Dilemele creștinului și semnele

Dilemele creștinului și semnele

„Eu”, zice Domnul, „te voi învăța și-ți voi arăta calea pe care trebuie s-o urmezi, te voi sfătui și voi avea privirea îndreptată asupra ta.”

Psalmul 32,8

Un tânăr se îndrăgostește de o fată care dorește să devină medic (caz real!). Dorind sincer să nu greșească, el se roagă lui Dumnezeu: „Doamne, dacă este voia Ta să mă căsătoresc cu această fată, fă Tu în așa fel încât să nu reușească la examenul de admitere la medicină. Acesta va fi pentru mine semnul că este voia Ta ca această fată să devină soția mea.”

Fata pică examenul, iar tânărul este în culmea fericirii, pregătindu-se de căsătorie. Însă după câteva luni de prietenie sinceră, fata își exprimă din nou dorința de a susține examenul de admitere la facultatea de medicină. Rezultatul? Fata reușește la examen, iar cei doi se despart.

Dilema este următoarea: Semnul pe care tânărul l-a cerut lui Dumnezeu a fost înțelept? Când a răspuns Dumnezeu rugăciunii tânărului: atunci când fata a picat la examenul la medicină sau atunci când a reușit la acest examen?

Judecând această experiență de viață reală „la rece”, ne întrebăm: De ce oare acest tânăr a văzut situația doar în alb și negru? Atunci când a cerut un semn de la Dumnezeu, de ce oare tânărul nu a luat în considerare și o altă opțiune: Poate că Dumnezeu ar fi dorit ca cei doi să se căsătorească, dar și ca fata să urmeze medicina? Această a treia opțiune a lipsit cu desăvârșire din viziunea tânărului, iar lucrurile au evoluat într-o direcție cu totul nedorită de cei doi.

Această experiență de viață (și multe altele, de altfel) ridică unele întrebări serioase cu privire la eficacitatea semnelor pe care le cerem de la Dumnezeu în anumite împrejurări din viață. Dar mai ales dă naștere la întrebări cu privire la înțelepciunea și maturitatea spirituală a celui care cere astfel de semne.

Mulți creștini își conduc viața conform „teoriei ușilor deschise”. În ce constă această teorie? Ne rugăm ca Dumnezeu să ne deschidă o anumită „ușă” și așteptăm cu răbdare: Dacă „ușa” se deschide, este semn că e voia Lui să mergem pe acea cale; dacă nu se deschide, e semn că voia lui Dumnezeu este alta.

Iată un exemplu banal: Doresc să dau examen la facultatea de drept, însă nu am reușit să parcurg decât jumătate din materie. Și atunci mă rog: „Doamne, dacă subiectele la examen vor fi din prima jumătate de materie (aceea pe care am parcurs-o), e semn că e voia Ta să urmez dreptul. Dacă nu, înseamnă că nu e voia Ta”.

„Teoria ușilor deschise” uneori funcționează. Și aceasta nu pentru că ar fi o cale agreată de Dumnezeu, ci mai degrabă pentru că El Se coboară până la mentalitatea noastră spirituală încă imatură și ne răspunde așa cum am cerut. Însă metoda nu funcționează întotdeauna.

Este „ușă deschisă” un semn al aprobării divine? Dar dacă Dumnezeu dorește ca și eu să depun eforturi pentru ca acea „ușă” să se deschidă? În cazul exemplului dat mai sus, ar trebui să mă întreb: Nu cumva Dumnezeu dorește ca eu să urmez dreptul doar după ce am parcurs întreaga materie și m-am familiarizat cu domeniul respectiv? Nu cumva El dorește să urmez această carieră după a doua încercare, după ce intenția mea s-a consolidat și am devenit mai conștient de ceea ce doresc să realizez în viață?

Pentru unii creștini, Biblia a devenit un gen de loterie, loz în plic sau bilete de papagal. Stând la răscruce de drumuri și neștiind dacă trebuie să continue drumul luând-o la stânga sau la dreapta, acești credincioși se roagă lui Dumnezeu ca, deschizând Biblia, primul verset pe care li se vor opri ochii să conțină răspunsul la dilema lor.

Sunt convins că această metodă poate să funcționeze uneori. Și aceasta nu pentru că ar fi metoda preferată de Dumnezeu de a ne călăuzi în viață, ci pentru că El este Tatăl nostru și privește cu condescendență lipsa noastră de maturitate spirituală. Însă El dorește ca cei pe care-i consideră copiii Săi să nu rămână în postura de „prunci” ținuți în brațe de părinții lor și duși acolo unde vor părinții, ci așteaptă de la noi să devenim maturi spiritual. Și maturi fiind, să luăm decizii înțelepte, folosind rațiunea dată de El și îndemnurile Duhului Sfânt din conștiință.

Are Cuvântul lui Dumnezeu ceva de spus în legătură cu practica credincioșilor de a cere semne? Destul de puțin. Poate cel mai evident exemplu de călăuzire divină prin semne este cel al lui Ghedeon, raportat în Judecătorii 6,11‑40.

După șapte ani de teroare trăită de poporul Israel sub stăpânirea madianiților, Dumnezeu Se îndură de poporul Său și îi trimite un eliberator în persoana lui Ghedeon: „Domnul este cu tine, viteazule!… Du-te cu puterea aceasta pe care o ai și izbăvește pe Israel din mâna lui Madian; oare nu te trimit Eu?” – îi spune Îngerul Domnului lui Ghedeon (vers.12.14).

Tânărul Ghedeon are însă ezitări. Cine dintre noi nu ar fi avut dacă ar fi fost în locul lui? „Rogu-te, domnul meu, cu ce să izbăvesc pe Israel? Iată că familia mea este cea mai săracă din Manase și eu sunt cel mai mic din casa tatălui meu” (vers.15). Domnul îi înțelege tânărului Ghedeon ezitările și de aceea îl încurajează: „Eu voi fi cu tine și vei bate pe Madian ca pe un singur om” (vers.16).

În acest punct al dialogului om-Dumnezeu apare răscrucea (dilema): la stânga se deschide calea credinței imature, nedesăvârșite, în timp ce la dreapta – calea credinței mature, profunde. Dacă Ghedeon ar fi fost un om pe deplin maturizat spiritual, după ce Dumnezeu l-a asigurat de reușita deplină în demersul de a elibera poporul Israel, ar mai fi cerut el semnele despre care se vorbește în continuare raportul biblic? Cu siguranță că nu!

Atunci se ridică o altă întrebare: Oare semnele cerute de Ghedeon (și, în general, semnele cerute de noi, creștinii) au fost semne ale credinței sau ale necredinței? Indiferent care ar fi răspunsul la această întrebare, cert este ca Dumnezeu i-a răspuns lui Ghedeon la ambele semne, așa cum ceruse (vezi vers.36‑40).

De ce totuși Dumnezeu i-a răspuns în felul acesta lui Ghedeon, fără să-l mustre pentru slaba lui credință? Să nu uităm câteva circumstanțe în care a avut loc chemarea lui Ghedeon:

1) Stăpânirea madianiților adusese poporul într-o situație disperată. Scriptura spune că „Israel a ajuns foarte nenorocit din pricina lui Madian” (vers.6).

2) Însuși Ghedeon recunoaște că el făcea parte din cea mai săracă familie din seminția lui Manase, iar el era cel mai mic din casa tatălui său (vezi vers.15).

3) Ghedeon avea o dilema spirituală pe care o mărturisește Îngerului Domnului: „Rogu-te, domnul meu, dacă Domnul este cu noi, pentru ce ni s-au întâmplat toate aceste lucruri? Și unde sunt toate minunile acelea pe care ni le istorisesc părinții noștri când spun: „Nu ne-a scos oare Domnul din Egipt?” Acum Domnul ne părăsește și ne dă în mâinile lui Madian” (vers.13).

4) Și, nu în ultimul rând, trebuie să ținem cont de un detaliu important: În gospodăria propriei sale familii se afla un altar dedicat lui Baal, precum și un stâlp închinat Astarteei (vezi vers.25).

Poate că acum, trecând în revistă aceste circumstanțe, înțelegem mai bine de ce Dumnezeu S-a plecat cu condescendență spre Ghedeon, fără să-l mustre pentru slaba lui credință și împlinind semnele cerute de el, semne ale lipsei de maturitate spirituală.

Iată cât de măreț și de bun este Tatăl nostru ceresc! Uneori ne răspunde la dilemele noastre pe căile dorite și cerute de noi. Dar acest lucru nu înseamnă că trebuie să rămânem întreaga viață „prunci” în credință, care se hrănesc doar cu „lapte”. Tatăl ceresc așteaptă de la noi să creștem spre o deplina maturitate a credinței, în care deciziile pe care le luăm noi înșine, sub îndrumarea Duhului Sfânt, să corespundă pe deplin cu voința Sa. Idealul lui Dumnezeu cu privire la noi este acela în care noi, împlinind propria noastră voință, să împlinim în realitate voința lui Dumnezeu.

Scriptura ne oferă și un alt exemplu, în care un om devotat lui Dumnezeu cere un semn ceresc. Însă ce diferență! Eliezer din Damasc, slujitorul de încredere al lui Avraam, primește însărcinarea de a pleca în Mesopotamia pentru a căuta acolo, printre rudele bătrânului patriarh, o soție pentru Isaac (vezi Geneza cap.24).

De data aceasta avem de-a face cu un credincios a cărui maturitate spirituală este evidentă. Avraam nu ar fi încredințat această misiune specială oricărui slujitor din casa sa. Mai mult decât atât, în dialogul dintre Avraam și Dumnezeu, purtat după eliberarea lui Lot, reiese că, dacă Avraam nu ar fi avut copii, moștenitorul întregii lui averi ar fi fost Eliezer din Damasc, cel mai vârstnic slujitor din casa sa (vezi Geneza 15,2; 24,2).

Credința profundă a lui Eliezer iese în evidență în momentele împlinirii misiunii sale. Ajuns în Mesopotamia, la finalul unui drum lung și obositor, Eliezer nu întreprinde nimic înainte de a se ruga și a-I preda lui Dumnezeu împlinirea misiunii sale: „Doamne, Dumnezeul stăpânului meu Avraam! Te rog, dă-mi izbândă astăzi și îndură-Te de stăpânul meu Avraam!” (Geneza 24,12).

Eliezer cere și el un semn pentru a recunoaște fata aleasă de Dumnezeu pentru fiul stăpânului său, pentru Isaac. Însă acest semn nu presupune o intervenție miraculoasă a lui Dumnezeu, ca în cazul celor două semne cerute de Ghedeon. Semnul cerut de Eliezer este, înainte de toate, un test de caracter, un criteriu moral. Dacă acea fată ar fi împlinit semnul (criteriul), înseamnă că ea era o ființă empatică, generoasă, gata să ajute, făcând chiar mai mult decât i se cere.

Acest semn și împlinirea lui este exemplul perfect al „celei de-a doua mile” despre care a vorbit Mântuitorul în Predica de pe Munte (vezi Matei 5,41). Și aceasta cu atât mai mult cu cât Rebeca nu a fost obligată să-i ofere apă de băut lui Eliezer, ci i-a oferit-o cu plăcere. Să ne gândim la următorul aspect: Dacă Eliezer avea zece cămile însetate, după un drum atât de lung și obositor, oare câte vedre cu apă a trebuit să scoată Rebeca pentru a le potoli setea?

Și aceasta fără să-l cunoască pe robul lui Avraam, fără să știe nimic despre misiunea lui, fără să fie obligată să facă acest gest și fără să urmărească prin gestul său niciun interes egoist. Dacă Rebeca ar fi știut că ceea ce se întâmplă în acele momente era un test al caracterului ei, totul ar fi explicabil. Însă ea nu știa nimic din culisele acestei împrejurări. Tot ce a făcut pentru slujitorul lui Avraam a fost spontan și dezinteresat.

Trecând cu bine testul și împlinind criteriile bine gândite de Eliezer, ea a împlinit și semnul cerut de acesta de la Dumnezeu. Eliezer nu I-a cerut lui Dumnezeu să facă o minune evidentă și neobișnuită pentru a găsi viitoarea soție a lui Isaac. Ar fi putut să-I ceară lui Dumnezeu, de exemplu, să oprească soarele pe cer în timp ce el discuta cu fata aleasă. Dar el nu a cerut astfel de semne bazate pe minuni extraordinare. Eliezer și-a folosit rațiunea călăuzită de Duhul Sfânt și a făcut din testul la care a supus-o pe Rebeca un semn ceresc. Aceasta dovedește maturitate spirituală, credința profundă și înțelepciune în luarea deciziilor.

Ați observat că în viața unui copil al lui Dumnezeu minunile și semnele țin de perioada de început a umblării lui cu Dumnezeu? Pe măsură ce el Îl cunoaște mai bine pe Dumnezeu, pe măsură ce devine mai familiarizat cu îndemnurile Duhului Sfânt, recunoscând glasul Lui în propria lui conștiință, minunile și semnele se împuținează. Omul nu mai depinde de ele căci, fiind matur spiritual, știe să ia decizii după voia lui Dumnezeu.

Studiul Bibliei, rugăciunea și îndemnurile Duhului Sfânt vor fi o călăuză mult mai sigură pentru omul care vrea să facă voia lui Dumnezeu decât orice semn sau minune. Celor maturi spiritual, care nu mai depind de „laptele” semnelor și minunilor, Dumnezeu le promite:

„Eu, zice Domnul, te voi învăța și-ți voi arăta calea pe care trebuie să o urmezi; te voi sfătui și voi avea privirea îndreptată asupra ta. Nu fiți ca un cal sau ca un catâr fără pricepere, pe care-l strunești cu un frâu (un semn, o minune n.n.) și o zăbală cu care-l legi ca să nu se apropie de tine” (Psalmul 32.8.9).

Mai mult decât să împlinească semnele cerute de noi, Dumnezeu este bucuros să ne învețe, să ne sfătuiască și să ne însoțească în deciziile noastre. Doar în felul acesta vom depăși perioada prunciei și a copilăriei credinței noastre și vom înainta spre „starea de om mare, la înălțimea staturii plinătății lui Christos” (Efeseni 4,13).

Lori Balogh