„Dar cea mai mare dintre ele este dragostea”
( 1 Corinteni 13,13 up )
Imnul iubirii din 1 Corinteni 13 – probabil cel mai frumos si mai impresionant imn inchinat dragostei dintre toate cele care au fost compuse vreodata – se incheie cu o afirmatie a apostolului Pavel care ar putea ridica unele dileme: „Acum dar raman aceste trei: credinta, nadejdea si dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea.” ( vers. 13 )
De ce apostolul Pavel considera dragostea mai mare si mai valoroasa decat credinta si speranta? Credinta este strans legata de argumente si pentru a crede in Dumnezeu si a avea incredere in El, ne sunt oferite suficiente temeiuri teologice, rationale, din lumea naturala, la nivel de constiinta sau in propriile experiente de viata. De aceea, putem spune ca credinta are de-a face mai mult cu latura rationala a fiintei umane.
De ce atunci dragostea, care are de-a face mai mult cu latura afectiva, sentimentala a omului, este superioara credintei? Prin aceasta afirmatie incurajeaza Pavel o religie sentimentala in defavoarea unei religii rationale? Mai mult decat atat, evanghelistii relateaza cateva imprejurari in care Domnul Iisus a apreciat la oameni ( interesant! ) nu dragostea, ci credinta lor.
Intr-o imprejurare, un sutas roman apeleaza la Iisus pentru vindecarea robului sau grav bolnav ( vezi Luca 7,1-10 ). Nu o face direct, probabil tinand cont de prejudecatle iudeilor cu privire la neamuri, ci trimite la Iisus o delegatie de batrani ai iudeilor pentru a-L ruga sa-i vindece robul. Iisus raspunde pozitiv solicitarii insa, cand Se apropie de casa sutasului, acesta trimite cativa prieteni la Iisus cu un mesaj neasteptat:
„Doamne, nu Te mai osteni atata, pentru ca nu sunt vrednic sa intri sub acoperamantul meu. De aceea, nici nu m-am socotit vrednic sa vin eu insumi la Tine. Ci zi o vorba si robul meu se va tamadui. Caci si eu, care sunt sub stapanirea altuia, am sub mine ostasi. Si zic unuia: „Du-te!” si se duce; altuia: „Vino!” si vine; si robului meu: „Fa cutare lucru!” si-l face.” ( vers. 6-8 )
Surprins in mod placut de mesajul sutasului roman, Iisus rosteste cateva cuvinte de apreciere la adresa acestuia. Stiti ce a laudat El la sutasul roman? Nu dragostea, ci credinta lui: „Va spun ca nici chiar in Israel n-am gasit o credinta atat de mare.” ( vers. 9 )
Intr-o alta imprejurare, in timp ce Se deplasa spre casa lui Iair pentru a-i vindeca fiica, Iisus a savarsit o alta minune: vindecarea femeii care suferea de 12 ani de o hemoragie incurabila ( vezi Luca 8,40-56 ). Stiti ce a apreciat Iisus la acea femeie? Si de aceasta data El a apreciat nu dragostea, ci credinta femeii: „Iisus i-a zis: „Indrazneste, fiica, credinta ta te-a mantuit; du-te in pace!” ( vers. 48 )
Acelasi lucru il spune Iisus si orbului din Ierihon: „Ce vrei sa-ti fac?” – il intreaba Iisus pe orb. „Doamne”, a raspuns el, „sa-mi capat vederea.” Si Iisus i-a zis: „Capata-ti vederea. Credinta ta te-a mantuit.” ( Luca 18,41.42 )
Si inca un exemplu: vindecarea fiicei demonizate a unei femei siro-feniciene ( vezi Matei 15,21-28 ). Dupa ce o supune la tot felul de teste ( nu atat pentru a proba credinta femeii, ci mai degraba pentru a le transmite ucenicilor cateva lectii importante ), Iisus ii spune femeii: „O, femeie, mare este credinta ta; faca-ti-se cum voiesti” ( vers. 28 ).
De ce oare, in toate cazurile amintite, Iisus a apreciat credinta acestor oameni si nu dragostea lor? Si daca Iisus a apreciat credinta omului, de ce apostolul Pavel afirma in finalul imnului iubirii ca dragostea este mai mare decat credinta? Exista oare o diferenta de vederi la acest capitol intre Iisus si apostolul Sau? Oare Domnul apara ideea unei religii rationale, in timp ce Pavel face apologia unei religii sentimentale?
Vom intelege din cateva exemple biblice ca Domnul Christos a avut perfecta dreptate sa aprecieze credinta oamenilor, fara ca prin aceasta sa incurajeze o religie rece, rationala, dar si ca apostolul Pavel avea toate motivele sa considere dragostea ca fiind superioara credintei, fara ca prin aceasta afirmatie sa incurajeze o religie sentimentala, lipsita de dovezi rationale.
O prima scena asupra careia va invit sa privim cu atentie este cea a crucificarii Mantuitorului, scena pe care autoarea Ellen G. White o descrie cu multa sensibilitate in cartea „Viata lui Iisus” ( „Christos Lumina Lumii” ), p. 771. Dupa ce descrie suferintele si umilintele inimaginabile pe care le-a indurat Mantuitorul pe Golgota, atentia ei se indreapta spre starea sufleteasca a ucenicilor.
„Odata cu moartea lui Christos a pierit si nadejdea ucenicilor Sai. Ei privira la pleoapele Sale inchise si la capul Sau prabusit, la parul Sau naclait de sange, la mainile si picioarele Sale strapunse si chinul lor era de nedescris. Pana in ultima clipa ei n-au crezut ca El avea sa moara; cu greu puteau crede ca intr-adevar El era mort. Coplesiti de durere, nu-si mai aduceau aminte de cuvintele Lui prin care El, in mod profetic, a vorbit chiar despre aceste scene. Nimic din ceea ce a spus El nu-i mangaia acum. Ei nu vedeau decat crucea si Victima ei sangeranda. Viitorul parea disperat de intunecos. Credinta lor in Iisus pierise, dar niciodata nu-L iubisera ei pe Domnul lor ca acum. Niciodata mai inainte n-au inteles ei valoarea Lui si nevoia lor de prezenta Lui.”
Ati observat ce s-a intamplat cu credinta si nadejdea ucenicilor in momentul in care L-au vazut pe Domnul lor mort pe cruce? Nadejdea lor a pierit complet, iar viitorul li se parea „disperat de intunecos”, in timp ce „credinta lor in Iisus pierise.” Ce s-a intamplat totusi cu dragostea lor fatza de Mantuitorul? Disparuse si ea? Nicidecum! „Niciodata nu-L iubisera ei pe Domnul lor ca acum.” Ce i-a salvat pe ucenici de la o prabusire totala si iremediabila in disperare si necredinta? Doar dragostea.
Priviti la Iov cel neprihanit, omul incercat ca nimeni altul de cand exista aceasta lume. Doar Mantuitorul a suferit mai mult decat Iov. Intr-o singura zi Iov isi pierde intreaga avere – si nu era o avere mica! – si pe toti cei zece copii ai sai. Si ca si cum aceste pierderi dintr-o singura zi nu ar fi fost suficiente, Iov isi pierde si sanatatea, si sprijinul moral si afectiv al sotiei, dar si empatia prietenilor sai cei mai apropiati.
Multi oameni clacheaza si isi pierd credinta trecand doar printr-una dintre incercarile la care a fost supus Iov. Pentru unii este suficient sa-si piarda fie sanatatea, fie averea, fie un copil, un prieten sau tovarasul de viata pentru a renunta la credinta si a se razvrati impotriva lui Dumnezeu. Iov a avut de suportat toate aceste incercari deodata si, cu toate acestea, nu s-a razvratit impotriva lui Dumnezeu. Care a fost lucrul care a salvat relatia sa cu Dumnezeu in ciuda acestor suferinte inimaginabile?
Din cuprinsul cartii reiese in mod evident ca Iov nu intelegea nimic din cele ce i se intamplau. Pentru noi, da, „cortina” este data la o parte si putem patrunde in „culisele” marei drame pe care o traia acest om al lui Dumnezeu. Pentru noi este clar cine era autorul suferintelor lui Iov si de ce i se intamplau toate aceste lucruri. Iov insa nu stia ce stim noi prin revelatia Scripturii. El nu intelegea rostul acestui uragan abatut asupra lui, fapt pentru care credinta lui pare sa se clatine din temelii. Cat despre nadejde, iata ce marturiseste chiar el:
„M-a despoiat de slava mea, mi-a luat cununa de pe cap, m-a zdrobit din toate partile si pier; mi-a smuls nadejdea ca pe un copac.” ( Iov 19, 9.10 )
„Zilele mele zboara mai iuti decat suveica tesatorului, se duc si nu mai am nicio nadejde.” ( Iov 7,6 )
Si totusi, paradoxal, Iov nu-I intoarce spatele lui Dumnezeu, asa cum ar fi dorit Satana si cum a insinuat el inaintea tronului Universului. Desi nu-L intelegea pe Dumnezeu, iar credinta sa nu mai avea niciun argument rational, desi nu mai avea nicio nadejde ca lucrurile se vor mai indrepta in viata sa, Iov nu s-a razvratit impotriva Lui. Ceea ce a salvat relatia lui Iov cu Dumnezeul lui a fost dragostea pe care o avea fatza de El. Aceasta dragoste curata, profunda si dezinteresata a facut ca in cele mai intunecate zile ale existentei sale flacara credintei sa se aprinda din nou, iar nadejdea sa renasca asemenea pasarii Phoenix din propria cenusa.
Iata cum dragostea lui fatza de Dumnezeu chiar in cele mai grele clipe din viata sa a facut ca relatia sa cu Dumnezeu sa fie salvata si sa treaca la un nivel mult mai inalt:
„Dar stiu ca Rascumparatorul meu este viu si ca Se va ridica la urma pe pamant. Chiar daca mi se va nimici pielea si chiar daca nu voi mai avea carne, voi vedea totusi pe Dumnezeu. Il voi vedea si-mi va fi binevoitor; ochii mei Il vor vedea si nu ai altuia. Sufletul meu tanjeste de dorul acesta inlauntrul meu.” ( Iov 19, 25-27 )
Poti sa tanjesti de dor dupa un Dumnezeu pe care nu-L intelegi? Doar o dragoste curata fatza de El poate explica acest paradox. Si daca aceste exemple nu sunt sufiente sa ne convinga ca dragostea este mai mare decat credinta si nadejdea, va invit sa privim la exemplul suprem: Iisus Christos.
Odata intrat in gradina Ghetsemani, Iisus a inceput sa Se afunde in intunericul mortii a doua, acolo unde nu va mai exista nici credinta, nici speranta. Apoi, tintuit pe cruce si invaluit de intunericul care a coborat pe Golgota in miez de zi, Iisus a suferit inimaginabil, suferintele Sale neavand termen de comparatie. Insa pe El nu-L dureau atat de mult nici ranile provocate de crucificare, nici batjocurile multimii, nici soptirile ispititoare ale demonilor care incercau in ceasul al 12-lea sa-L determine sa renunte la jertfa Sa.
Durerea Sa suprema este exprimata in cele cateva cuvinte rostite pe cruce cu putin timp inainte de moarte: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit?” ( Matei 27,46 )
Iisus cunostea bine Planul de Mantuire, caci il alcatuise impreuna cu Tatal din vesnicii. Stia ca trebuie sa moara pentru a salva omenirea decazuta si alesese de bunavoie sa Se intrupeze si sa devina Jertfa ispasitoare. Suportase cu rabdare toate acele suferinte fizice si umilinte pe care ne este greu sa ni le imaginam. Insa pe cruce fiind, in agonia mortii, Iisus nu intelegea un lucru: de ce Tatal, cu care avusese o relatie de dragoste din vesnicii, L-a parasit in acele momente dificile.
In realitate, Tatal nu-L parasise pe Fiul Sau, ci coborase acolo, langa cruce, ascuns si invaluit in intunericul care coborase peste Golgota. Insa sublimul jertfei Fiului lui Dumnezeu tocmai aici devine evident: desi nu-L vedea pe Tatal si nu intelegea de ce a fost parasit de El, desi nu putea vedea dincolo de portile mormantului, Iisus a biruit. Ultimele Sale cuvinte pe cruce ne arata secretul biruintei Sale in cele mai intunecate momente ale existentei Sale pamantesti: „Tata, in mainile Tale Imi incredintez duhul!” ( Luca 23,46 )
Ce pot insemna aceste ultime cuvinte ale Mantuitorului pe cruce decat o dovada a dragostei pe care o avea fatza de Tatal Sau! Desi nu mai avea niciun argument vizibil care sa-I sustina credinta si niciun suport al nadejdii ca Se va ridica din tenebrele mormantului, Iisus L-a iubit pe Tatal. Si L-a iubit pana la capat!
In mod inevitabil, in viata fiecarui copil al lui Dumnezeu apar suferinte, incercari si crize existentiale. Noi nu traim pe pamant sub un clopot de sticla, ocrotiti de toate relele care se intampla in jurul nostru. Respiram acelasi aer poluat ca toti oamenii, ne hranim cu aceleasi alimente chimizate, suferim aceleasi consecinte ale razboaielor, ale politicilor gresite ale guvernantilor si ale coruptiei generalizate. Si multe altele. Intr-un cuvant, suferim aceleasi consecinte ale caderii in pacat a primilor nostri parinti ca toti oamenii.
Insa uneori, asemenea lui Iov, nu ne putem explica de ce ni se intampla unele lucruri rele. Aceasta intrebare este cu atat mai apasatoare cu cat ne consideram oameni credinciosi, care iubesc binele si neprihanirea si care au cele mai curate intentii. De ce ni se intampla unele nenorociri tocmai noua?
In astfel de momente dramatice, credinta se poate clatina in lipsa unor argumente prezente care sa o sustina, iar speranta ca lucrurile se vor indrepta in aceasta viata poate sa dispara complet. Singurul lucru care ne poate salva relatia cu Dumnezeu este dragostea. Poate ca nu intelegem de ce ni se intampla acele lucruri rele, dar pentru ca Il iubim pe Dumnezeu, acest fapt ne salveaza relatia mantuitoare cu El. Iar pentru ca sa-L iubim pe Dumnezeu nu trebuie sa intelegem acum tot puzzle-ul existential, toate planurile Sale ascunse ochilor nostri. Trebuie sa stim doar ca El este dragoste, ca toate actiunile Sale au la baza dragostea si ca in final El urmareste binele nostru suprem.
In timpul crizei din Galilea, cand multi ucenici L-au parasit pe Iisus, motivand ca vorbirea Lui „este prea de tot; cine poate sa o sufere?” ( Ioan 6,60 ), cei doisprezece ucenici au ramas langa El. Cand Mantuitorul i-a intrebat: „Voi nu vreti sa va duceti?”, Petru a raspuns in numele tuturor: „Doamne, la cine sa ne ducem? Tu ai cuvintele vietii vesnice.” ( Ioan 6, 67.68 )
Aveau cei doisprezece ucenici unde sa se duca? Desigur! Unii se puteau intoarce la vechile ocupatii, altii la vechile traditii, altii la vechile invataturi ale liderilor religiosi ai natiunii. Insa raspunsul lui Petru contine un detaliu deosebit de semnificativ. El nu intreaba: „Doamne, UNDE sa ne ducem?” ( caci aveau unde sa se intoarca! ), ci „Doamne, la CINE sa ne ducem?”
Ucenicii Il iubeau pe Iisus chiar daca in acele momente nu-I intelegeau toate invataturile, intentiile si atitudinile. Uneori credinta lor in Iisus ca fiind Mesia cel promis era puternic zdruncinata, iar nadejdea ca El ii va elibera de sub jugul roman parea sa se stinga. Ceea ce a salvat relatia lor cu Mantuitorul lumii a fost dragostea lor fatza de El.
De ce oare prima si cea mai mare porunca divina nu este: „Sa crezi in Domnul, Dumnezeul tau!”, ci „Sa iubesti pe Domnul, Dumnezeul tau!” ( Deuteronom 6,5; Matei 22,37 )? Raspunsul este simplu si ni-l ofera apostolul Pavel in finalul imnului iubirii: Pentru ca dragostea este mai mare decat credinta si decat nadejdea.
Dragostea este temelia si izvorul credintei adevarate si a nadejdii autentice. Fara dragoste, credinta, oricate argumente rationale ar exista in sprijinul ei, este rece, formala, oricand putand sa se clatine. Fara dragoste, nadejdea este si ea lipsita de continut si esenta.
De ce Biblia pune accent mai mult pe dragoste decat pe credinta? Pentru ca doar dragostea deschide calea unei relatii mantuitoare cu Dumnezeu. Credinta nu realizeaza mereu acest ideal. Apostolul Iacov afirma ca „si dracii cred si se infioara” ( Iacov 2,19 ). Ei cred in Dumnezeu mai mult decat orice om. Daca exista oameni atei ( din nefericire din ce in ce mai multi ), nu acelasi lucru il putem spune despre demoni. Nu exista demoni atei. Insa ei nu-L iubesc pe Dumnezeu. Dimpotriva!
Sa nu ne indoim niciodata de dragostea lui Dumnezeu fatza de noi, nici de intelepciunea cailor Sale, chiar daca nu intelegem intotdeauna ce se intampla cu noi sau in jurul nostru. Uneori un copil ne poate da lectii spirituale la care nu ne-am fi asteptat niciodata. Imi aduc aminte de o scena din propria mea familie: intr-o zi l-am pedepsit pe fiul meu pentru o anumita greseala care mi s-a parut grava. Insa dupa aceea, in sufletul meu a aparut o teama persistenta: oare ma va mai iubi fiul meu dupa aceasta pedeapsa? Oare nu se va produce o ruptura sufleteasca intre mine si el?
Cu aceasta teama in suflet l-am intrebat: „Il mai iubesti pe tata?” Ceea ce a urmat m-a coplesit emotional: fara sa rosteasca niciun cuvant si cu ochii in lacrimi, fiul meu m-a imbratisat cu atata dragoste, incat niciodata in aceasta viata ( poate ca nici in vesnicie ! ) nu voi uita acest moment. Dragostea a invins.
„Dumnezeu este prea intelept ca sa poata gresi si prea bun ca sa retina vreun bine de la cei ce umbla in neprihanire. Deci nu trebuie sa ne temem a ne increde in El, chiar daca nu vedem imediat un raspuns la rugaciunile noastre. Sa ne bizuim pe fagaduinta Lui, care este sigura: „Cereti si vi se va da.” ( Ellen G. White, „Calea catre Christos”, 96.1 )
Va veni ziua in care vom intelege ca toate lucrurile, si cele bune, dar si cele rele, au lucrat spre binele nostru ( vezi Romani 8,28 ) si ca Iisus a fost cu noi in cele mai grele momente, purtandu-ne pe bratele Sale ca sa trecem muntii de greutati. Iar in final, cand vom vedea intregul drum pe care la-m parcurs alaturi de El, am alege exact acelasi drum, cu toate greutatile si suferintele lui. De ce? Pentru ca stim ca acel drum ne conduce la cer, la adevaratul Izvor al dragostei. Lori Balogh
