ne revine noua. Una dintre cele mai frumoase promisiuni de pe paginile Bibliei este cea din Psalmul 32: „Eu – zice Domnul – te voi invata si-ti voi arata calea pe care trebuie s-o urmezi, te voi sfatui si voi avea privirea indreptata asupra ta.” ( Psalm 32,8 ) Aceasta promisiune divina este repetata de profetul Isaia: „Urechile tale vor auzi dupa tine glasul care va zice: „Iata drumul, mergeti pe el!” cand veti voi sa va mai abateti la dreapta sau la stanga” ( Isaia 30, 21 )
Da, Duhul lui Dumnezeu ne sfatuieste, ne indeamna, ne arata calea cea buna care duce la fericire deplina pe acest pamant si la mantuire. Insa El nu va pasi in locul nostru. Pe drumul indicat de El noi suntem cei care trebuie sa pasim si sa inaintam. Daca refuzam sa mergem pe drumul indicat de Duhul lui Dumnezeu, sinceritatea nu ne va folosi la nimic. Dimpotriva, ea va deveni o cursa sinucigasa.
Si atunci, aceasta sinceritate care nu este insotita de ascultare si actiune, dar pe care o afiseaza multi pretinsi urmasi ai Domnului Christos, nu este de fapt nesinceritate?
„Ferice de cei cu inima curata, caci ei vor vedea pe Dumnezeu.” ( Matei 5,8 )
Doresti sa ai o inima curata? Doresti sa ai o sinceritate care sa nu ucida, ci sa te conduca la cer? Atunci roaga-te asemenea psalmistului: „Cerceteaza-ma, Dumnezeule, si cunoaste-mi inima! Incearca-ma si cunoaste-mi gandurile! Vezi daca sunt pe o cale rea si du-ma pe calea vesniciei.” ( Psalm 139, 23.24 )
Lori Balogh
