Cand Pictorul se muta in cel mai frumos tablou al Sau

Cand Pictorul se muta in cel mai frumos tablou al Sau

 

Apocalipsa este o carte surprinzatoare. Si aceasta nu doar datorita simbolurilor care abunda in carte, ci mai ales pentru perspectiva pe care o ofera asupra luptei cosmice dintre bine si rau. Apocalipsa este surprinzatoare nu doar pentru ca ne deschide o fereastra spre vesnicia trecutului, ajutandu-ne sa intelegem cate ceva despre marea „taina a faradelegii” ( vezi 2 Tesaloniceni 2,7 ), dar si pentru ca da la o parte cortina spre viitor, permitandu-ne sa aruncam o privire spre viata de dincolo de istorie.

Insa exista si un alt lucru care ne surprinde in aceasta carte. Unul dintre Numele sub care Se descopera Dumnezeu pe paginile ei si care este folosit chiar de El ( cap. 1,8 ), de Ioan, autorul cartii ( vezi cap. 1,4 ), dar si de fiinte ceresti ca cele patru fapturi vii ( cap. 4,8 ) si cei 24 de batrani din jurul tronului ceresc ( cap. 11,17 ) da nastere unei dileme. Numele divin „Cel ce este, Cel ce era si Cel ce vine” este folosit deopotriva in dreptul Tatalui ( cap. 1,4 ) si al Fiului ( cap.1,8 ) si pare sa fie o varianta a Numelui sub care Dumnezeul cel viu S-a descoperit lui Moise la rugul aprins: „Eu sunt Cel ce sunt” ( Exodul 3,14 ).

Ceea ce ne atrage atentia la acest Nume divin este prezenta unei „inconsecvente” gramaticale ( asa o judecam noi, oamenii limitati in intelegere, nu insa ci cerul ). Ne-am fi asteptat ca Numele sub care Se prezinta Dumnezeu Insusi, dar folosit si de fiintele ceresti, sa sune altfel: „Cel ce este, Cel ce era si Cel ce va fi”. Consecventa gramaticala ne cere ca, daca Numele divin incepe cu conjugarea verbului „a fi” la prezent si trecut, el sa se incheie cu conjugarea aceluiasi verb la viitor: „Cel ce va fi”.

De ce in locul viitorului verbului „a fi” inspiratia a gasit cu cale sa foloseasca prezentul verbului  „a veni”? Sa fie vorba de o simpla greseala de traducere, de o scapare in cursul copierii manuscriselor timpurii sau este o abatere intentionata de la regulile gramaticale care urmareste sa ne atraga atentia asupra unui mesaj important?

Daca acest Nume sfant, „Cel ce este, Cel ce era, Cel ce vine”, ar fi intalnit o singura data pe paginile Apocalipsei, am fi putut presupune ca este vorba de o greseala, o simpla intamplare. Insa acest Nume divin apare de patru ori in Apocalipsa si este rostit atat de Dumnezeu, cat si de Ioan, cele patru fapturi vii si cei 24 de batrani. Acest amanunt ne demonstreaza ca atat fiintele pamantesti, cat si cele ceresti Il percep pe Creator ca pe un Dumnezeu care intotdeauna …vine.

De unde „vine” El? Desigur, din sferele ceresti, de acolo unde se afla tronul Sau si de unde guverneaza intregul Univers. Si unde „vine” El? Este evident ca la fiintele pe care le-a creat in cer si pe pamant.

O privire atenta asupra istoriei sacre ne deschide o alta surprinzatoare perspectiva asupra Dumnezeului Bibliei. Dumnezeul cel viu si adevarat, Creatorul si Suveranul Universului, Sustinatorul si Mantuitorul nostru este intotdeauna Dumnezeul care „vine” din sferele ceresti de slava pentru a se intalni si a intra in comuniune cu creaturile Sale.

Da, El este, El era din vesniciile trecute si El va fi in vesniciile viitoare. Dar El este si un Dumnezeu care „vine.” Desi transcendent, El alege de bunavoie sa devina imanent, sa fie alaturi de fiintele create si sa intre intr-un legamant de credinciosie cu acestea.

Stiti ce inseamna, in esenta, aceasta „venire” in lumea noastra tridimensionala a unui Dumnezeu infinit, care traieste vesnic intr-o lume pluridimensionala? Inseamna umilire, renuntare la Sine, si, in final, dragoste si preocupare fatza de fiintele pe care le-a creat. Este ca si cum un pictor talentat, dupa ce a terminat cel mai frumos tablou al sau, dupa ce s-a semnat pe el,  intra el insusi in acel tablou, identificandu-se cu fiintele si cu lumea pe care le-a zugravit in pictura sa.

Totusi, comparatia intre Dumnezeu si pictorul care intra in propria pictura este departe de a surprinde sacrificiul imens pe care-l face Creatorul atunci cand „vine”, cand Se coboara la nivelul creaturilor Sale pentru a intra in comuniune cu ele. Iata cateva „veniri” ale infinitului Dumnezeu in lumea noastra tridimensionala, limitata si, de la caderea primilor nostri parinti, tot mai degradata fizic, moral si spiritual.

Creatiunea! Printr-o simpla porunca: „Sa fie…!” Creatorul a adus la existenta intreaga biodiversitate de pe frumoasa planeta albastra, caminul rasei umane. Apoi, dupa ce pamantul a fost imbracat in culorile vietii, cand caminul primilor oameni era pregatit sa-i primeasca pe cei ce aveau sa stapaneasca peste intreaga Creatie, Dumnezeu a coborat, a „venit” pe mica, dar frumoasa nostra planeta, pentru a-l crea pe om.

Desigur, El, Cel Atotputernic, ar fi putut crea omul la fel cum a procedat cu toate celelalte forme de viata vegetala si animala, cum a procedat la crearea lumii, a atmosferei, a luminatorilor, etc. O simpla porunca: „Sa fie oameni!” ar fi fost suficienta pentru ca primii nostri parinti sa fie adusi la existenta.

De ce totusi Creatorul nu a procedat in acest mod? De ce nu a mandatat un inger puternic sa faca aceasta lucrare in Numele Sau si de ce Dumnezeu a venit personal pe noua planeta pentru a aduce la indeplinire planul de a-l crea pe om? Raportul biblic ne spune ca „Domnul, Dumnezeu a facut pe om din tarana pamantului, i-a suflat in nari suflare de viata si omul s-a facut astfel un suflet viu.” ( Geneza 2,7 )

Este adevarat ca si despre vietuitoarele marilor si cele de pe pamantul uscat se raporteaza ca Dumnezeu le-a facut ( vezi Geneza 1,21.25 ), insa in fiecare caz in parte Biblia nu uita sa mentioneze ca aceasta „facere” a constat de fapt intr-o porunca: „Sa misune apele de vietuitoare si sa zboare pasari deasupra pamantului…sa dea pamantul vietuitoare dupa soiul lor, vite, taratoare si fiare pamantesti dupa soiul lor” ( Geneza 1,20.24 )

In cazul crearii omului nu intalnim nicio porunca din partea lui Dumnezeu de genul: „Sa fie…”, „Sa misune…” sau „Sa apara…”, ci simplu: „Dumnezeu a facut pe om din tarana pamantului.” Verbul ebraic folosit in acest verset este „yasar” si el implica un act de modelare si finisare, la fel cum este descrisa lucrarea unui olar ( vezi Isaia 29,16 ). De ce Dumnezeu a venit personal din lumea Sa pluridimensionala si plina de slava pentru ca aici, pe pamantul de curand creat, sa Se aplece spre tarana lui, sa o modeleze dupa chipul Sau si apoi sa-i dea viata din viata Sa?

„Pictorul” ar fi putut ramane in lumea lui si i-ar fi putut „picta” pe oameni dintr-o singura trasatura de pensula: „Sa fie oameni!”. Dar nu! El a venit, a atins lutul, l-a modelat cu propriile Sale maini si apoi i-a dat viata. „Ecce homo!” Frumos, desavarsit, oglindind pe deplin chipul Creatorului sau. O fiinta maiestoasa, o icoana a Creatorului Insusi, creata prin … atingere.

Cat de importanta este atingerea in relatiile dintre doua fiinte inteligente din punct de vedere intelectual si emotional! Ce mesaj este transmis prin atingere? Intrebati un psiholog si el va va raspunde.

Da, am fost creati prin „venirea” Pictorului si intrarea Lui in propriul tablou pictat, in propria Sa Creatie. Pentru a face lucrul acesta, El Si-a parasit tronul si cerul plin de slava din dragoste pentru o creatura care inca nu exista, dar pe care o dorea. Asa cum un parinte isi doreste copilul si-l iubeste cu mult timp inainte ca acesta sa se nasca, insa infinit mai mult decat acesta.

Insa caderea in pacat a primilor nostri parinti a murdarit tabloul iesit desavarsit din mainile marelui Pictor. Acolo unde pictase culori vii intr-o desavarsita armonie, au inceput sa apara pete de negru, de gri si de culori sumbre. Creatorul S-ar fi putut retrage din viata pamantenilor, consumandu-Si durerea si tristetea undeva, intr-un colt al vastei Sale Imparatii. Ar fi putut sa-i paraseasca pe oameni, lasandu-i sa suporte consecintele propriilor alegeri gresite. „Ati poftit fructul oprit? Poftim, mancati-l pana la capat, cu codita si cotor! Bucurati-va acum si de amaraciunea lui!”

Poate ca astfel ar fi procedat Shiva ( zeu hindus ), Quetzalcoatl ( zeu aztec ), Zeus ( zeu grec ) sau Marduk ( zeu babilonian ). Poate asa am fi procedat noi, daca am fi fost in locul Creatorului. Insa El, Pictorul desavarsit, a „venit” din nou si a intrat din nou in tabloul pictat de El, de data aceasta murdarit cu petele negre ale pacatului. L-a cautat pe omul neascultator in Eden, i-a imbracat goliciunea trupeasca cu haine de piele facute de El Insusi, in timp ce goliciunea sufleteasca i-a imbracat-o cu hainele sperantei – speranta venirii unui Mantuitor care urma sa restaureze tabloul, redandu-i frumusetea originala.

De-a lungul intregii perioade patriarhale, Dumnezeu a „venit” adesea la copiii Sai, le-a vorbit cuvinte de incurajare, le-a calauzit pasii, i-a mustrat cand au gresit si i-a binecuvantat cand au avut incredere in El.

Odata cu nasterea poporului evreu, „venirea” lui Dumnezeu la om s-a manifestat prin porunca de a I se construi un sanctuar in care sa locuiasca Numele Sau ( initial tabernacolul, apoi templul ). Sanctuarul din pustiu si mai tarziu templul sunt dovezi evidente ale disponibilitatii si placerii lui Dumnezeu de a fi mai aproape de om, mai aproape de poporul Sau. Din nou ( pentru a cata oara? ) marele Pictor a intrat in propriul tablou pictat.

Insa apogeul de abia acum urmeaza: Dumnezeu cel infinit si atotputernic, Fiul Tatalui ceresc se intrupeaza si, timp de 33 de ani si jumatate, locuieste, traieste, sufera, se bucura si Isi da viata printre oameni si pentru oameni. El, Pictorul desavarsit, „Chipul Dumnezeului nevazut, Cel intai nascut din toata zidirea”, prin care „au fost facute toate lucrurile care sunt in cer si pe pamant, cele vazute si cele nevazute” ( Coloseni 1,15.16 ), a intrat din nou in propriul tablou, S-a identificat cu personajele Sale si S-a jertfit pe o cruce de lemn pentru mantuirea lor. Insa nu pe o cruce pictata, ci pe una reala!

De ce acest gest al Dumnezeirii reprezinta apogeul „venirilor” Sale la om? Pentru a raspunde la aceasta intrebare, trebuie sa constientizam un lucru: de unde a venit Fiul lui Dumnezeu si ce a lasat in urma pentru a intra in lumea noastra, coborand pe scara umilintei pana la cea mai de jos treapta.

„El, macar ca avea chipul lui Dumnezeu, totusi n-a crezut ca un lucru de apucat sa fie deopotriva cu Dumnezeu, ci S-a dezbracat pe Sine Insusi si a luat chip de rob, facandu-Se asemenea oamenilor. La infatisare a fost gasit ca un om, S-a smerit si S-a facut ascultator pana la moarte, si inca moarte de cruce” ( Filipeni 2,6-8 )

Aceste versete reprezinta ceea ce este cunoscut ca fiind „Imnul lui Christos” ( „Carmen Christi” ), imnul umilintei lui Christos. De pe cea mai inalta pozitie din Univers, de pe tronul vesnic de slava, Fiul lui Dumnezeu a venit si S-a umilit pana la starea de rob care isi da viata pe o cruce a dispretului si a rusinii.

Este adevarat ca Iisus a biruit pacatul si moartea; este adevarat ca a inviat, luandu-Si inapoi viata pe care o jertfise; este adevarat ca S-a inaltat apoi la dreapta Tatalui, in aceeasi pozitie de slava pe care o avusese inainte de intrupare. Insa El a ramas si Fiu al omului, purtand pentru vesnicie natura noastra umana, ca o amintire eterna a „venirii” si intrarii Pictorului in propriul tablou pe care l-a pictat.

Dupa inaltarea la cer, Mantuitorul vine din nou si din nou in lumea noastra limitata si degradata. Ori de cate ori avem nevoie de El si Ii cerem prezenta, Iisus coboara din nou in propria Sa pictura prin Duhul Sau cel Sfant. „Venirea” Mangaietorului in tabloul patat si degradat de pacat are loc pentru ca culorile initiale sa prinda din nou viata si personajele tabloului sa radieze din nou de speranta si bucuria mantuirii.

Exista si o fagaduinta a lui Iisus in acest sens: „Daca Ma iubeste cineva, va pazi cuvantul Meu si Tatal Meu il va iubi. Noi vom veni la el si vom locui impreuna cu el.” ( Ioan 14,23 )

„Noi”, adica Tatal si Fiul. Insa deoarece intregul context imediat se refera la venirea Mangaietorului – Duhul Sfant – prin pronumele „Noi” trebuie sa intelegem toate Persoanele Dumnezeirii: Tatal, Fiul si Duhul Sfant. Contextul arata ca aceasta „venire” a Persoanelor divine ca sa locuiasca impreuna cu cei care Il iubesc pe Dumnezeu nu se refera la evenimentul unic, vizibil, personal si universal al revenirii Domnului Christos in slava, ci e vorba de o venire tainica, spirituala, o experienta personala a celor credinciosi care intra intr-o comuniune tainica si stransa cu Dumnezeirea.

Va mai fi insa o „venire” a lui Dumnezeu la om – o noua ocazie in care Pictorul va intra in propriul tablou. Stiti care va fi aceasta noua „venire”? E firesc sa ne gandim la revenirea lui Christos – eveniment unic si glorios, asteptat de Biserica Sa. Iisus Insusi a promis ca va reveni pe pamant:

„Sa nu vi se tulbure inima. Aveti credinta in Dumnezeu si aveti credinta in Mine. In casa Tatalui Meu sunt multe locasuri. Daca n-ar fi asa, v-as fi spus. Eu Ma duc sa va pregatesc un loc. Si dupa ce Ma voi duce si va voi pregati un loc, Ma voi intoarce si va voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu sa fiti si voi.” ( Ioan 14,1-3 )

Ecoul acestei promisiuni il auzim pretutindeni pe paginile Noului Testament:

„Iata, El vine pe nori si orice ochi Il va vedea; si cei ce L-au strapuns. Si toate semintiile pamantului se vor boci din pricina Lui.” ( Apocalipsa 1,7 ) „Iata, Eu vin curand si rasplata Mea este cu Mine, ca sa dau fiecaruia dupa fapta lui.” ( Apocalipsa 22,12 )

Toti cei ce-L iubesc pe Dumnezeu asteapta si se pregatesc pentru aceasta „venire” in slava a Fiului lui Dumnezeu. Da, Pictorul va veni din nou, insa de data aceasta pentru a-Si curata tabloul, eliminand din el toate petele negre si gri, toate culorile sumbre aduse de pacat.

Dar oare cu acest eveniment glorios se vor termina „venirile” ale lui Dumnezeu la noi? Nicidecum! Revenirea Mantuitorului in glorie si marire nu va fi ultima Sa „venire” la noi. Va mai fi una, care va fi si ultima: aceea care va avea loc dupa mileniu si dupa incheierea definitiva a istoriei pacatului. Despre aceasta ultima „venire”, urmata de o vesnica „ramanere” a Creatorului cu omenirea rascumparata, ne vorbeste aceeasi carte surprinzatoare – Apocalipsa:

     „Apoi am vazut un cer nou si un pamant nou, pentru ca cerul dintai si pamantul dintai pierisera si marea nu mai era. Si eu am vazut coborandu-se din cer, de la Dumnezeu, cetatea sfanta, Noul Ierusalim, gatita ca o mireasa impodobita pentru barbatul ei. Si am auzit un glas tare care iesea din scaunul de domnie si zicea: „Iata cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei si ei vor fi poporul Lui si Dumnezeu Insusi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor. El va sterge orice lacrima din ochii lor. Si moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tanguire, tipat, nici durere, pentru ca lucrurile dintai au trecut.” ( Apocalipsa 21,1-4 )

Referindu-se la cetatea sfanta a Noului Ierusalim, ultimul capitol din cartea Apocalipsei ne aduce cateva detalii suplimentare:

„Nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo. Scaunul de domnie al lui Dumnezeu si al Mielului vor fi in ea. Robii Lui Ii vor sluji. Ei vor vedea Fatza Lui si Numele Lui va fi pe fruntile lor. Acolo nu va mai fi noapte. Si nu vor mai avea trebuinta nici de lampa, nici de lumina soarelui, pentru ca Domnul Dumnezeu ii va lumina. Si vor imparati in vecii vecilor.” ( Apocalipsa 22,3-5 )

Mesajul transmis de Inspiratie in aceste ultime pagini ale Scripturii este uimitor, aproape incredibil. Dumnezeul cel Atotputernic, Suveranul Universului, Isi va muta in final resedinta pe Pamantul cel Nou. Oare de ce va face acest lucru? Ce Il motiveaza sa renunte la cer pentru a veni la noi acasa si pentru a ramane pentru veci langa copiii Sai rascumparati? Oare Ii e teama lui Dumnezeu ca cei mantuiti vor recidiva si vor repeta istoria pacatului? Esta aceasta o masura divina pentru a ne supraveghea indeaproape?

Daca motivul mutarii tronului divin pe Noul Pamant ar fi acesta, Dumnezeu ar putea sa ne supravegheze de la tronul Sau, caci El este omniscient. In plus, o ostire intreaga de ingeri sfinti ar putea face lucrarea aceasta, fara sa fie necesara mutarea resedintei divine. Nu, motivul ultimei „veniri” a lui Dumnezeu si a ramanerii Lui pe Noul Pamant este altul. Este nevoia Lui de a petrece vesnicia cu niste fiinte care Ii inteleg cel mai bine inima. Mai bine decat ingerii cei sfinti si puternici, mai bine decat locuitorii lumilor necazute in pacat.

Fiintele ceresti nu stiu ce inseamna sa pierzi pe cineva drag; ele nu cunosc amaraciunea dezamagirii si a tradarii; ele nu cunosc puterea mortala a ispitei si nici fierbinteala lacrimilor care curg in sufletele indurerate. Doar Dumnezeu si omul cunosc toate aceste dureri, chiar daca la niveluri mult diferite. Dumnezeu si omul au nevoie de mangaiere, au nevoie de un umar pe care sa planga. Si cine te poate mangaia mai bine decat cineva care a trecut prin aceeasi experienta dureroasa ca si tine?

Poate ca aceste afirmatii par prea sentimentale pentru unii. Dar sa ne gandim putin! Daca Dumnezeu este Tatal nostru – si acesta este unul dintre cele mai importante adevaruri pe care ni le-a facut cunoscut Mantuitorul intrupat – oare El nu are inima? Si daca inima noastra de parinti pamantesti sufera pentru pierderea copiilor nostri, oare cata suferinta incape in inima infinita de Tata a lui Dumnezeu? Pentru cine? Pentru milioanele de ingeri pierduti si deveniti demoni, pentru miliardele de oameni pierduti, pentru Lucifer cel pierdut.

De aceea, in vesnicie cei mantuiti vor avea nevoie de prezenta mangaietoare a unui Tata ceresc care ii intelege, iar Tatal ceresc va avea nevoie de prezenta mangaietoare a unor fiinte care Il inteleg. Aceasta locuire impreuna a Creatorului cu oamenii rascumparati le va inviora sufletul tuturor.

Si inca ceva: Dumnezeu nu Isi va face doar o „viza de flotant” pe Pamantul cel Nou, ci „mutatie defintiva”. Pentru vesnicie!  Asadar, este posbil ca un pictor sa se mute in cel mai frumos tablou al sau? Daca nu ar exista revelatia Apocalipsei, am spune ca afirmatia este de domeniul science-fiction. Scriptura insa ne asigura ca da, acest lucru este posibil. „Pictorul” se va muta la sfarsitul istoriei pacatului in cel mai frumos tablou al Sau: Noul Pamant. Si nu va mai iesi niciodata din el.

Lori Balogh