Nu iesi pe aceeasi poarta pe care ai intrat!
„Mă bucur când mi se zice: „Haidem la Casa Domnului!” ( Psalmul 122,1 ) „Haidem la locuinţa Lui, să ne închinăm înaintea aşternutului picioarelor Lui!…” ( Psalmul 132,7 )
Venirea la Casa Domnului, indiferent daca aceasta se numeste sinagoga, templu, biserica, manastire, moschee sau casa de rugaciune, si participarea la serviciile de cult fac parte din inchinarea pe care omul o aduce inaintea Dumnezeului in care crede.
Chiar daca in ultima vreme numarul neafiliatilor este tot mai mare ( oameni care marturisesc credinta in Dumnezeu, dar care refuza sa se alature unei religii sau confesiuni ), participarea la serviciile de cult ramane, totusi, o parte a inchinarii colective. Si aceasta pentru simplul motiv ca Dumnezeu nu conduce oameni izolati, instrainati unul de celalalt, ci conduce un intreg popor spre izvoarele mantuirii.
Intreaga Biblie da marturie despre acest adevar. In timpurile Vechiului Testament, Dumnezeu ar fi putut lucra cu inchinatori separati unul de celalalt ( lucru pe care l-a facut in anumite situatii ), insa planul Sau a fost intotdeauna acela de a-i calauzi pe copiii Sai intr-un singur popor, pe care-l revendica drept poporul Sau, poporul ales.
„Imi veti fi o semintie de preoti si un neam sfant” ( Exodul 19,6 ) – iata idealul pe care Dumnezeu l-a avut in vremurile Vechiului Testament, odata cu eliberarea poporului evreu din robia egipteana. Insa, desi istoria lumii a inaintat si vremurile s-au schimbat, idealul lui Dumnezeu a ramas acelasi.
In timpurile Noului Testament, dorinta Tatalui ceresc de a avea un popor al Sau, sfant, deosebit de lume, este clar zugravita pe paginile Scripturii. Scriind Bisericii din vremea sa, apostolul Petru afirma: „Voi insa sunteti o semintie aleasa, o preotie imparateasca, un neam sfant, un popor pe care Dumnezeu Si l-a castigat ca sa fie al Lui, ca sa vestiti puterile Celui ce v-a chemat din intuneric la lumina Sa minunata; pe voi, care odinioara nu erati un popor, dar acum sunteti poporul lui Dumnezeu…” ( 1 Petru 2,9.10 pp )
De ce un popor si nu indivizi izolati? Raspunsul la aceasta intrebare este complex.
1) In primul rand, daca Dumnezeu este Tatal nostru, al tuturor, inseamna ca noi toti suntem frati. Prin urmare, e cat se poate de natural ca El sa doreasca sa vada o deplina unitate, bazata pe dragoste si respect, intre copiii Sai. E numai firesc ca Tatal ceresc sa pretinda copiilor Sai sa lucreze impreuna, sa se sprijine unul pe celalalt si sa I se inchine impreuna.
2) Unitatea Bisericii ( a credinciosilor, nu a zidurilor! ) trebuie sa oglindeasca unitatea desavarsita care exista in sanul Dumnezeirii, asa dupa cum a zugravit-o Insusi Mantuitorul: „Ma rog ca toti sa fie una, dupa cum Tu, Tata, esti in Mine si Eu in Tine, ca si ei sa fie una in Noi, pentru ca lumea sa creada ca Tu M-ai trimis.” ( Ioan 17, 21 )
3) Inca din zorii Creatiei, Biblia ne descopera marele adevar cu privire la importanta pe care Creatorul o acorda relatiilor omului, atat pe verticala ( relatia cu Dumnezeu ), cat si pe orizontala ( relatiile cu semenii ). „Nu este bine ca omul sa fie singur” ( Geneza 2,18 ) – este un principiu de care Dumnezeu a tinut cont inca de la crarea omului, principiu care ramane in vigoare de-a lungul istorie omenirii pana la restaurarea tuturor lucrurilor. Iar dupa aceasta, pana in vesnicie…
4) Daca vietuirea in izolare predispune omul la egoism si lipsa de empatie fatza de nevoile semenilor, simtamantul apartenentei de un grup, care are aceleasi principii morale si se inchina aceluiasi Dumnezeu, este cea mai eficienta cale pentru dezvoltarea altruismului si empatiei. Trairea in colectivitate, mai ales in conditiile pacatului, este o veritabila scoala in care asperitatile caracterului omului au toate sansele sa fie inlaturate.
Asadar, venirea la Casa Domnului si inchinarea colectiva la care suntem chemati ramane un ideal al Tatalui nostru ceresc pentru copiii Sai de pe pamant. Iar atunci cand Dumnezeu are un ideal cu privire la om, acest ideal este legat de un scop precis, aducator de binecuvantare.
Iata o intrebare care ar putea sa para banala unora dintre noi: De ce mergem la Casa Domnului? De ce nu ramanem acasa, pentru a ne inchina fiecare in „odaita lui” cu usile inchise? Nu ne-a asigurat Insusi Mantuitorul ca Tatal nostru, „care este in ascuns” si „vede in ascuns”, ne va rasplati ( vezi Matei 6,6 )?
De asemenea, nu a invatat-o Domnul Iisus pe femeia din Samaria ca „vine ceasul cand nu va veti inchina Tatalui nici pe muntele acesta, nici la Ierusalim”, ci „inchinatorii adevarati se vor inchina Tatalui in duh si adevar, fiindca astfel de inchinatori doreste si Tatal”? ( Ioan 4, 21.23 )
Daca astfel stau lucrurile cu privire la inchinarea adevarata, de ce mai e nevoie sa mergem la Casa Domnului? Nu gasim pe posturile de televiziune, la radio, dar mai ales pe internet suficiente „oferte” si alternative care sa inlocuiasca participarea noastra fizica, trupeasca, la serviciile de inchinare colectiva?
Desigur, „oferte” sunt destule si chiar sunt benefice in cazurile de forta majora, cand copiii lui Dumnezeu sunt retinuti de boala, calamitati naturale, conditii de razboi, persecutie sau alte situatii urgente. Insa in conditii normale de sanatate, pace si libertate, Dumnezeu asteapta de la copiii Sai sa via impreuna la Casa Sa si acolo sa I se inchine impreuna. Asa cum fac ostile ingeresti in cerul slavit si asa cum o vor face multimile celor mantuiti pe Noul Pamant. Cine isi imagineaza ca pe Noul Pamant, in viata viitoare, se va inchina lui Dumnezeu tot singur, izolat si neafiliat marii multimi a celor mantuiti se inseala amarnic.
De ce mergem totusi la Casa Domnului si alegem sa nu ramanem lipiti de ecranul televizorului sau al calculatorului? Motivele pot fi foarte diferite de la un om la altul. Unii o fac din obisnuinta, poate de zeci de ani. Acesti crestini nu pot concepe iesirea dintr-o rutina care aproape ca li s-a imprimat in codul lor genetic. Nu pentru ca Il iubesc pe Dumnezeu sau pentru a I se inchina cu adorare si recunostinta, ci pur si simplu pentru ca asa au fost invatati si asa s-au obisnuit. Iar obisnuinta – nu-i asa? – este a doua natura a omului.
Alti credinciosi merg la Casa Domnului pentru a se intalni cu prietenii. In cazul acesta, Casa Domnului devine un fel de club, in care, cei ce se aduna acolo, socializeaza, discuta despre hobby-urile lor, despre ultimele marci de automobile sau reusitele lor la pescuit si inca despre o multime de lucruri care-i pasioneaza sau ii ingrijoreaza. Mai putin despre pocainta, mantuire, misiune…
Unii merg la Casa Domnului doar la fara frecventa. De ce totusi merg din cand in cand si nu abandoneaza definitiv biserica? Pentru a-si salva imaginea de inchinatori si a evita intrebari in legatura cu absentarea lor de la serviciile divine. Cate o prezenta sporadica le salveaza statutul de membru al bisericii.
Altora le este frica sa lipseasca de la serviciile de cult de teama pedepsei. In imaginatia lor, Dumnezeu e gata sa trimita sagetile fulgerelor Sale impotriva tuturor celor care nu merg pe calea Sa. Si atunci, ca sa nu li se intample ceva rau, mai bine „sacrifica” putin din timpul lor liber pentru a imblanzi mania unui Dumnezeu aspru care le urmareste fiecare pas.
Sunt si persoane care fac lucrul acesta din interese meschine. S-au indragostit de o fata frumoasa sau de un baiat chipes din biserica si, pentru a-i castiga inima, sunt dispusi la orice sacrificiu. Inclusiv „sacrificiul” de a participa la programele bisericii. Ce se intampla cu acestia dupa ce si-au atins scopul? E usor de prevazut…
Altii merg la Casa Domnului in speranta ca vor primi ajutoare materiale. Se stie ca in bisericile crestine se cultiva altruismul si darnicia, iar unii oameni stiu sa profite de acest lucru. Daca pe Insusi Mantuitorul lumii unii L-au cautat doar pentru „paine si peste” ( vezi Ioan 6,26 ), astazi de ce ar fi altfel?
Sa ne oprim putin din aceasta analiza. Venind in contact cu astfel de „inchinatori” ai lui Dumnezeu, nu este de mirarae ca numarul celor neafiliati ( care nu se ataseaza niciunui grup religios, dar in profunzimea fiintei lor cred in Dumnezeu ) creste de la o zi la alta. Insa cazurile prezentate mai sus nu reprezinta intreaga biserica. Ele sunt exceptii nedorite de la idealul pe care Dumnezeu il are cu poporul Sau.
Odata, un enorias a scris o scrisoare editorului unui ziar, plangandu-se ca nu are niciun sens sa mai mearga la biserica in fiecare sambata.
“Am fost la biserica timp de 30 de ani” spunea el, “ si in acest timp am auzit peste 3.000 de predici. Dar din toate acestea nu-mi amintesc niciuna. Am ajuns la concluzia ca…. imi pierd timpul, mergand la biserica, iar pastorii….. isi risipesc timpul predicandu-le altora.”
Toate acestea au starnit o intreaga controversa in rubrica “Scrisori catre editor”, spre deliciul editorului. Au trecut saptamani pana cand cineva a scris acestuia: “ Sunt casatorit de 30 de ani. Sotia mea in acest timp a gatit peste 32.000 de meniuri, dintre care nu-mi amintesc intregul meniu pentru o singura masa. Dar stiu un lucru: aceste meniuri m-au hranit si mi-au dat puterea de care aveam nevoie la munca. Daca sotia mea nu mi-ar fi dat sa mananc, as fi fost mort astazi din punct de vedere fizic. Cu alte cuvinte daca nu m-as fi dus la biserica pentru a ma hrani, as fi fost mort astazi din punct de vedere spiritual!”
De ce inchinatorii lui Dumnezeu trebuie sa frecventeze biserica? Frecventarea bisericii este obligatie sau necesitate? Un crestin autentic, sincer fatza de sine, fatza de lume si fatza de Dumnezeul lui, merge la Casa Domnului pentru a se intalni cu Creatorul sau si pentru a I se inchina. Nu intamplator primul locas de inchinare ridicat in pustiu pentru poporul Israel, inainte de construirea tabernacolului, s-a numit „cortul intalnirii.”
In Exodul 33,7 citim: „Moise a luat cortul lui și l-a intins afara din tabara, la o departare oarecare; l-a numit Cortul intalnirii. Si toti cei ce intrebau pe Domnul se duceau la Cortul intalnirii, care era afara din tabara.” Daca privim contextul acestui eveniment, vom observa ca el are loc dupa incidentul dramatic cu vitelul de aur, cand poporul, la scurt timp de la incheierea legamantului cu Dumnezeu la Sinai, l-a calcat prin inchinarea la idolul facut de Aaron la cererea poporului.
Faptul ca acel cort a fost amplasat “afara din tabara” simboliza indepartarea prezentei lui Dumnezeu din mijlocul poporului. Dumnezeu a dorit sa se retraga din cauza nelegiuirii si a incapatanarii poporului. Acolo, afara din tabara, cei care doreau sa se intalneasca cu Domnul, puteau sa mearga intr-o pocainta adevarata, marturisindu-si pacatele si cautand mila lui Dumnezeu.
Prin extensie, aplicand simbolul la noi, Dumnezeu ne cheama la Casa Lui de inchinare, in afara locuintei noastre si ne invita sa ne ridicam din patul cald al comoditatii noastre si sa ne indepartam de placerile si hobby-urile noastre, departe de dependentele noastre, oricare ar fi ele ( dependenta de somn, de munca, de televizor sau de online ).
Dumnezeu a hotarat un loc bine definit in afara locuintei noastre pentru a-I aduce inchinarea noastra publica, aici in locasul Sau, in biserica Sa alaturi de fratii si surorile noastre de credinta, eliberati de grijile si poverile noastre, de problemele cotidiene si de preocuparile noastre efemere, rupti de aceasta lume si totusi preocupati de mantuirea ei.
Cu cateva secole in urma, intr-un sat dintr-o zona montana din Europa, un nobil bogat s-a hotarat sa lase o mostenire consatenilor sai, materializata intr-o biserica care sa dainuiasca trecerii timpului. In ziua inaugurarii, oamenii din sat s-au adunat si au admirat frumusetea cladirii, mobilierul si utilitatile care erau minunate.
La slujba de seara, au remarcat ca lipsea ceva si au spus nobilului: ”Totul este perfect, bine aranjat dar sursa de lumina….lipseste.” In loc de raspuns, acel nobil a dat fiecarei persoane cate o lampa cu gaz, dupa care le-a spus: “Aceasta biserica va fi luminata in masura in care fiecare din sat va participa la inchinare.”
Prima functie pe care o indeplineste Casa Domnului, oricum s-ar numi aceasta, este aceea dea face posibila intalnirea dintre om si Dumnezeul sau. Aceasta este esenta inchinarii. Daca frecventarea serviciilor de cult nu are in centru dorinta omului de a se intalni cu Creatorul sau ( si din aceasta intalnire sa izvorasca inchinarea ), totul este o mascarada.
Daca nu am inteles acest lucru, se mai ridica o intrebare: Daca prin participarea la serviciile de cult Dumnezeu primeste inchinarea care I se cuvine, ce folos are omul care vine sa se inchine inaintea Lui? De fapt, atunci cand Ii aducem lui Dumnezeu inchinarea noastra curata si sincera, cine castiga mai mult: Dumnezeu sau omul?
Cartea profetului Ezechiel ne vorbeste, in termeni ilustrativi, despre o binecuvantare imensa pe care o primesc adevaratii inchinatori. In capitolele din finalul cartii sale, Ezechiel scrie despre viziunea noului Ierusalim, restaurat dupa reintoarcerea evreilor din robia babiloniana ( vezi Ezechiel cap. 40-48 ). Profetului i se prezinta detalii cu privire la templu, incaperile lui, curtea templului, portile si slujbele care urmau sa fie indeplinite acolo. Intre prevederile transmise profetului Ezechiel se afla si una legata de inchinatorii care urmau sa intre in Casa Domnului pentru inchinare.
„Dar cand va veni poporul tarii inaintea Domnului, la sarbatori, cel ce va intra pe poarta de miazanoapte ca sa se inchine, va iesi pe poarta de miazazi; iar cel ce va intra pe poarta de miazazi, va iesi pe poarta de miazanoapte; nu trebuie sa se intoarca pe aceeasi poarta pe care vor intra, ci vor iesi drept inainte pe cealalta” ( Ezechiel 46,9 ).
Asadar, inchinatorii care intrau in Casa Domnului ieseau intotdeauna pe alta poarta decat cea pe care au intrat. Ce semnificatie are acest detaliu? Nu e greu de descifrat mesajul acestei ilustratii. Omul care vine la Casa Domnului pentru o inchinare curata si dezinteresata nu va mai fi acelasi dupa intalnirea cu Dumnezeul sau. A venit la Casa Domnului impovarat de vina pacatului sau, dar pleaca eliberat de povara lui; a venit coplesit de griji, dar pleaca cu inima pe deplin linistita si impacata; a venit tulburat, nesigur si temator, dar pleaca in deplina siguranta si incredere.
Acelasi om si totusi altul! Aceasta este esenta inchinarii omului. Noi suntem cei care castigam in urma actului inchinarii. Prezenta noastra in „cortul intalnirii” si contemplarea frumusetii caracterului Creatorului nostru au o putere de transformare inimaginabila. Nimeni si nimic din aceasta lume nu ne poate transforma asa cum o face inchinarea adevarata.
„Educatia, cultura, exercitarea vointei, eforturile omenesti: toate acestea au sfera lor de actiune, dar aici ele sunt cu totul fara putere. Ele pot produce o corecta comportare exterioara, dar nu pot schimba inima; ele nu pot curati izvoarele vietii. Trebuie sa existe o putere care sa lucreze dinauntru o noua viata de sus, mai inainte ca oamenii sa poata fi schimbati de la pacat la sfintenie. Aceasta putere este Christos. Numai harul Sau poate sa invioreze puterile fara viata ale sufletului si sa-l atraga spre Dumnezeu, spre sfintire.” ( Ellen White, „Calea catre Christos” 18.1 )
Caci este scris: „Noi toti ( ce bine ar fi daca am fi toti! n.n. ) privim cu fatza descoperita, ca intr-o oglinda, slava Domnului, si suntem schimbati in acelasi chip al Lui, din slava in slava, prin Duhul Domnului” ( 2 Corinteni 3,18 ).
Asadar, data viitoare cand vei merge la Casa Domnului, nu iesi pe aceeasi poarta pe care ai intrat! La plecare, fii un om nou!
Lori Balogh
