Vorbirea în limbi – un dar spiritual controversat
Vorbirea în limbi este, probabil, cel mai controversat dar al Duhului Sfânt. Faptul că el este amintit de apostolul Pavel pe lista darurilor spirituale din 1 Corinteni 12,1‑10 pe ultimul loc reprezintă pentru unii creștini argumentul că acest dar nu are o valoare atât de mare în comparație cu celelalte daruri: darul predicării, al credinței, al minunilor, etc.
Pentru alți creștini, dimpotrivă, acest dar este cel puțin la fel de valoros ca celelalte daruri spirituale, dacă nu chiar mai valoros decât toate celelalte. Argumentul? Nu există dar al Duhului Sfânt fără valoare și nu există vreun dar al Său mai puțin valoros decât altele. Mișcările charismatice și penticostalismul acordă darului limbilor o importanță majoră, prezența lui fiind considerată o dovadă a credinței autentice și a prezenței Duhului Sfânt în viața credincioșilor.
Exemplul cel mai elocvent al prezenței acestui dar în Biserica lui Christos îl oferă cartea Faptele apostolilor capitolul 2. În Ziua Cincizecimii (Rusaliile), apostolii au primit prin Duhul Sfânt abilitatea de a vorbi în limbi străine fără a le fi cunoscut în prealabil. Fenomenul se numește „xenoglosie”, spre deosebire de „glosolalie”, care presupune vorbirea în limbi necunoscute.
De asemenea, în lumea păgână există și „pseudoglosolalia”, care se referă fie la vorbirea în stare de transă a preoților păgâni, fie la exprimarea neinteligibilă a unor bolnavi cu afecțiuni psihice.
În Fapte capitolul 2, darul limbilor s-a manifestat de așa natură încât apostolii – oameni simpli și fără o educație elevată – sub călăuzirea Duhului Sfânt, au primit abilitatea de a vorbi în limbile străine (deci cunoscute!) folosite de iudeii veniți din multe părți ale lumii. Sunt amintite 17 etnii prezente la marea sărbătoare iudaică, iar uimirea ascultătorilor a fost mare: „Toți se mirau, se minunau și ziceau unii către alții: „Toți aceștia, care vorbesc, nu sunt galileeni? Cum dar îi auzim vorbind fiecăruia dintre noi în limba noastră în care ne-am născut?” (Fapte 2,7.8).
Contextul arată clar că în acest caz nu a fost vorba de limbi necunoscute (extatice), ci de limbi în circulație la acea dată. Creștinii charismatici consideră vorbirea în limbi ca fiind un limbaj sacru, oferit omului pentru a înlătura barierele lingvistice dintre etnii (vezi Fapte 2,5). Prezența acestui dar spiritual în viața creștinilor reprezintă (pentru unii) dovada supremă a unei spiritualități înalte și a prezenței Duhului Sfânt în viața lor.
Alături de darul vorbirii în limbi, mișcările charismatice pun un mare accent pe manifestările explozive ale credincioșilor în timpul serviciilor de cult: mișcări violente ale trupului, ridicarea mâinilor spre cer, sărituri spontane, strigăte mari, cântări ad-hoc și exprimarea unor emoții exacerbate.
Trendul ascendent al acestor manifestări este greu de înțeles și de acceptat în bisericile tradiționale. Cu toate acestea, mișcările charismatice au pătruns în ultima vreme tot mai mult chiar și în aceste biserici, ele nemaifiind o caracteristică exclusivă a penticostalismului. Astăzi, aceste mișcări charismatice cu manifestări explozive și exacerbate ale emoțiilor au pătruns acolo unde ne așteptam cel mai puțin: în catolicism. Chiar și Papa Francisc, care în perioada slujirii în calitate de episcop avea mari rezerve față de manifestările charismatice, acum, în calitate de papă, consideră că ele sunt binevenite în sânul Bisericii.
Privind creștinismul modern în esența lui, se poate observa că emoția a devenit un element-cheie în relația omului cu Dumnezeu. Sentimentalismul a subminat importanța doctrinei, căreia i se acorda o mai mare importanță în trecut. Astăzi, emoțiile sunt mai relevante decât doctrina Scripturii, efectul acestei stări de fapt constând în apariția unei religii hipocognitive, care nu se mai bazează atât de mult pe adevărurile clare ale Scripturii, ci pe manifestările explozive din timpul serviciilor de cult, ca semn al prezenței reale a Duhului Sfânt în viața Bisericii.
Cu toate acestea, Biblia recomandă oamenilor să-L iubească pe Dumnezeu și cu inima (emoții, sentimente), dar și cu mintea (rațiunea). De ce? Pentru că cele două: emoțiile și sentimentele, pe de o parte, și doctrina și adevărurile Bibliei, pe de altă parte, trebuie puse în balanță. Ele nu se contrazic, nu se anihilează una pe cealaltă, ci se completează într-un echilibru perfect.
Voi prezenta în continuare câteva criterii inspirate din Cuvântul lui Dumnezeu care ne vor ajuta să discernem deosebirea dintre adevăratul dar al limbilor și cel fals, pentru ca să constatăm noi înșine dacă manifestările sentimentale exacerbate (incluzând și vorbirea în limbi neînțelese), așa cum apar în mișcările charismatice, sunt autentice sau nu.
1) Mulți creștini pun un accent deosebit pe sinceritatea lor în relația cu Dumnezeu, acesta fiind un fel de scuză pentru eventualele derapaje de la adevărurile doctrinare ale Scripturii.
Într-adevăr, sinceritatea (numită în Biblie „inimă curată”) este de mare preț înaintea lui Dumnezeu, fiind amintită chiar de Iisus în cea de-a șasea „Fericire”: „Ferice de cei cu inima curată, căci ei Îl vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5,8).
În același timp însă, sinceritatea nu poate fi un ghid infailibil atunci când e vorba de interpretarea Cuvântului lui Dumnezeu. „Multe căi pot părea bune omului, dar la urmă se văd că duc la moarte” (Proverbele 14,12). Un om cu totul sincer, care dorește să ajungă la București, dacă se urcă într-un tren care-l duce la Cluj, fără să fie atent în ce tren se urcă, nu va ajunge la destinația dorită. În ciuda sincerității lui, acel om va ajunge în direcția opusă, dacă nu ia trenul potrivit (doctrina corectă).
2) Mișcările charismatice, în general, dar și creștini din diferite confesiuni religioase, susțin că experiența umană este un ghid infailibil.
Experiențele cu Dumnezeu pot fi autentice, însă ele pot fi subiective și chiar contrafăcute de Satana. În relația lui cu Dumnezeu, omul nu trebuie să se bazeze doar pe simțurile lui, care-l pot înșela, ci în primul rând pe Cuvântul lui Dumnezeu, singurul ghid infailibil. În Deuteronomul 12,8, Moise afirmă că poporul Israel, la data aceea făcea ce-i plăcea. Adică fiecare israelit își trăia viața, inclusiv relația sa cu Dumnezeu, după propriile criterii subiective, fără să aibă un standard comun din afară.
Experiențele cu Dumnezeu sunt foarte importante în relația cu El, însă ele nu pot înlocui Cuvântul Lui. Și aceasta cu atât mai mult cu cât experiențele personale pot fi corupte prin intervenția lui Satana, lăsând falsa impresie că ele sunt experiențe autentice cu Dumnezeu.
3) Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că Domnul Iisus a fost uns cu Duhul Sfânt (vezi Fapte 10,38), fapt adeverit de întreaga Sa lucrare publică. Cu toate acestea, nu există niciun raport biblic care să ateste faptul că El ar fi vorbit în limbi, mai ales în limbi neînțelese. Faptul acesta este demn de reținut cu atât mai mult cu cât El este Modelul nostru suprem de viețuire:
„Și la aceasta ați fost chemați, fiindcă și Christos a suferit pentru voi și v-a lăsat o pildă, ca să călcați pe urmele Lui” (1 Petru 2,21).
4) Biblia ne arată în mod clar că există și învățători falși. Cum pot fi deosebiți adevărații învățători de cei falși? Criteriul biblic nu este legat de darurile cu care aceștia pot fi înzestrați, ci de roadele pe care le manifestă în lucrarea și în caracterul lor. „Îi veți cunoaște după roadele lor. Culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini?” (Matei 7,16).
Când Domnul Christos Se referă la roade, El are în vedere atât roadele în propria viață (caracterul), cât și roadele în viețile altora (ale celor pe care îi învăța). Nu poate fi un criteriu mai corect decât acesta.
5) Faptul că o învățătură sau practică este adoptată de mai mulți oameni nu presupune în mod obligatoriu că acea învățătură sau practică este bună și biblică. Dumnezeu l-a îndemnat pe poporul Israel din vechime: „Să nu te iei după mulțime ca să faci răul!” (Exodul 23,2). În domeniul moral și religios, majoritatea și minoritatea nu au nicio relevanță. Important este ce spune Cuvântul lui Dumnezeu.
6) Mulți creștini pun accent pe darurile Duhului Sfânt, făcând din prezența lor un criteriu al unei spiritualități înalte. Însă Biblia ne învață că darurile spirituale fără prezența rodului Duhului nu au nicio valoare. În „imnul iubirii” din 1 Corinteni 13, apostolul Pavel subliniază acest adevăr chiar de la început: „Chiar dacă aș vorbi în limbi omenești și îngerești și n-aș avea dragoste, sunt o aramă sunătoare și un chimval zângănitor” (1 Corinteni 13,1).
Ideea este întărită în versetele următoare, în care sunt amintite alte daruri spirituale: darul profeției, al cunoștinței, al credinței, al binefacerii și al sacrificiului de sine până la martiraj (vers.2.3). În timp ce Duhul Sfânt „dă fiecăruia în parte cum voiește” darurile Sale, „roada Duhului”, trebuie să fie o caracteristică a tuturor copiilor lui Dumnezeu, căci ea definește un caracter sfânt, asemănător cu cel al Mântuitorului.
„Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bunătatea, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioșia, blândețea, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege.” (Galateni 5,22).
7) Ordinea în care sunt amintite darurile spirituale a fost stabilită de Însuși Duhul lui Dumnezeu, care a inspirat Scriptura. Expresiile „întâi”, „al doilea”, „al treilea” și „apoi” ne arată că Dumnezeu are niște priorități, deși toate darurile spirituale au valoare. În această ordine a priorităților (nu a valorilor!), darul vorbirii în limbi este plasat pe ultimul loc.
„Și Dumnezeu a rânduit în Biserică întâi apostoli; al doilea, proroci; al treilea, învățători; apoi, pe cei ce au darul minunilor; apoi pe cei ce au darul tămăduirilor, ajutorărilor, cârmuirilor și vorbirea în felurite limbi” (1 Corinteni 12,28).
8) Comparând darurile spirituale, apostolul Pavel ne spune că darul prorociei este mai de dorit decât cel al vorbirii în limbi. Dar mai presus de toate darurile spirituale, este mai de dorit dragostea, primul rod al Duhului Sfânt.
„Urmăriți dragostea. Umblați și după darurile duhovnicești, dar mai ales să prorociți. În adevăr, cine vorbește în altă limbă nu vorbește oamenilor, ci lui Dumnezeu, căci nimeni nu-l înțelege și, cu duhul, el spune taine. Cine prorocește, dimpotrivă, vorbește oamenilor spre zidire, sfătuire și mângâiere” (1 Corinteni 13,1‑3).
9) Unul dintre scopurile pentru care Duhul Sfânt oferă daruri spirituale oamenilor este zidirea Bisericii, prin slujire. Din această perspectivă, apostolul Pavel pune în contrast darul profeției cu cel al vorbirii în limbi, scoțând în evidență superioritatea primului dar amintit: „Cine vorbește în altă limbă, se zidește pe sine însuși, dar cine prorocește, zidește sufletește Biserica” (1 Corinteni 14,4).
10) Scriindu-le credincioșilor din Corint, apostolul Pavel scoate în evidență inutilitatea vorbirii în limbi neînțelese pentru corpul Bisericii. Este o mustrare voalată pentru cei care practicau acest obicei în Biserica din Corint, însă principiul rămâne valabil pentru Biserica din toate timpurile.
„În adevăr, fraților, de ce folos v-aș fi eu, dacă aș veni la voi vorbind în alte limbi și dacă cuvântul meu nu v-ar aduce nici descoperire, nici cunoștință, nici prorocie, nici învățătura?” (1 Corinteni 14,6).
11) Există un dar al vorbirii în limbi autentic și folositor Bisericii în misiunea ei de predicare a Evangheliei tuturor neamurilor. Prezența acestui dar face ca fiecare om să aibă ocazia să audă Evanghelia în limba în care s-a născut, așa cum s-a întâmplat în Ziua Cincizecimii (vezi Fapte 2,8). Există însă și un fals dar al vorbirii în limbi, contrafăcut, opusul celui autentic. Despre acest surogat al adevăratului dar al limbilor amintește apostolul Pavel în prima lui Epistola către corinteni:
„În adevăr, fraților, de ce folos v-aș fi eu, dacă aș veni la voi vorbind în alte limbi și dacă cuvântul meu nu v-ar aduce nici descoperire, nici cunoștință, nici prorocie, nici învățătura? Chiar și lucrurile neînsuflețite, care dau un sunet, fie un fluier sau o alăută, dacă nu dau sunete deslușite, cine va cunoaște ce se cântă cu fluierul sau cu alăuta? Și dacă trâmbița dă un sunet încurcat, cine se va pregăti de luptă?
Tot așa și voi, dacă nu rostiți cu limba o vorbă înțeleasă, cum se va pricepe ce spuneți? Atunci parcă ați vorbi în vânt. Sunt multe feluri de limbi în lume, totuși niciuna dintre ele nu este fără sunete înțelese. Dar dacă nu cunosc înțelesul sunetului, voi fi un străin pentru cel ce vorbește și cel ce vorbește va fi un străin pentru mine” (1 Corinteni 14,6‑11).
12) Dumnezeu dorește ca rugăciunea noastră, în special, și închinarea noastră, în general, să aducă rod pentru Împărăția Sa. Apostolul Pavel ne spune însă că rugăciunea rostită într-o limbă neînțeleasă face ca mintea să fie fără rod. Mintea și ființa noastră interioară nu au nimic de câștigat și nu se pot dezvolta atâta vreme cât nu putem conștientiza acțiunile și demersurile pe care le facem.
„Fiindcă, dacă mă rog în altă limbă, duhul meu se roagă, dar mintea mea este fără rod. Ce este de făcut atunci? Mă voi ruga cu duhul, dar mă voi ruga și cu mintea; voi cânta cu duhul, dar voi cânta și cu mintea” (1 Corinteni 14,14.15).
13) Vorbirea în limbi neînțelese nu zidește Biserica, fiind cel puțin inutilă din punct de vedere al creșterii și dezvoltării ei.
„Altminteri, dacă aduci mulțumiri cu duhul, cum va răspunde „Amin!” la mulțumirile pe care le aduci tu cel lipsit de daruri, când el nu știe ce spui? Negreșit, tu mulțumești lui Dumnezeu foarte frumos, dar celălalt nu rămâne zidit sufletește” (1 Corinteni 14,16.17).
14) Apostolul Pavel era cunoscător al mai multor limbi, după cum el însuși le mărturisește corintenilor: „Mulțumesc lui Dumnezeu că eu vorbesc în alte limbi mai mult decât voi toți” (1 Corinteni 14,18). Nu avem însă niciun indiciu scripturistic că el ar fi posedat darul vorbirii în limbi neînțelese. Cu toate acestea, el este considerat cel mai mare și cel mai rodnic dintre apostolii Domnului. Dacă darul vorbirii în limbi ar fi un criteriu sine-qua-non al unei spiritualități înalte, ce imagine ne-am putea face despre Pavel care nu avut acest dar?
15) Apostolul Pavel asociază pretenția unor creștini de a vorbi în alte limbi cu „pruncia” spirituală. El afirmă că „în biserică voiesc mai bine să spun cinci cuvinte înțelese, ca să învăț și eu pe alții, decât să spun zece mii de cuvinte în altă limbă” ( 1 Corinteni 14,19).
Îndemnul lui adresat tuturor creștinilor, dar mai ales celor din comunitatea Corint care se confruntau cu așa-zisul dar al vorbirii în limbi necunoscute, era: „Fraților, nu fiți copii la minte, ci la răutate fiți prunci; iar la minte, fiți oameni mari!” (1 Corinteni 14,20).
Concluzii
Orice dar al Duhului Sfânt oferit Bisericii pentru creștere, dezvoltare și misiune are și o replică falsă, fabricată în „laboratoarele” lui Satana. Aceste false daruri spirituale nu doar că nu zidesc Biserica, ci dimpotrivă, frânează lucrarea de predicare a Evangheliei și împlinirea misiunii.
Pentru a discerne între darurile autentice ale Duhului Sfânt și cele false, avem nevoie de discernământ – „doctoria pentru ochi” (vezi Apocalipsa 3,18) – singurul dar care poate separa adevărul de minciună și binele de rău. Darul promis al venirii Mângâietorului este cel mai mare dar al cerului. Primindu-L pe El, vom primi orice dar spiritual de care are nevoie Biserica pentru slujirea si împlinirea misiunii ei.
Lori Balogh
