Iisus – un Oaspete nedorit!?

Iisus – un Oaspete nedorit!?

„Iată, Eu stau la ușă și bat. Dacă aude cineva glasul Meu și deschide ușa, voi intra la el, voi cina cu el și el cu Mine.”

Apocalipsa 3,20

Suntem atât de familiarizați cu tabloul trist pe care-l zugrăvește „Martorul credincios și adevărat” cu privire la Biserica Laodicea, încât acesta nu ne mai impresionează. Iisus în afara inimii noastre, Iisus în afara bisericii noastre, Iisus în afara confesiunii noastre…

Este un tablou arhicunoscut, zugrăvit de poeți și pictori deopotrivă, dar mai ales de predicatorii Evangheliei în miile de predici ținute pe această temă. Imaginea Mântuitorului dincolo de ușile pe care noi le interpunem între noi și El este tristă și mișcătoare. Vestea cea rea constă în adevărul evident pentru oricine își imaginează sau privește scena: Iisus este în afara preocupărilor și priorităților noastre. Vestea cea bună este aceea că, dincolo de atitudinea neglijentă sau chiar răzvrătită a omului, Dumnezeu este răbdător, plin de dragoste, tact și delicatețe, dar și de insistență în ce privește dorința Sa de a locui cu noi și în noi.

Ușa, oricare ar fi aceasta, nu are mâner decât pe dinăuntru. Doar noi o putem deschide voluntar, lucru care vorbește despre libertatea de alegere pe care Creatorul o acordă și o garantează fiecărei creaturi inteligente din Univers.

Nu ar putea Fiul lui Dumnezeu, în calitate de Dumnezeu Atotputernic, să deschidă ușa, oricare ar fi aceasta? Cu siguranță că da! Însă El niciodată nu dă buzna în viața omului care nu simte lipsa Lui și nu dorește prezența Sa. Iisus nu intră niciodată cu forța acolo unde nu este dorit și acolo unde absența Sa nu este observată.

Oare de cât timp stă Mântuitorul în afara ușii inimii noastre, a familiei noastre, a comunității din care facem parte sau a confesiunii pe care o mărturisim? Cât timp a trecut de la primele bătăi discrete în conștiința noastră și, mai ales, oare cât timp va mai asta acolo Iisus, insistând să fie primit înăuntru?

Paradoxul acestui tablou impresionant este faptul că Iisus este zugrăvit în afara ușii inimii credinciosului din Biserica Laodicea, adică tocmai biserica ce pretinde a fi așteptătoare a revenirii lui Christos. Cum de a ajuns Mântuitorul în afara vieții credincioșilor laodiceeni? De ce nu Se află El înăuntru, conducând viața bisericii în calitatea Sa de Frate mai mare, de Mare Preot și de Domn?

În esență, tabloul reprezentându-L pe Iisus în afara ușii ne vorbește despre prețuirile noastre, despre prioritățile pe care le avem în viață. Din această perspectivă, Biblia ne prezintă o mulțime de exemple, unele pozitive, altele (mult mai multe!) negative.

Când locuitorii Gadarei L-au izgonit pe Iisus din ținutul lor după vindecarea celor doi demonizați, ei au pus în cumpănă porcii și interesele lor materiale, pe de o parte, și pe Iisus, pe de altă parte. În ce parte s-a înclinat balanța? În mod sinistru și inexplicabil, ea s-a înclinat spre turmele de porci, lăsându-L pe Iisus în afara preocupărilor lor.

„Porcarii au fugit și s-au dus în cetate de au povestit tot ce se petrecuse și cele întâmplate cu îndrăciții. Și iată că toată cetatea a ieșit în întâmpinarea lui Iisus și, cum L-au văzut, L-au rugat să plece din ținutul lor” (Matei 8,33.34).

De ce oare Iuda a fost mulțumit doar cu 30 de arginți pentru a-L vinde pe Iisus? De ce nu a cerut 1 000 sau 10 000 de arginți pe capul Lui? Răspunsul este evident: Pentru că Iuda doar atât Îl prețuia pe Domnul lui. În gândirea sa, stăpânită de puterile întunericului, Iuda vedea în Iisus doar un executant (sclav?) care ar fi trebuit să facă doar ce gândea el. Și deoarece „Robul” nu i-a urmat gândirea și planurile, L-a vândut pe nimic și s-a descotorosit de El. Când și-a dat seama ce a făcut, a fost prea târziu. Iisus nu Se mai afla înapoia ușii inimii sale și Iuda nu-i mai auzea bătăile.

De unde a izvorât păcatul lui David? Am putea răspunde: din poftirea trupului Batșebei. Și nu ar fi un răspuns greșit, căci Însuși Domnul ne-a avertizat că „dinăuntru, din inima oamenilor, ies gândurile rele, preacurviile, curviile, uciderile, furtișagurile, lăcomiile, vicleșugurile, înșelăciunile, faptele de rușine, ochiul rău, hula, trufia, nebunia” (Marcu 7,21,22).

Dacă însă privim lucrurile mai profund, dintr-o altă perspectivă, toată această cavalcadă de evenimente nefericite din viața omului „după inima lui Dumnezeu” (vezi 1 Samuel 13,14; Fapte 13,22) a pornit de la un singur lucru: disprețuirea Cuvântului lui Dumnezeu. Dar cum a putut David să disprețuiască Cuvântul lui Dumnezeu, El care declarase în Psalmii săi că acest Cuvânt este „o candelă pentru picioarele mele și o lumină pe cărarea mea” (Psalmul 119,105)?

După comiterea adulterului cu Batșeba, urmat de uciderea lui Urie prin sabia amoniților, profetul Natan se prezintă înaintea lui David și, punând degetul pe rană, rostește cruntul diagnostic: „Pentru ce ai disprețuit tu Cuvântul Domnului, făcând ce este rău înaintea Lui? Ai lovit cu sabia pe Urie, Hetitul; ai luat de nevastă pe nevastă-sa și pe el l-ai ucis cu sabia fiilor lui Amon…” (2 Samuel 12,9).

Căderea lui David ne învață o lecție prețioasă: trebuie să fim atenți mai mult la cauzele păcatului, nu la fructele lui. În spatele oricărui păcat faptic se află un păcat-cauză. În cazul lui David, păcatul care a stat în spatele adulterului și al crimei a fost disprețuirea Cuvântului lui Dumnezeu. Chiar și pentru o singură clipă de neatenție!

Cea mai profundă și mai completă profeție mesianică este cea din Isaia 53. Printre numeroasele detalii pe care ni le oferă în legătură cu lucrarea, suferințele și moartea lui Mesia, se află și cel care zugrăvește atitudinea contemporanilor lui Iisus față de Persoana Sa: „Disprețuit și părăsit de oameni, om al durerii și obișnuit cu suferința, era așa de disprețuit că îți întorceai fața de la El și noi nu L-am băgat în seamă” (Isaia 53,3).

Un Mesia nebăgat în seamă? Un Fiu de Dumnezeu disprețuit chiar și de cei care pretindeau a fi poporul Său? Lipsa de prețuire a celui mai mare dar oferit de cer pentru mântuirea omului păcătos este un act sinucigaș. Care a fost finalul lui Iuda, al lui Pilat și al întregului popor ales în urma atitudinii lor de lipsă de prețuire față de Cel trimis și uns de cer?

Evenimentele care au urmat și care sunt consemnate de istorie stau mărturie: Iuda se sinucide, Pilat este demis, Ierusalimul este distrus, Templul este dărâmat și ars, iar poporul ales trebuie să predea ștafeta Bisericii creștine.

De ce Iisus este ținut afară, dincolo de ușă? Probabil pentru că oamenii prețuiesc mai mult fie pe cei care sunt înăuntru cu ei, fie lucrurile pe care le au cu ei. De la această atitudine și până la vânzarea lui Iisus cu 30 de arginți nu mai este decât un pas. Aici e vorba de scara valorilor noastre și de prioritățile noastre despre care Mântuitorul a vorbit adesea în discursurile Sale.

„Cine iubește pe tată sau pe mamă mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine; și cine iubește pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine” (Matei 10,37).

Este aceasta o pretenție a stăpânului care vrea să fie întâiul în toate, ocupând poziția cea mai înaltă și pretinzând o slujire continuă? Dacă ar fi fost acesta adevărul, Dumnezeu ar fi avut la îndemână toate mijloacele să ne forțeze să-L punem pe El pe primul loc. Fie că vrem, fie că nu dorim acest lucru. Nu, nu este vorba de o pretenție a unui tiran care conduce cu mână de fier, dar fără inimă, ci e mai degrabă e vorba de inimă de Tată a lui Dumnezeu care tânjește după o relație vie și profundă cu copiii Săi de pe pământ.

Teama de a-I deschide inima lui Iisus și de a-L invita în viața noastră este oarecum justificată. Omul care tine zăvorul inimii sale ferecat, în pofida bătăilor insitente, dar delicate ale Mântuitorului (oare până când? ), știe el ceva. Dacă Iisus ar intră înăuntru, ar vedea multe lucruri în neregulă. Ar ieși la lumina păcate ascunse la care omul tine mult, idoli moderni căruia i se închină, preocupări nesfinte și poate chiar ipocrizie.

Dacă Iisus ar fi lăsat să intre, cu siguranță El ar curăța casa inimii de tot ce este necurat, nefolositor, dăunător și distrugător. Unii oameni se tem să-I deschidă inima Mântuitorului din cauza unei prejudecăți adânc înrădăcinate în conștiința lor. Ați văzut icoane bizantine ale unor sfinți ai bisericii? Chipuri triste, palide, prelungi, lipsite de orice bucurie. Aceasta este percepția oamenilor cu privire la viața de credință autentică: suferința, tristețe, zile de post, rugăciuni interminabile și lipsa bucuriei de a trăi.

Este fals, cât se poate de fals! Pe lângă pacea pe care lumea nu o poate oferi și pe care nici nu o poate cunoaște (vezi Ioan 14,27), primirea lui Iisus în inimă aduce o bucurie de nedescris. Nu întâmplător cel de-al doilea rod al Duhului Sfânt amintit în Galateni 5,22, după dragoste, este bucuria. Iisus nu ne va cere niciodată să renunțăm la lucrurile bune, frumoase și plăcute din viața noastră. Edenul era un loc al bucuriei imense de a trăi, oferind plăceri curate și necorupte primilor noștri părinți.

Pământul cel nou promis celor mântuiți va fi și el plin de bucurii și satisfacții pregătite de Tatăl ceresc pentru copiii Săi răscumpărați. Dacă-I deschidem larg inima Mântuitorului, El va arunca afară doar lucrurile care sunt un blestem pentru viața aceasta și o piedică în dobândirea vieții veșnice. Scriptura ne asigură că „noi avem totul deplin în El” (Coloseni 2,10), ceea ce înseamnă că orice aspirație înaltă, orice dorința curată, orice bucurie neîntinată, orice realizare și împlinire își au originea în El, în prezența Sa în viața noastră.

Din fericire, Scriptura ne prezintă și cazuri de oameni care I-au deschis larg ușa inimii lor lui Iisus. Punând în balanță tot ceea ce realizase în viața sa și toate privilegiile de care se bucura în momentul întâlnirii cu Iisus cu bucuria de a-L avea pe El, apostolul Pavel le consideră pe primele un „gunoi”.

„Dar lucrurile care pentru mine erau câștiguri, le-am socotit ca o pierdere din pricina lui Christos. Ba încă și acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere față de prețul nespus de mare al cunoașterii lui Christos Iisus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate și le socotesc ca un gunoi, ca să câștig pe Christos” (Filipeni 3,7.8).

Priviți la Maria Magdalena și la gestul ei nebunesc (după opinia unora) de a sparge un vas cu mir de nard curat, pentru ca apoi să toarne (să risipească, în opinia altora) conținutul prețios pe capul și picioarele Mântuitorului (vezi Marcu 14,3; Ioan 12,3). Cât de mult L-a prețuit această femeie salvată din ghearele păcatului pe Mântuitorul ei!

În ziua învierii lui Iisus, ea este prima care ajunge la mormânt și, constatând că mormântul este gol, îi spune „Grădinarului”: „Domnule, dacă L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus și mă voi duce să-L iau” (Ioan 20,15). Maria Magdalena era dispusă să plătească oricât i s-ar fi cerut, doar ca să-L găsească pe Mântuitorul ei. Atât de mult Îl prețuia încât nimic din această lume și toată lumea la un loc nu puteau egala valoarea Lui.

Un pastor al Evangheliei povestește că i-a vizitat pe doi frați, ambii bolnavi în fază terminală. Unul dintre ei era pastor, celălalt era om de afaceri. A fost o întâlnire tăcută, asemenea întâlnirii dintre Iov și prietenii săi în primele șapte zile. Însă la un moment dat tăcerea este întreruptă de o mărturisire a pastorului, aprobată cu un zâmbet trist al fratelui său, omul de afaceri: „Din locul în care privesc acum viața, pot să mărturisesc că, din tot ce este și din tot ce face un om în timpul călătoriei lui pe pământ, atunci când ajunge în punctul acesta, nu-i mai rămâne decât un singur lucru: Iisus!”

Dar de ce să așteptam finalul vieții pentru a-L prețui pe Iisus la adevărata Sa valoare? De ce să nu-i deschidem ușa inimii noastre astăzi, acum, pentru a cunoaște încă de pe acum și aici bucuria de a trăi veșnic? Căci El Însuși ne-a asigurat: „Adevărat, adevărat vă spun că cine crede în Mine are viața veșnică” (Ioan 6,47).

Acum și aici noi putem începe să trăim viața veșnică, adevărata viață îmbelșugată pe care Iisus este gata să o ofere celor care Îi deschid ușa inimii. El a spus despre Sine: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14,6). Dacă El Se află în afară inimii mele, înseamnă că mântuirea, adevărul și adevărata viață sunt în afara existenței mele. Și dacă Adevărul este afară, oare ce este înăuntru, dincolo de ușa zăvorâtă?

Tot ceea ce prețuim acum din orice domeniu (material, intelectual sau sentimental) ni se va lua cândva. Și dacă lucrul acesta nu se va întâmpla în timpul vieții, la moarte cu siguranță că se va întâmpla acest lucru. Și toți, fără excepție, vor trebui să recunoască, asemenea mult încercatului Iov: „Gol am ieșit din pântecele mamei mele și gol mă voi întoarce în sânul pământului” (Iov 1,21).

Un singur lucru nu ți-l va putea lua nimeni: relația ta cu Iisus și mântuirea adusă de El. E singurul lucru care contează. Pentru mulți oameni, fericirea este o țintă, pierzând din vedere că fericirea constă tocmai în drumul spre ea. Iisus nu e o țintă a ta, o țintă printre multe altele. El este chiar Tovarășul tău de drum. Trebuie doar să-I deschizi inima și El te va însoți până dincolo de porțile Canaanului ceresc.

„Iată, Eu stau la ușă și bat. Dacă aude cineva glasul Meu și deschide ușa, voi intra la el, voi cina cu el și el cu Mine.” Apocalipsa 3,20

Lori Balogh