Mic tratat de teologie a rugaciunii
„Faceti in toata vremea, prin Duhul, tot felul de rugaciuni si cereri. Vegheati la aceasta cu toata staruinta si rugaciune pentru toti sfintii.”
( Efeseni 6,18 )
Viata de zi cu zi ne invata ca esentele de valoare se pastreaza in recipiente mici. Cand este vorba de valoarea unui lucru, nu marimea sau cantitatea conteaza, ci calitatea este cea care face diferenta. Daca aceasta axioma este valabila in lumea lucrurilor materiale, de ce nu ar fi la fel de valabila si in lumea lucrurilor spirituale?
De-a lungul timpului s-au scris teancuri intregi de volume, avand ca subiect rugaciunea ca mijloc de comunicare intre omul pacatos si Dumnezeul Cel Atotputernic si Sfant. Fiecare autor priveste subiectul ( de altfel esential pentru spiritualitatea crestina ) prin prisma propriilor studii teologice si a propriei sale experiente cu Dumnezeu. Insa esenta ne este oferita de Biblie.
In cuvinte putine, dar incarcate de puterea Celui care le-a inspirat, Dumnezeu ne invata pe toti, fie mari sau mici, fie invatati sau mai putin invatati, fie saraci in duh sau bogati in duh, ce asteptari are Tatal nostru ceresc de la noi in privinta comuniunii dintre noi si El. Sau, mai bine zis, dintre El si noi, daca tinem seama de faptul ca Dumnezeu este adevaratul initiator al reluarii comuniunii cu omul, dupa ce acesta a cazut in pacat.
O astfel de esenta, cuprinzand in doar 23 de cuvinte o intreaga teologie a rugaciunii, este textul din Efeseni 6,18: „Faceti in toata vremea, prin Duhul, tot felul de rugaciuni si cereri. Vegheati la aceasta cu toata staruinta si rugaciune pentru toti sfintii.”
Tot ceea ce este important de spus, de invatat si de trait in privinta rugaciunii se gaseste in aceste cateva indemnuri scurte, precise si cat se poate de practice. Inainte de a le analiza si a intelege cum sa le aplicam in viata de zi cu zi, ar fi benefica o scurta observatie: apostolul Pavel vorbeste si scrie la superlativ. Cele 23 de cuvinte ale versetului cuprind 5 superlative: 1) „faceti in toata vremea”; 2) „prin Duhul”; 3) „tot felul de rugaciuni si cereri”; 4) „vegheati la aceasta cu toata staruinta”; 5) „si rugaciune pentru toti sfintii”.
Mesajul transmis de aceste superlative este clar: rugaciunea nu este o „cenusareasa” sau un „apendice” al vietii spirituale a omului, ci un lucru esential, de prima importanta. Daca un crestin nu poate predica asemenea vorbitorilor talentati, daca el nu are abilitatea de a studia in profunzime Cuvantul lui Dumnezeu asa cum o fac teologii, daca el nu are ocazia sa-si slujeasca semenii asa cum o fac cei care sunt inzestrati cu daruri spirituale in acest sens, este de inteles. Chiar si Dumnezeu intelege acest lucru, El care imparte talantii robilor Sai in functie de puterea fiecaruia ( vezi Matei 25,15 ).
Insa daca un om nu se roaga si nu are o comuniune vie si cristalina cu Dumnezeul sau, oricat ar fi el de umil, neinvatat si neinzestrat cu daruri spirituale, lucrul acesta este de neinteles. O relatie in care nu exista comunicare sincera, transparenta, poate fi numita oricum, insa nu poate fi numita relatie. Un om poate fi foarte religios, poate indeplini cu rigurozitate anumite ceremonii si ritualuri, poate avea o moralitate deosebita si o conduita de viata exemplara, insa daca el nu are si o relatie vie si constanta cu Dumnezeu, toate acestea sunt doar ca frunzele unui pom fara roade.
Una dintre misiunile Domnului Iisus Christos pe pamant a fost aceea de a ni-L descoperi pe Dumnezeul universului, Dumnezeul Cel Atotputernic, Creatorul si Sustinatorul tuturor lucrurilor, ca fiind Tatal nostru ceresc. Imaginati-va o familie in care toate lucrurile sunt in armonie: parintii se achita de datoriile parintesti, asigurandu-le copiilor toate conditiile de dezvoltare si afirmare, iar copiii sunt cuminti si ascultatori. Insa – ciudat!- intre parinti si copii nu exista nicio comunicare. Sau, poate, doar un simplu: „Buna ziua, tata!”, „La revedere, mama!”
Cum s-ar simti acei parinti, care tanjesc dupa comuniunea cu copiii lor, intr-o astfel de situatie? Sunt convins ca niciun parinte nu ar fi multumit intr-o asemenea postura. Dar oare cum Se simte Tatal ceresc cand miliarde de copii ai Sai incep, traiesc si sfarsesc ziua fara sa-L bage in seama, fara sa-I spuna un simplu „Multumesc!” pentru toata grija pe care le-o poarta, fara sa-i impartaseasca din bucuriile, grijile, aspiratiile sau temerile lor? Greu de imaginat ce se intampla in inima mare a Tatalui ceresc! Greu de inteles pentru noi cata durere poate exista in acea inima de Tata!
In micul tratat de teologie a rugaciunii, pe care il gasim in Efeseni 6,18, intalnim cinci superlative: cinci indemnuri ale apostolului Pavel adresate credinciosilor care doresc sa aiba o relatie vie si corecta cu Tatal ceresc:
1) „Faceti in toata vremea…”
Care este mesajul apostolului atunci cand ne indeamna sa ne rugam „in toata vremea”? Sa intelegem de aici ca un crestin trebuie sa se roage 24 de ore din 24, neglijandu-si familia, datoriile fatza de societate, biserica si chiar fatza de propriul trup?
Nicidecum! Nici Chiar Fiul lui Dumnezeu, care este Modelul nostru suprem in toate privintele, nu S-a rugat non-stop. Da, El petrecea multe nopti in rugaciune pana cand roua diminetii se aseza pe trupul Sau. Da, El Se ruga cu atata intensitate incat in Ghetsemani „sudoarea i Se facuse ca niste picaturi mari de sange care cadeau pe pamant” ( Luca 22,44 ). Da, El Se ruga cu o credinta atat de mare incat de fiecare data cand o facea putea spune, chiar inainte de a primi raspunsul cerului: „Tata, Iti multumesc ca M-ai ascultat” ( Ioan 11,41 ).
Insa nici chiar Fiul lui Dumnezeu nu S-a rugat necontenit. Care este atunci intelesul expresiei „in toata vremea”? Apostolul Pavel nu ne vorbeste aici despre rugaciuni lungi, neintrerupte si obositoare, ci despre o viata de rugaciune in care, in orice moment al zilei sau al noptii ne-am afla si oriunde am fi, suntem conectati pe lungimea de unda a cerului cu Tatal ceresc.
Nu rostim rugaciuni non-stop, bolborosind „aceleasi vorbe ca paganii, carora li se pare ca, daca spun o multime de vorbe, vor fi ascultati” ( Matei 6,7 ), dar avem spiritul rugaciunii. In orice moment putem lua legatura cu cerul, putem cere sfat si ajutor in lupta cu ispitele sau Ii putem impartasi Tatalui ceresc o bucurie pe care o traim. Aceasta inseamna a veghea in rugaciune. Un vanator care nu are arma la el si nu are degetul pregatit sa apese tragaciul nu este un vanator adevarat. Un crestin care nu are rugaciunea la el si nu este pregatit in orice clipa sa recurga la ea nu este un crestin veritabil. Este doar o imitatie nefericita.
Priviti la exemplul lui Neemia, paharnicul imparatului Persiei ( vezi Neemia 2, 1-5 ). Prezent la datorie, ca de obicei, Neemia are fatza trista, lucru neobisnuit pentru un paharnic al imparatului. Imparatul observa imediat ca ceva se petrecea in inima slujitorului sau si il intreaba: „Pentru ce ai fatza trista? Totusi nu esti bolnav; nu poate fi decat o intristare a inimii” ( vers. 2 ).
In dialogul care urmeaza, Neemia ii destainuie imparatului cauza tristetii sale: faptul ca Ierusalimul, cetatea stramosilor sai si capitala tarii natale, era in ruine. „Ce ceri?” – l-a intrebat imparatul. O intrebare neasteptata, care l-a surprins pe credinciosul paharnic. Ce s-ar fi intamplat daca Neemia nu ar fi avut spiritul de rugaciune activ, daca nu ar fi avut rugaciunea cu sine si nu ar fi fost conectat permanent cu cerul? Probabil ca ar fi pierdut ocazia de aur de a cere si a primi din partea imparatului tot sprijinul pentru reconstructia cetatii.
Dar, in acelasi moment, in gand, Neemia se roaga, iar Dumnezeu ii pune in minte si pe buze, prin Duhul Sfant, cererea sa catre imparat. Ceea ce a urmat, cunoastem. Ierusalimul aflat in ruine a fost rezidit si redat poporului Israel. Iata ce minuni poate face vegherea in rugaciune si mentinerea vie a legaturii noastre cu cerul.
2) „…prin Duhul”…
De ce avem nevoie de Duhul Sfant pentru a ne ruga? Oare nu stim ce trebuie sa cerem? Nu ne cunoastem nevoile si lipsurile? Cuvantul lui Dumnezeu ne spune ca, intr-adevar, cel putin in unele situatii, noi nu stim cum sa cerem si ce sa cerem.
„Atunci mama fiilor lui Zebedei s-a apropiat de Iisus impreuna cu fiii ei si I s-a inchinat, vrand sa-I faca o cerere. El a intrebat-o: „Ce vrei?” „Porunceste”, i-a zis ea, „ca in Imparatia Ta acesti doi fii ai mei sa sada unul la dreapta si altul la stanga Ta.” Drept raspuns Iisus i-a zis: „Nu stiti ce cereti…” ( Matei 20, 20-22 pp ) Iar apostolul Iacov intareste ideea, adaugand: „Sau cereti si nu capatati pentru ca cereti rau, cu gand sa risipiti in placerile voastre.” ( Iacov 4,3 )
Vi s-a intamplat sa-I cereti ceva lui Dumnezeu si apoi sa va para rau ca vi s-a implinit rugaciunea? Sau, dimpotriva, vi s-a intamplat sa cereti ceva in rugaciune si apoi, poate dupa ani de zile, sa-I multumiti lui Dumnezeu ca nu v-a ascultat rugaciunea? Mie mi s-a intamplat si Ii multumesc lui Dumnezeu ca a tinut cont de viziunea mea ingusta asupra vietii si de egoismul care ne urmareste pe fiecare dintre noi asemenea umbrei, chiar si in relatia noastra cea mai intima cu Dumnezeu. Cat de nefericit as fi fost astazi daca Dumnezeu ar fi implinit toate cererile mele in rugaciune!
De-a lungul anilor am invatat un lucru important despre Tatal ceresc: El asculta toate rugaciunile noastre ( cum ar putea un Tata iubitor ca El sa nu o faca? ), insa le implineste doar pe acelea care sunt spre binele nostru vremelnic si mai ales spre binele nostru vesnic. Doar El are imaginea de ansamblu al puzzle-ului atat de complicat al vietii noastre si doar El stie cel mai bine sa seze la locul ei fiecare piesa. Perspectiva noastra este limitata; perspectiva Lui este completa. Noi vedem doar pasul urmator pe care-l facem: El vede intregul drum pana la capat. Si daca El stie ca, daca ne-ar lasa sa mergem pe calea tuturor dorintelor noastre, dupa un colt de stanca se afla o prapastie in care am putea cadea si pieri pentru totdeauna, El nu ne va lasa sa mergem pe acea cale.
Daca cerem asistenta Duhului Sfant in rugaciunile noastre, El ne va inspira ce sa cerem de la Tatal ceresc, iar ceea ce vom cere vom primi cu siguranta pentru ca este dupa voia Lui si spre binele nostru.
3) „…tot felul de rugaciuni si cereri.”
Deoarece multi crestini asociaza notiunea de rugaciune exclusiv cu ideea de cerere, ne-am fi asteptat ca apostolul Pavel sa foloseasca fie expresia „tot felul de rugaciuni”, fie „tot felul de cereri”. Faptul ca el aminteste ambii termeni: rugaciune si cerere, dovedeste faptul ca in conceptia apostolului cei doi termeni nu sunt identici. Rugaciunile noastre pot contine tot felul de cereri – si este bine si normal sa fie asa! – insa rugaciunea nu se rezuma doar la a-I cere Tatalui nostru ceresc implinirea unor nevoi sau dorinte. Rugaciunea este ( sau ar trebui sa fie! ) mult mai mult decat o simpla lista de cereri mai mult sau mai putin egoiste.
Care parinte ar fi multumit ca relatia pe care o are cu copiii sai sa se rezume la cereri de genul: „Tata, da-mi, te rog, cheile masinii. Vreau sa ma plimb cu prietenii”? Sau: „Mama, da-mi ceva de mancare, caci mi-e o foame de lup”? Sau: „Tata si mama, dati-mi ceva bani de buzunar, sa pot iesi cu prietenii in oras?”
Insa ce fericiti sunt acei parinti ai caror copii vin in camera lor cu respect, povestindu-le despre realizarile lor, despre aspiratiile si visele lor, despre dezamagirile si luptele lor sufletesti! Rugaciunile care se rezuma doar la cereri facute lui Dumnezeu ascund uneori interese egoiste. Rugaciunile in care ne deschidem inima inaintea lui Dumnezeu ca inaintea unui prieten, spunandu-I tot ce avem pe suflet si fara sa uitam sa-I fim recunoscatori, sunt cele care-I produc Tatalui ceresc cea mai mare bucurie.
Nu stim cum va fi in cer in privinta vietii de rugaciune. Nu stim daca acolo, avand totul la indemana, vom mai avea de cerut ceva Tatalui nostru ceresc. Dar stim sigur un lucru: lauda si recunostinta la adresa lui Dumnezeu nu vor inceta niciodata. Dimpotriva, pe masura ce Il vor cunoaste mai bine pe Dumnezeu si vor deveni mai constienti de harul care le-a fost acordat, cei mantuiti Il vor lauda pe Dumnezeu tot mai mult in vesniciile care vor urma.
Poate ca cererile noastre vor inceta, insa lauda si recunostinta vor ramane elementul permanent al comuniunii dintre noi si Creator. Cum ar fi daca intr-o zi, plecandu-ne pe genunchi inaintea Tatalui ceresc, i-am spune simplu: „Tata, astazi nu vreau sa-Ti cer nimic. Tu stii ce am nevoie si sunt sigur ca imi vei implini nevoile. Astazi vreau doar sa stam de vorba impreuna. Vreau doar sa-Ti vorbesc, sa Te admir, sa-Ti spun ce simt fatza de Tine si sa-Ti ascult glasul. Vreau sa stii ca Te iubesc. Eu stiu ca si Tu ma iubesti. De abia astept clipa in care ne vom vedea fatza in fatza si nimeni nu ne va mai desparti”?
De aceea, sa renuntam la sabloane si tipare, la rugaciuni invatate pe de rost din cartile de rugaciune. Sa renuntam la formalism si superficialitate in comuniunea noastra cu cerul. Sa-I spunem lui Dumnezeu ce avem pe inima, iar deschiderea inimii noastre inaintea Lui Il va bucura mai mult decat orice.
4) „Vegheati la aceasta cu toata staruinta…”
Ca fiinte umane, am fost inzestrati de Creator cu emotii, sentimente si trairi sufletesti diferite. In conditiile vietii din Eden, toate acestea erau pozitive si constructive, insa dupa caderea in pacat a primilor nostri parinti toate aceste emotii, setimente si trairi au fost alterate. Asa se face ca sunt zile sau momente in aceeasi zi in care suntem bine dispusi si zile sau momente din aceeasi zi in care suntem prost dispusi.
Avem momente in care tanjim sa ne rugam, dar si momente in care nu simtim nevoia sa o facem. Tinand cont de labilitatea emotionala a fiintei umane decazute, apostolul Pavel vrea sa ne invete ca relatia noastra cu Dumnezeu nu trebuie lasata la discretia emotiilor si sentimentelor noastre. Daca am studia Biblia si ne-am ruga doar atunci cand avem chef, foarte probabil ca „cheful” va fi din ce in ce mai rar, pana va disparea complet.
Cand nu avem dispozitia sa ne rugam, tocmai atunci avem cea mai mare nevoie de rugaciune. Ca si studiul Cuvantului lui Dumnezeu, rugaciunea nu trebuie lasata la discretia emotiilor si trairilor de moment. Miza este prea mare pentru ca sa lasam relatia noastra cu Tatal ceresc la dispozitia starii noastre sufletesti. Noi trebuie sa ne educam viata de rugaciune, rugandu-ne „la timp si ne la timp”( 2 Timotei 4,2 ), adica si atunci cand avem dispozitia sa o facem, dar mai ales atunci cand aceasta dispozitie ne lipseste.
Dar de ce trebuie sa staruim in rugaciune? Oare copiii trebuie sa insiste inaintea parintilor lor atunci cand le este foame si cer de mancare? Cand au nevoie de rechizite scolare, ei trebuie sa staruie de parinti ca sa le cumpere aceste lucruri la inceput de an scolar? Ce loc are staruinta in rugaciune in cadrul relatiei dintre noi si Tatal nostru ceresc?
Ce am putea spune despre un adolescent care le spune in treacat, o singura data, parintilor sai: „Tata! Mama! Am nevoie de un calculator mai performant, caci cu cel pe care-l am nu ma mai descurc.”? Apoi trec zile, saptamani si luni in care copilul nu mai aminteste nimic despre nevoia lui. Parintii ar putea trage concluzia: „Copilului nostru doar i s-a parut ca are nevoie de un calculator nou. A fost o parere trecatoare. Ce rost are sa facem o investitie atat de mare din moment ce el nu e prea convins ca are nevoie de un calculator nou?”
Nu, nu Dumnezeu are nevoie ca noi sa staruim in rugaciunile noastre pentru un anumit lucru. Noi suntem cei care avem nevoie sa staruim, sa-I prezentam Tatalui ceresc in mod repetat o anumita cerere sau problema. Staruinta in rugaciune scoate in evidenta cel putin patru lucruri importante. Cand staruim in rugaciune demonstram ca:
1) Suntem constienti de o anumita nevoie a noastra sau a semenilor nostri
2) Suntem constienti ca doar Dumnezeu poate rezolva problema sau cererea noastra
3) Dorim cu sinceritate si ardoare rezolvarea problemei pentru care ne rugam.
4) Suntem constienti ca in marea lupta dintre bine si rau adevarul are nevoie de timp pentru a birui.
De aceea, staruinta in rugaciune este dovada pentru intregul cer ca dorim cu ardoare un anumit lucru pe care doar Dumnezeu il poate implini. O astfel de atitudine este credinta la superlativ, iar Dumnezeu va onora o astfel de credinta la timpul potrivit si in modul cel mai potrivit cu putinta.
5) „…si rugaciune pentru toti sfintii.”
Dar oare sfintii au nevoie de rugaciunile noastre? Daca sunt deja sfinti, mai au ei nevoi care pot fi implinite ca urmare a rugaciunilor unor bieti muritori? Insa acest pasaj biblic nu vorbeste despre sfintii mantuiti, ci despre sfintii in devenire, care inca duc lupta credintei pe un pamant ostil si blestemat. „Sfintii” sunt crestinii care, trecand de partea lui Christos in marea lupta dintre bine si rau, sunt inca aici, pe pamant. Ei sunt pusi deoparte de Dumnezeu, insa sunt inca in trupuri pamantesti, inca sunt vulnerabili si pot cadea in cursele celui rau. Ei inainteaza zilnic spre cer, spre desavarsire, dar au luptele lor teribile cu ispitele din afara si propriile lor defecte de caracter.
„Sfintii” acestia sunt cei care au luat asupra lor numele de crestin, de urmasi ai lui Christos, insa ei nu reprezinta inca Biserica biruitoare, ci Biserica luptatoare. Unii dintre ei, din nefericire, nu-si vor duce mantuirea pana la capat si vor cadea de la credinta. De aceea, rugaciunea de mijlocire pentru semenii nostri, care sunt angrenati in aceeasi lupta spirituala cu ”duhurile rautatii din locurile ceresti” ( Efeseni 6,12 ) ca si noi, este o rugaciune izvorata din altruism si dragoste. O astfel de rugaciune nu are cum sa nu-I fie placuta lui Dumnezeu. Si o astfel de rugaciune nu se poate sa nu primeasca un raspuns favorabil, chiar daca trebuie sa asteptam acest raspuns o viata intreaga.
Acestea sunt cele cinci idei de baza ale micului tratat de teologie a rugaciunii din Efeseni 6,18.
„Faceti in toata vremea, prin Duhul, tot felul de rugaciuni si cereri. Vegheati la aceasta cu toata staruinta si rugaciune pentru toti sfintii.”
( Efeseni 6,18 )
„Daca stiti aceste lucruri, ferice de voi daca le faceti”
( Ioan 13,17 )
Lori Balogh
