A face, a avea sau a fi?
Celebra replică a lui Hamlet din drama shakespeariană cu același nume: „To be or not to be?” („A fi sau a nu fi?”) are profunde semnificații spirituale. Și aceasta pentru că trăim într-o lume în care accentul este pus nu pe ceea ce este omul, ci pe ceea ce are și, mai ales, pe ceea ce face.
Știrile care ni se oferă zilnic pe canalele media se concentrează exact pe ceea ce fac oamenii în răstimpul dintre două buletine de știri. Pentru lumea noastră contează mult mai mult ambalajul decât conținutul și aparența mai mult decât esența. Foarte puține emisiuni și reportaje urmăresc să prezinte publicului cine sunt oamenii în forul lor interior, cum gândesc ei, ce simt, ce fel de principii îi călăuzesc în viață, ce caractere au aceștia.
Dar oare Dumnezeu nu face același lucru atunci când, chemându-ne la judecată, ne apreciază după faptele noastre, după ceea ce facem în această viață? În Parabola judecății viitoare – ultima pildă rostită de Iisus înainte de patimile și moartea Sa – se pare că faptele vor juca un rol determinant la judecata finală.
Celor de la dreapta Sa („oile” – cei mântuiți), Fiul omului, în calitate de Judecător, le spune: „Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, de moșteniți Împărăția care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii. Căci am fost flămând și Mi-ați dat de mâncat; Mi-a fost sete și Mi-ați dat de băut; am fost străin și M-ați primit; am fost gol și M-ați îmbrăcat; am fost bolnav și ați venit să mă vedeți; am fost în temniță și ați venit pe la Mine” (Matei 25,34‑36).
În cuvintele Sale adresate celor mântuiți, Mântuitorul folosește o serie de verbe care indică acțiunea: „Mi-ați dat”, „M-ați primit”, „M-ați îmbrăcat”, „Ați venit să Mă vedeți”… În ceea ce-i privește pe cei de la stânga Lui („caprele” – cei nemântuiți), Domnul folosește aceleași verbe, însă la forma lor negativă: „nu Mi-ați dat”, „nu M-ați primit”, „nu M-ați îmbrăcat”, „nu ați venit pe la Mine” (Matei 25,42.43).
Mai mult decât atât, Iisus accentuează rolul faptelor săvârșite în această viața la judecata finală spunându-le „oilor”: „Adevărat vă spun că ori de câte ori ați făcut aceste lucruri…”, iar „caprelor”: „Adevărat vă spun că ori de câte ori n-ați făcut aceste lucruri…” (vers.40.45).
Așadar, fapte, fapte și iarăși fapte! Se pare ca între „a fi” și „a face” primează cea de-a doua. Chiar și la judecata finală! Chiar și în ochii „dreptului Judecător”! Vă invit însă să privim lucrurile puțin mai profund și să nu tragem concluzii pripite. Dilemele: „A fi sau a face?” și „A fi sau a avea? ” își găsesc rezolvarea armonioasă în Cuvântul lui Dumnezeu.
Un punct de pornire în rezolvarea acestor dileme este Însuși Numele sfânt al Creatorului. Din mijlocul rugului aprins din pustiul Madianului, în dialogul pe care l-a purtat cu Moise cu ocazia trimiterii lui în misiune, Dumnezeu Se descoperă pe Sine sub Numele sfânt „Eu sunt Cel ce sunt” (Exodul 3,14).
De ce a ales Dumnezeu să Se prezinte pe Sine sub acest nume? Nu putea El oare să enumere tot ceea ce făcuse în Univers și pe pământ? Desigur! Nu putea El să numere toate lucrurile văzute și nevăzute pe care le posedă, în calitatea de Suveran al întregului Univers? Cu siguranță! Veșnicia nu va fi suficientă pentru a enumera și a aprofunda tot ce a creat Dumnezeu și tot ce Îi aparține de drept.
Cu toate acestea, El Se definește pe Sine nu prin ceea ce posedă sau prin ceea ce creează și face, ci prin ceea ce este. De ce? Răspunsul este simplu: Ceea ce ești precede și condiționează ceea ce faci și ceea ce ai.
În impresionantul „imn al dragostei” din 1 Corinteni cap. 13, apostolul Pavel încearcă să ne convingă de faptul că oricâte lucruri am avea și am face în viață (vorbirea în limbi omenești și îngerești, darul profeției, darul credinței, împărțirea averii la săraci și chiar actul martirajului) nu valorează nimic dacă ele nu izvorăsc din dragoste, adică din ceea ce ar trebui să fim (vezi 1 Corinteni 13,1‑8).
Într-adevăr, Dumnezeu are întregul Univers (vezi Psalmul 24,1) și poate face orice dorește, căci este atotputernic (vezi Geneza 17,1). Însă tot ceea ce posedă și tot ce face izvorăște din ceea ce este El. Și „Dumnezeu este dragoste” (1 Ioan 4,8). În cazul Lui, ceea ce posedă și ceea ce face este în deplină armonie cu ceea ce este El, cu natura Sa divină, cu caracterul Său sfânt.
Nu există nicio falie, nicio ruptură între faptele Sale și caracterul Său, faci faptele Sale sunt, fără excepție, oglindirea caracterului Său. Cu toate acestea, Suveranul Universului Se definește pe Sine nu prin ceea ce posedă sau face, ci prin ceea ce este: „Eu sunt Cel ce sunt.”
În cazul omului decăzut, situația este cu totul diferită. Nici faptele mărețe trâmbițate pe canalele media, nici averile imense posedate de unii oameni nu vorbesc despre cine sunt ei în realitate. Dimpotrivă, oameni fără caracter pot impresiona pe cei din jur prin fapte bune, în timp ce oameni buni pot să pară în ochii lumii cu totul altfel de cum sunt în realitate.
Însă, dacă oamenii pot fi înșelați în această privință, ochiul atotvăzător al lui Dumnezeu, care „de departe ne pătrunde gândul” (vezi Psalmul 139,2) nu va putea fi înșelat de aparențele noastre. Iată un singur exemplu din zecile pe care ni le oferă Scriptura: Saul din Tars. Dacă am fi fost contemporan cu el, oare ce imagine ar fi avut Saul în ochii noștri, privind persecuțiile pe care le iniția împotriva creștinilor cu atâta râvnă?
Probabil că am fi afirmat cu toții, fără excepție: „Este un om cu totul rău, violent și însetat de sângele nevinovat al unor oameni care nu au aceeași religie cu el.” Totuși, Dumnezeu, care întotdeauna dă la o parte ambalajul aparențelor, vedea în Saul „un vas pe care L-am ales, ca să ducă Numele Meu înaintea neamurilor, înaintea împăraților și înaintea fiilor lui Israel” (Fapte 9.15).
Cine ar fi crezut, pe baza a ceea ce făcea Saul, cî în interiorul ființei marelui persecutor se ascundea inima generoasă a celui mai mare apostol al Domnului Christos? Da, pe Dumnezeu Îl interesa mai mult decât ceea ce făcea Saul, ceea ce era el în străfundul ființei lui.
Din nefericire, oamenii sunt crescuți și educați după alte criterii decât cele divine. Pentru societatea umană nu este atât de important ce ești, ci ceea ce faci. Toate legile țărilor și toate practicile popoarelor sunt legate aproape exclusiv de ceea ce face omul, nu de ceea ce este el. Tribunalele judecă în funcție de ceea ce fac infractorii, firmele țin cont de ceea ce fac sau nu fac angajații, școlile oferă diplome în funcție de ceea ce fac elevii cu cunoștințele predate. Legile popoarelor pedepsesc faptele oamenilor, nu caracterele lor rele.
Uneori, chiar și în biserică se fac astfel de greșeli. Însă oare câți oameni dintre cei care au făcut multe lucruri bune în numele credinței vor fi refuzați totuși de Dumnezeu la marea judecată? Mântuitorul trage un semnal de alarmă în acest sens, spunând:
„Mulți Îmi vor zice în ziua aceea: „Doamne, Doamne! N-am prorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Și n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău? ” Atunci le voi spune curat: „Niciodată nu v-am cunoscut; depărtați-vă de la Mine, voi toți care lucrați fărădelege!” (Matei 7,22.23).
Observați ruptura dintre aparență și esență? Fapte bune, demne de toată aprecierea, însă provenite dintr-un izvor stricat: o inimă plină de fărădelege.
Priviți la Iuda Iscarioteanul! Dacă am fi făcut parte din grupa ucenicilor Domnului, cu siguranță că și noi am fi apreciat abilitățile lui financiare și empatia pe care o afișa uneori față de cei săraci (vezi Ioan 12,4.5). Însă după ce a cunoscut cu adevărat cine era Iuda, nu doar faptele lui, Ioan declară despre el: „Zicea lucrul acesta nu pentru că purta grijă de cei săraci, ci pentru că era un hoț și, ca unul care ținea punga, lua el ce se punea în ea” (Ioan 12,6).
Iisus știa cine este Iuda, căci ochii Săi pătrunzători treceau dincolo de aparențele faptelor sale. Însă El încă nu le putea descoperi adevărul despre Iuda celorlalți ucenici. Ei nu erau încă pregătiți să-l afle, căci, asemenea nouă, și ei se uitau la ceea ce făcea Iuda, nu la cine era el în realitate.
Dar ce putem spune despre Balaam? Cei care l-ar fi auzit rostind profețiile despre Steaua lui Iacov cu siguranță că l-ar fi considerat un mare și adevărat profet al lui Dumnezeu. Însă Dumnezeu nu era impresionat de ceea ce ieșea de pe buzele lui, ci privea în interiorul inimii acestui om. În spatele cuvintelor lui frumoase, Dumnezeu vedea lăcomie – un idol pentru care Balaam era capabil să vândă un popor întreg blestemului.
Marele preot Caiafa a profetizat că moartea lui Iisus era preferabilă morții tuturor iudeilor. Însă această afirmație, făcută din ură față de umilul Nazaritean, nu l-a transformat nici în profet, nici într-un candidat la mântuire. Ceea ce zicea Caiafa nu putea acoperi sau înlocui ceea ce se afla în adâncul ființei sale: un instrument eficace al împărăției întunericului.
„A face” fără „a fi” înseamnă inflație spirituală și poate deveni una dintre cele mai mari înșelăciuni căreia poate să-i cadă pradă un om. Ce făceau fariseii contemporani cu Iisus și cine erau ei în realitate? În severul rechizitoriu pe care Iisus l-a făcut în dreptul cărturarilor și fariseilor cu puțin timp înainte de patimile Sale, apare o ruptură evidentă între ceea ce făceau aceștia de ochii lumii, pentru a se arăta neprihăniți, și ceea ce erau ei în realitate: „fățarnici”, „povățuitori orbi”, „nebuni”, „șerpi”, „pui de năpârci” și „morminte văruite” (Matei 23).
Fariseul din Pilda vameșului și a fariseului (vezi Luca 18,9‑14) făcea multe lucruri bune și se abținea de la multe lucruri rele. El se ruga, postea de două ori pe săptămână și se achita corect de zecime din toate veniturile sale. De asemenea, nu comitea adulter și nu lua cu forța bunurile nimănui, asemenea vameșilor cu care se compara.
Cu toate acestea, Mântuitorul face o afirmație șocantă pentru ascultătorii Săi: „Eu vă spun că mai degrabă omul acesta (vameșul n.n. ) s-a pogorât acasă socotit neprihănit decât celălalt” (vers.14). Cum se explică acest lucru? Dumnezeu citea în inima amândurora și acolo El vedea ceea ce-l definește pe om cu adevărat.
Fariseul făcea multe lucruri bune, după Lege, însă fondul era corupt, împotriva spiritului Legii. Mândria era temelia pe care acest gen de oameni își construiau edificiul religiei lor. De aceea, Mântuitorul ne avertizează pe toți: „Căci oricine se înalță, va fi smerit și oricine se smerește, va fi înălțat” (vers.14).
Și dacă mai era nevoie de un exemplu pentru a demonstra ce Îl interesează pe Dumnezeu cu privire la om, iată-L: reabilitarea lui Petru după învierea Domnului (vezi Ioan 21,15‑17). Dacă noi am fi fost în locul lui Iisus, probabil că l-am fi întrebat pe Petru: „Petre, fiul lui Iona, mai faci ceea ce ai făcut? Promiți că nu mai faci? Promiți că nu Mă vei mai trăda niciodată?”
Însă pe marele „Eu Sunt” nu Îl interesează atât de mult faptele oamenilor (deși acestea sunt importante!), cât ceea ce sunt ei pe dinăuntru. „Petre, fiul lui Iona, Mă iubești?” Prin repetarea întrebării, Iisus vrea să-i spună ucenicului Său: „Petre, problema ta nu este ceea ce ai făcut. Negreșit, ceea ce ai făcut a fost rău și condamnabil. Dar dacă tu erai altcineva, dacă tu M-ai fi iubit cu adevărat, așa cum ai mărturisit de atâtea ori, tu nu ai fi făcut acel lucru odios. De aceea, te întreb: Vrei să fii alt om? Soluția de a nu mai face răul nu este să te chinui să nu-l mai faci, ci să devii alt om. Un om nou, plin de dragoste. Dacă Mă vei iubi, nu vei mai face niciodată răul, ci doar binele.”
Scriind despre timpul sfârșitului, apostolul Pavel zugrăvește un tablou moral al generației sfârșitului. În 2 Timotei 3,5, el vorbește despre oameni care au doar o formă de evlavie, însă care nu sunt în realitate evlavioși. Ambalaje fără conținut! Coji fără miez!
Atâta vreme cât societatea este preocupată mai mult de ceea ce facem decât de ceea ce suntem, și noi vom fi mereu tentați să acordăm atenție mai mult exteriorului ființei noastre: ceea ce facem, ceea ce avem și ceea ce dobândim în viață. Însă aprobarea societății, după care tânjește fiecare membru al ei, este un nisip mișcător în care niciodată nu vom putea pune temelia unei clădiri spirituale veșnice. Probabil că cea mai mare amăgire în care pot cădea oamenii este aceea în care un om crede că el este ceea ce face.
Întrebare: Un om este păcătos pentru că săvârșește păcate sau săvârșește păcate pentru că este păcătos? Un pom este bun pentru că dă roade bune sau el dă roade bune pentru că este un pom bun? Unii înclină să creadă că prima variantă este cea corectă, însă este cu totul greșit. Ceea ce este omul determină calitatea faptelor sale.
Puiul de leu, care bea din biberon, arată la început ca un pisoi nevinovat, neajutorat și pașnic. Însă el este leu, nu pisică. Iar maturizarea va arăta cine este el și de ce este în stare. Dumnezeu nu este ceea ce face, ci face ceea ce este. La fel și omul. Aceasta este ordinea corectă în care trebuie să-L înțelegem pe Dumnezeu. Și aceasta ar trebui să fie ordinea în viața fiecărui om. Dumnezeu nu este dragoste pentru că iubește, ci iubește pentru că este dragoste (vezi 1 Ioan 4,8).
Ce folos că Lucifer făcea o mulțime de lucruri bune în imediata apropiere a tronului lui Dumnezeu, fiind înzestrat cu o mulțime de talente, dacă el era ceea ce era: un răzvrătit împotriva guvernării lui Dumnezeu? Ce folos că Samson era înzestrat cu o putere neobișnuită, capabil să ridice porțile unei cetăți și să le poarte pe umeri până pe vârful muntelui (vezi Judecători 16,2.3), dacă el era un afemeiat?
Ce folos că Iuda dovedea pricepere în domeniul financiar, ținând „punga” micii grupe a ucenicilor, dacă el era un hoț? Ce folos că Nabal avea avuții fără număr, dacă el era zgârcit și nerecunoscător? Ce folos că bogatului din parabolă i-a rodit țarină, cunoscând prosperitate și succes în afaceri, dacă era un ateu materialist și egoist?
Pe de altă parte, Biblia ne prezintă și modele pozitive. Iov era unul dintre cei mai bogați oameni ai Răsăritului din vremea lui. 8 000 de oi, 3 000 de cămile, 1 000 de boi, 500 de măgărițe și un număr foarte mare de slujitori reprezentau o avere colosală și pe vremea aceea, dar și în zilele noastre.
Mai mult decât atât, Iov făcea mult bine, după cum el însuși mărturisește în dialogul cu prietenii săi: „Orbului îi eram ochi și șchiopului picior. Celor nenorociți le eram tată și cercetam pricina celui necunoscut. Rupeam falca celui nedrept și-i smulgeam prada dintre dinți…” (Iov 29,15‑17).
Deși Iov avea o mulțime de bunuri și făcea mult bine, totuși Dumnezeu privea la ce era el, la ceea ce îl definea și stătea la baza binecuvântărilor primite și a faptelor sale bune. În două ocazii deosebite și înaintea reprezentanților întregului Univers, Dumnezeu afirmă despre Iov: „Este un om fără prihană și curat la suflet, care se teme de Dumnezeu și se abate de la rău” (Iov 1,8; 2.3). De unde izvora comportamentul său și faptele sale bune? Din interiorul ființei sale, acolo unde Duhul lui Dumnezeu lucrase neprihănirea.
În scenele ispitirii în pustie, Satana nu a vizat nici ce făcea Iisus, nici ce avea El, ci identitatea Sa. „Dacă ești Fiul lui Dumnezeu, poruncește ca pietrele acestea să se facă pâini” (Matei 4,3). „Dacă ești Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos, căci este scris…” (Matei 4,6). Satana știa prea bine că „a fi” este mult mai important înaintea lui Dumnezeu decât „a face” sau „a avea”, motiv pentru care primele două ispite adresate Fiului lui Dumnezeu au reprezentat un atac la identitatea Sa divină.
De asemenea, în timpul activității Sale publice, pe Iisus Îl interesa mai mult ce părere aveau oamenii despre El și lucrarea Sa și mai puțin Îl interesa ce părere aveau ei despre cea ce făcea, despre minunile săvârșite sau predicile rostite de El. „Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul omului?” – i-a întrebat într-o ocazie pe ucenicii Săi (vezi Matei 6,13; Marcu 8,27; Luca 9,18).
Toate aceste exemple (și încă multe altele!) ne oferă un răspuns la întrebarea: Ce este credința adevărată? Ce fel de credință așteaptă Dumnezeu de la noi? Așteaptă Dumnezeu să credem că El poate face un lucru sau altul? Desigur, El așteaptă de la noi și acest lucru. Așteaptă El să credem că are în grijă întregul Univers, în calitate de Creator și Suveran? Cu siguranță, ca și acest lucru îl așteaptă de la noi.
Însă mai mult decât orice, Dumnezeu așteaptă să credem că El este Cine este: un Dumnezeu sfânt, drept și iubitor, în care să ne punem toată încrederea, atât pentru viața aceasta, cât și pentru cea viitoare. Aceasta înseamnă a-L cunoaște, iar a-L cunoaște pe Dumnezeu așa cum este înseamnă viața veșnică. „Și viața veșnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat și pe Iisus Christos pe care L-ai trimis Tu” (Ioan 17,3).
Doar atunci când credem că Iisus este Cine este, adică Fiul lui Dumnezeu, Creatorul, Jertfa, Marele nostru Preot, Mijlocitorul, Mântuitorul și Domnul nostru, doar atunci zidim casa noastră spirituală pe stâncă și nu pe nisip. Dacă așezăm temelia noastră spirituală doar pe ceea ce face El, pe minunile Sale, s-ar putea ca așteptările noastre să fie înșelate. În dragostea și înțelepciunea Lui, Iisus s-ar putea să nu facă un anumit lucru pe care I-l cerem și atunci încrederea noastră în El să se clatine. Dar dacă credem că El este Cine este, indiferent de împrejurările prin care trecem, nu ne vom îndoi niciodată de dragostea Sa față de noi și nici de înțelepciunea Sa în felul în care ne călăuzește viața.
Siguranță mântuirii noastre nu se bazează pe lucrurile pe care le-am făcut pentru Dumnezeu și pentru semenii noștri, ci pe ceea ce am devenit și suntem prin harul lui Dumnezeu. De lucrurile pe care le-am făcut pentru Dumnezeu depinde răsplata noastră. Mântuirea însă depinde în totalitate de harul lui Dumnezeu.
„Prea iubiților, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Și ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar știm că atunci când Se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea așa cum este. Oricine are nădejdea această în El, se curăță după cum El Însuși este curat” (1 Ioan 3,2.3).
Așadar, să nu uităm niciodată cine suntem noi și Cine este Dumnezeu. Conștiența identității noastre, cât și cunoașterea lui Dumnezeu ne vor feri de multe capcane periculoase și multe dezamăgiri.
Să părăsim ideea de a face roade bune pentru a deveni „pomi” buni, ci să-l rugăm pe Dumnezeu, ca prin Duhul Sfânt, să ne transforme El în „pomi” buni pentru a aduce roade bune. „A fi” și „a deveni” nu ține de puterea omenească, ci de puterea recreatoare a lui Dumnezeu.
A Lui să fie slava în veci!
Lori Balogh
