Iisus Christos – Părintele veșniciilor

Iisus Christos – Părintele veșniciilor

Deși avem aceeași Biblie, pe care o considerăm Cuvântul lui Dumnezeu adresat omenirii decăzute, înțelegerea noastră cu privire la o multitudine de subiecte este diferită. Cu aceeași Biblie în mână, unii înțeleg că sfârșitul tuturor lucrurilor este foarte aproape, în timp ce alții privesc înainte la mulți ani de prosperitate pe acest pământ. Unii cred că pot bea și mânca orice, în timp ce alții, pe baza aceleiași Scripturi, selectează cu grijă ceea ce introduc în „templul” trupului lor.

Unii au înțeles din studiul Cuvântului lui Dumnezeu că adevărata zi de odihnă și de închinare este Sabatul zilei a șaptea, în timp ce alții adună argumente din aceeași sursă divină în favoarea păzirii duminicii, prima zi a săptămânii. Unii cred că moartea e un „somn” temporar, până la înviere, în care omul nu este conștient de nimic, în timp ce alții, pe baza aceleiași Scripturi, cred în viața de „dincolo”, fie trăită într-un Rai fericit, fie cea petrecută într-un Iad veșnic și prezent. Lista poate continua.

Dacă vederile noastre diferite cu privire la unele subiecte pot avea unele consecințe mai grave sau mai puțin grave pentru mântuirea sufletelor noastre, atunci când subiectul în discuție este Însăși Persoana lui Dumnezeu, cu tot ce presupune el: atribute, caracter, natură și personalitate, lucrurile capătă o greutate aparte.

Însuși Mântuitorul ne arată că esența vieții veșnice este strâns legată de cunoașterea lui Dumnezeu: „Și viața veșnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Christos, pe care L-ai trimis Tu” (Ioan 17,3).

De aici înțelegem ținta pe care și-a propus-o apostolul Pavel din momentul în care Iisus Christos l-a întâmpinat pe drumul spre Damasc: „Să-L cunosc pe El și puterea învierii Lui și părtășia suferințelor Lui și să mă fac asemenea cu moartea Lui, ca să ajung cu orice preț, dacă voi putea, la învierea din morți” (Filipeni 3,10.11).

Ce se întâmplă atunci când avem opinii și concepții diferite cu privire la persoana și natura lui Dumnezeu? Din nefericire, putem ajunge în situația de a ne crea în interiorul ființei noastre o imagine deformată despre Dumnezeul cel viu și adevărat. Iar noi, creștinii, care citim aceeași Biblie, să ajungem să ne închinăm unui dumnezeu fals, plăsmuit în imaginația noastră, dar în realitate inexistent.

Având aceeași Biblie în mâinile lor, pe birourile lor de studiu, în bibliotecile și pe amvoanele bisericilor lor, creștinii au concepții diferite față de Persoana și natura Domnului Iisus Christos. Aceste concepții referitoare la Fiul lui Dumnezeu pot fi grupate în patru categorii mari, care, în esență, susțin următoarele:

1) Iisus Christos a fost un simplu om și nimic mai mult. Iudeii contemporani cu El nu vedeau în Persoana Sa decât un simplu om (vezi Ioan 10,33: „Tu care ești om…”)

2) Iisus Christos este prima ființă creată din Univers, „începutul zidirii lui Dumnezeu” (vezi Apocalipsa 3,14).

3) Iisus Christos este Fiul lui Dumnezeu, „Cel întâi născut din toată zidirea” (vezi Coloseni 1,15), născut în mod literal și biologic din Tatăl, cândva în veșnicia trecutului.

4) Iisus Christos este Dumnezeu adevărat, egal cu Tatăl, „Dumnezeu binecuvântat în veci” (vezi Romani 9,5), în care „locuiește trupește toată plinătatea Dumnezeirii” (vezi Coloseni 2,9).

Îi este cuiva indiferent cine este în realitate Iisus Christos, Fiul lui Dumnezeu și Fiul omului? Ne este totuna dacă El a fost un simplu om, asemenea oricărui reprezentant al rasei umane, sau dacă El este o creatură a Tatălui? Ne este indiferent dacă pe crucea Golgotei și-a dat viața ca jertfă răscumpărătoare doar un om, doar o ființă creată, doar un Fiu de Dumnezeu venit la existență cândva, sau acolo Și-a oferit viața Însuși Izvorul vieții, Cel existent prin Sine Însuși și Cel numit de profetul Isaia „Părintele veșniciilor”?

În funcție de concepția pe care o avem despre Persoana și natura lui Iisus Christos, putem aprecia mărețul Său sacrificiu făcut pentru mântuirea omului; putem înțelege mai mult sau mai puțin din dragostea lui Dumnezeu care a stat la baza Planului de Mântuire. Și în funcție de această concepție, Îi aducem Mântuitorului închinarea care I se cuvine sau, dimpotrivă, Îl jefuim de închinarea pe care I-o datorăm.

Mișcarea antitrinitariană din zilele noastre, care nu este altceva decât o reînviere a vechiului arianism din secolul al IV-lea, promovează o concepție care degradează natura și personalitatea a două dintre cele trei Persoane ale Dumnezeirii. În viziunea antitrinitariană, Duhul Sfânt nu este o Persoană divină distinctă, asemenea Tatălui și Fiului, ci o emanație de la Tatăl (după unii), sau de la Fiul (după alții), în timp ce Fiul este considerat fie prima Ființă creată de Tatăl din nimic (viziune ariană), fie o Ființă divină născută din Tatăl cândva în veșnicia trecutului (viziunea semi-ariană).

Ambele concepții cu privire la Iisus Christos – cea de-a doua Persoană a Dumnezeirii – susțin un început al existenței Sale. Implicațiile acestui crez sunt uriașe. Dacă Iisus Christos are un început al existenței Sale, fie prin creație, fie prin naștere din Tatăl, înseamnă că dumnezeirea Sa este delegată, primită și dependentă de cea a Tatălui.

Potrivit acestei concepții, pe cruce nu Și-a dat viața „marele nostru Dumnezeu și Mântuitor” (vezi Tit 2,13), marele „Eu sunt” (vezi Ioan 8,24), ci o Ființă a cărei viață și dumnezeire depind de Tatăl. Adică un Dumnezeu mai mic decât Tatăl, nu Unul care este „deopotrivă cu Dumnezeu”, egal cu Tatăl în natură, atribute, putere și autoritate (vezi Ioan 5,18; 10,30.33; Filipeni 2,6).

Concepțiile antitrinitariene cu privire la natura lui Iisus Christos micșorează și estompează slava jertfei Fiului lui Dumnezeu, măreția Planului de Mântuire și dragostea lui Dumnezeu față de omul păcătos. Și aceasta pentru motivele pe care deja le-am exprimat: Nu ne este indiferent cine s-a jertfit pe cruce, cine este modelul nostru de viețuire, cine mijlocește pentru noi în Sanctuarul ceresc și cine va fi judecătorul nostru la sfârșitul timpului.

Mișcarea antitrinitariană a primit un nou avânt în ultima vreme, afectând toate confesiunile creștine. Nici Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea nu a scăpat de efectele ei. În apărarea crezului trinitarian se pot aduce multe argumente teologice și istorice, însă datorită specificului ei, Biserica Adventistă are un argument în plus: scrierile lui Ellen G. White, numite generic „Spiritul Profeției”, pe care biserica le consideră inspirate de Duhul lui Dumnezeu.

Iată un verset biblic pe care Ellen G. White îl comentează în două moduri diferite: Psalmul 90,1.2: „Doamne, Tu ai fost locul nostru de adăpost din neam în neam. Înainte ca se fi făcut munții și înainte ca să se fi făcut pământul și lumea, din veșnicie în veșnicie, Tu ești Dumnezeu.”

Pasajul vorbește în mod evident de Dumnezeu Tatăl, de existența Sa veșnică. Din veșnicia trecutului până în cea a viitorului, El este fără început și fără sfârșit al existenței. Aceasta înseamnă a fi veșnic, iar Ellen G. White confirmă acest adevăr. Referindu-se la viziunea lui Daniel cu privire la sala tronului lui Dumnezeu, ea afirmă:

„Astfel, i-a fost prezentată profetului, în viziune, ziua aceea mare și solemnă, când caracterele și viețile oamenilor vor trebui să treacă pe dinaintea Judecătorului a tot pământul și când fiecare om va trebui să primească răsplata „după faptele sale”. Cel Îmbătrânit de zile este Dumnezeu Tatăl. Psalmistul spune: „Înainte ca să se fi născut munții și înainte ca să se fi făcut pământul și lumea, din veșnicie în veșnicie, Tu ești Dumnezeu” (Psalmul 90,2). El, Izvorul oricărei existențe și al oricărei legi, este Acela care conduce judecată. Iar îngerii sfinți, ca slujitori și martori în număr de „zece mii de ori zece mii”, participă la acest mare tribunal” (Ellen G. White, „Tragedia veacurilor”, cap. „În fața raportului vieții”, 479.2).

Cu toate acestea, același pasaj biblic este aplicat de Ellen G. White și Domnului Iisus Christos:

„Înainte ca să se fi născut munții și înainte ca să se fi făcut pământul și lumea, din veșnicie în veșnicie Tu ești Dumnezeu” (Psalmul 90,2). „Norodul acesta, care zăcea în întuneric, a văzut o mare lumina și peste cei ce zăceau în ținutul și umbra morții a răsărit lumina” (Matei 4,16). Aici preexistența lui Christos și scopul manifestării Sale în lumea noastră sunt prezente ca niște raze vii ale luminii care vine de la scaunul de domnie cel veșnic” (Ellen G. White, „Solii alese”, cap. „Preexistența lui Christos”, 121.2).

Citind cele două referințe diferite, se poate observa că Ellen G. White nu face nicio diferență între preexistența veșnică a Tatălui și cea a Fiului. „Din veșnicie în veșnicie” – această expresie aplicată deopotrivă Tatălui și Fiului dovedește egalitatea dintre cele două Persoane divine, Fiul fiind la fel de veșnic ca Tatăl, adică fără un început al existenței Sale.

Într-un alt paragraf, de data aceasta din cartea „Lucrarea misionară medicală”, Ellen G. White afirmă: „Dumnezeu a existat întotdeauna. El este marele Eu Sunt. Psalmistul spune: „Înainte că se fi născut munții și înainte ca să se fi făcut pământul și lumea, din veșnicie în veșnicie Tu ești Dumnezeu” (Psalmul 90,2). El este Cel Preaînalt care dăinuiește veșnic. „Eu sunt Domnul, Eu nu Mă schimb”, spune El (Maleahi 3,6). „El este Același ieri, azi și în veci” (Evrei 13,8). El este infinit și omniprezent. Cuvintele noastre nu pot descrie măreția și maiestatea Sa” (Ellen G. White, „Lucrarea misionară medicală”, cap. „Când tăcerea este elocventă”, 92.4).

Paragraful acesta pare să se refere la Dumnezeu Tatăl, însă versetul citat din Evrei 13,8 face referire directă la Domnul Iisus Christos, căci acolo se specifică: „Iisus Christos este Același ieri, azi și în veci.” Este cât se poate de clar că Ellen G. White se referă în acest paragraf din nou la Iisus Christos ca fiind marele Eu Sunt, Dumnezeul cel veșnic, fără început și fără sfârșit. „Dumnezeu a existat întotdeauna” – afirmă Ellen G. White. Și deoarece Iisus Christos este Dumnezeu, El a existat întotdeauna.

O altă dovadă elocventă a divinității absolute a Domnului Christos și a existenței Sale veșnice îl reprezintă pasajul din Apocalipsa 1,17.18: „Când L-am văzut, am căzut la picioarele Lui ca mort. El Și-a pus mâna dreaptă peste mine și a zis: „Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi și Cel de pe urmă. Cel viu. Am fost mort și iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu țin cheile morții și ale Locuinței morților.”

Întregul context al capitolului 1 din cartea Apocalipsei ne arată că Cel care i S-a descoperit lui Ioan pe insula Patmos a fost Însuși Domnul Christos. Dintre Persoanele Dumnezeirii numai El a gustat moartea și învierea, pentru a trăi apoi în vecii vecilor. Comentând acest pasaj biblic, Ellen G. White afirmă:

„Acestea sunt declarații solemne și pline de semnificație. Cel care l-a vizitat pe slujitorul Său exilat pe insula numită Patmos era Izvorul oricărei îndurări și iertări, al păcii și al harului, Cel existent prin Sine Însuși, Cel veșnic și neschimbător” (Ellen G. White, Manuscrisul 81, 1900; Bible Commentary vol.7, p.955).

Așadar, Biblia nu face nicio diferență între existența Tatălui și a Fiului. Ambele existențe sunt veșnice, ambele sunt fără început și fără sfârșit. Alte paragrafe aparținând scrierilor lui Ellen G. White confirmă acest mare adevăr referitor la preexistența din veșnicie a lui Iisus Christos.

„Domnul Christos a fost una cu Tatăl din veșnicie, iar când a luat asupra Sa natura omenească, El a continuat să fie una cu Tatăl. El este veriga de legătură între Dumnezeu și omenire” (Ellen G. White, „Solii alese” 1, cap. „Înfruntarea ispitei”, p.228).

„Domnul Christos a fost Dumnezeu ca esență și în sensul cel mai înalt. El a fost cu Dumnezeu din veșnicie, Dumnezeu peste toate lucrurile, binecuvântat pentru veșnicie. Domnul Iisus Christos, Fiul divin al lui Dumnezeu, a existat din veșnicie ca persoană distinctă și totuși una cu Tatăl” (Ellen G. White, „Solii alese” 1, cap. Preexistența lui Christos” 120.7).

„Când Christos a trecut prin porțile cerului, El a fost întronat în mijlocul adorării îngerilor. De îndată ce această ceremonie s-a încheiat, Duhul Sfânt a coborât asupra ucenicilor în torente bogate și Christos a fost cu adevărat proslăvit chiar cu slava pe care o avusese la Tatăl din veșnicie” (Ellen G. White, „Signs of the Times”, 24 August 1891, par.10).

În toate aceste paragrafe din scrierile lui Ellen G. White, care vorbesc despre preexistența lui Iisus Christos, apare expresia „din veșnicie”. Această expresie pe care o întâlnim în traducerea în limba română a scrierilor lui Ellen G. White a fost speculată de către antitrinitarieni, care au încercat să armonizeze declarațiile biblice cu privire la existența din veșnicie a Domnului Christos cu concepția semi-ariană potrivit căreia El ar avea un început al existenței.

Antitrinitarienii susțin că noi, oamenii, mergând înapoi pe scala timpului, ajungem într-un punct de la care nu mai putem gândi, un punct tainic, ascuns. Antitrinitarienii susțin că Iisus Christos a fost creat (arienii) sau S-a născut (semi-arienii) cândva, dincolo de acel punct tainic. Și deoarece acel punct este atât de îndepărtat pentru oamenii muritori, Iisus Christos pentru noi este veșnic, chiar dacă are un început al existenței.

Însă paragrafele citate mai sus din scrierile lui Ellen G. White au originalul în limba engleză. În toate aceste exemple, acolo unde în limba română apare expresia „din veșnicie”, în limba engleză autorul folosește expresia „for all eternity” („din toată veșnicia”).

Expresia autoarei Ellen G. White „for all eternity” – „din toată veșnicia” nu ne permite să gândim că Iisus Christos există doar dintr-un punct al veșniciei. El există „din toată veșnicia” trecută și „din toată veșnicia” El a fost una cu Tatăl. Iar la înălțarea Sa la cer, după înviere, Iisus a primit slava pe care o avusese „din toată veșnicia” în ceruri. Iisus a fost cu Tatăl „din toată veșnicia”, nu doar dintr-o parte a veșniciei.

Același autor, Ellen G. White, atrage atenția asupra unui lucru deosebit de solemn:

„Măreția lui Dumnezeu nu poate fi măsurată și înțeleasă. Și acea doctrina care neagă Dumnezeirea absolută a lui Iisus Christos neagă de asemenea Dumnezeirea Tatălui, căci niciun om nu-L cunoaște pe Fiul decât numai Tatăl” (Ellen G. White, „Signs of the Times”, 27 iunie, 1895, par. 3).

Termenul „Dumnezeire” înseamnă „Divinitate”. Dumnezeirea este atât de strâns unită, încât a nega puterea sau existența veșnică a uneia dintre Persoanele Ei înseamnă a nega puterea și existența veșnică a întregii Divinități.

Toate aceste dovezi, împreună cu multe altele care nu sunt amintite în acest articol, se armonizează perfect cu bine-cunoscuta profeție mesianică din Isaia 9,6.7:

„Căci un Copil ni S-a născut, un Fiu ni S-a dat și domnia va fi pe umărul Lui. Îl vor numi: „Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veșniciilor, Domn al păcii”. El va face ca domnia Lui să crească și o pace fără de sfârșit va da scaunului de domnie al lui David și împărăției lui, o va întări și o va sprijini prin judecată și neprihănire, de acum și și-n veci de veci; iată ce va face râvna Domnului oștirilor.”

Cu circa 700 de ani înainte de întruparea Fiului lui Dumnezeu, profetul Isaia, inspirat de Duhul lui Dumnezeu, a profetizat despre Pruncul ce urma să se nască în Betleem că El era „Dumnezeu tare și Părintele veșniciilor.”

Se poate afirma despre cineva care are un început al existenței, fie în calitate de creatură a lui Dumnezeu, fie de cea de Fiu născut în mod literal din Tatăl, că este „Părintele veșniciilor”? Ideea de început al existenței și titulatura „Părintele veșniciilor” sunt incompatibile. Iisus Christos este marele „Eu Sunt”, „Alfa și Omega”, „Cel dintâi și Cel de pe urmă”, „Părintele veșniciilor”, „Dumnezeu binecuvântat în veci”.

Din această perspectivă, jertfa de pe Calvar capătă o valoare și o semnificație infinită, iar dragostea lui Dumnezeu pentru noi, ființe nevrednice și păcătoase, rămâne o taină de neînțeles. Însă, deși nu putem înțelege pe deplin dragostea lui Dumnezeu, putem totuși să beneficiem de ea. Iar mântuirea sufletelor noastre va fi una dintre roadele acestei iubiri infinite.

Lori Balogh