„Rugati-va unii pentru altii!”
„Marturisiti-va unii altora pacatele si rugati-va unii pentru altii ca sa fiti vindecati. Mare putere are rugaciunea fierbinte a celui neprihanit.”
( Iacov 5,16 )
Indemnul de a ne ruga unii pentru altii este biblic, fiind insotit de numeroase exemple incurajatoare: Moise se roaga pentru poporul Israel; Samuel se roaga pentru Saul; Petru se roaga pentru biserica si biserica se roaga pentru Petru; Iisus Se roaga pentru ucenici; Pavel se roaga pentru fratii sai, iar fratii lui se roaga pentru el.
Ce poate fi mai incurajator pentru un suflet care trece printr-o incercare a vietii decat gandul de a sti ca exista oameni care simt impreuna cu el, care ii ofera tot ajutorul pe care il pot oferi si care, mai presus de orice demers omenesc, apeleaza la Dumnezeu in rugaciuni de mijlocire pentru el?
Acolo unde este dragoste fatza de aproapele, prezenta rugaciunii de mijlocire este naturala, nefortata. Pentru omul de langa tine, care trece printr-un necaz, ai face orice pentru a-i inlatura durerea. Si pentru ca de cele mai multe ori nu poti face tot ce ti-ai dori sa faci pentru el, ii intinzi un umar pe care poate plange in liniste, apoi iti intorci fatza spre cer si Il rogi pe Dumnezeu sa intervina cum stie El mai bine.
De fapt, ce asteptari avem atunci cand mijlocim pentru altii in rugaciunile noastre? E evident ca dupa ce ne-am rugat o perioada de timp pentru o persoana, asteptam sa vedem schimbari majore. Insa din ce directie ne asteptam sa vedem aceste schimbari? Ne asteptam sa Se schimbe Dumnezeu, sa se schimbe omul pentru care ne rugam sau sa se schimbe imprejurarile? Ne asteptam sa se schimbe situatia nedorita sau sa se schimbe atitudinea omului fatza de situatia respectiva? Oricare ar fi asteptarea celui care inalta rugaciuni de mijlocire, cert este ca asteptarea exista.
Modelul clasic al rugaciunii de mijlocire este urmatorul: Cineva se roaga lui Dumnezeu pentru ca El sa schimbe in bine o anumita situatie nedorita prin care trece o persoana. Se aduc argumente care sa-L convinga pe Dumnezeu ca merita sa intervina in favoarea acelei persoane, acest demers putand dura zile, saptamani, luni si chiar ani de zile.
Se ridica insa o intrebare: Chiar are nevoie Dumnezeu de argumentele noastre? Nu cunoaste El situatia celui pentru care mijlocim in rugaciune mai bine decat oricine in acest Univers? Exista vreun detaliu care sa-I fi scapat si de aceea e nevoie ca noi sa intervenim pentru a-L informa si convinge?
Mai mult decat atat, in rugaciunile noastre de mijlocire, de obicei ne adresam Tatalui, apeland la meritele Domnului Christos si cerand interventia Duhului Sfant pentru rezolvarea problemei. Apoi asteptam ca Providenta sa lucreze in sensul cererilor noastre. Insa aceasta este doar o schema didactica care nu este menita sa ne explice mecanismul dupa care functioneaza rugaciunea de mijlocire, ci doar sa ne motiveze sa ne rugam unii pentru altii. Iata cateva aspecte care ar putea sa ne schimbe conceptia cu privire la rugaciunea de mijlocire.
La un moment dat, Mantuitorul le spune ucenicilor Sai: „Nu te teme, turma mica, pentru ca Tatal vostru va da cu placere Imparatia!” ( Luca 12,32 ) Daca Tatal ne da cu placere Imparatia Sa, de ce mai e nevoie de mijlocirea noastra in rugaciune? Oare mai e nevoie ca sa-L convinga cineva pe Dumnezeu cu argumente solide ca El sa ofere ceea ce, de fapt, El este dispus sa dea cu mana larga? ( vezi Iacov 1,5 )
Apostolul Pavel ne spune ca „Insusi Duhul mijloceste cu suspine negraite” in favoarea noastra. ( Romani 8,26 ) Daca El face aceasta lucrare ( si El o face in mod desavarsit! ), de ce mai e nevoie de mijlocirea noastra in rugaciune?
In Pilda fiului risipitor nu intalnim niciun mijlocitor omenesc care sa mijloceasca la tatal acestui fiu pentru a-l primi inapoi. Nimeni, in afara de Duhul lui Dumnezeu, nu l-a ajutat pe acest fiu nerecunoscator sa-si vina in fire, sa-si schimbe imaginea despre tatal sau si sa realizeze cat de mare este raul pe care l-a facut parasind casa parinteasca.
In cuvintele de ramas-bun rostite de Iisus inainte de patimile si moartea Sa, El i-a asigurat pe ucenici: „In ziua aceea veti cere in Numele Meu si nu zic ca voi ruga pe Tatal pentru voi. Caci Tatal Insusi va iubeste, pentru ca M-ati iubit si ati crezut ca am iesit de la Tatal.” ( Ioan 16, 26.27 )
Ce ar trebui sa intelegem din aceste cuvinte? Oare Tatal asteapta sa fie induplecat de argumentele rugaciunii de mijlocire pentru a ne oferi iertare, din moment ce El Insusi ne iubeste si ne ofera iertarea cu bucurie? Are Tatal nevoie de un pret mare pentru a-i ierta pe oameni sau chiar El a platit acel pret?
Foarte adesea ne imaginam ca instanta cereasca se aseamana cu cea pamanteasca: un tribunal ceresc in care Domnul Iisus este avocatul nostru, Satana e procurorul nostru, iar Tatal este Cel ce judeca in functie de puterea argumentelor aduse de acuzare si aparare, etalonul moral fiind Legea divina.
In acest scenariu al judecatii divine, Tatal apare ca un Judecator suprem care trebuie informat despre lucruri pe care nu le cunoaste ( !? ), trebuie convins, iluminat si induplecat sa ia o decizie intr-o directie sau alta. Insa si acest model de judecata are doar o functie didactica.
In realitate, niciun model de justitie omeneasca nu poate ilustra justitia divina. Si aceasta cu atat mai mult cu cat Insusi Mantuitorul ne spune ca „Tatal nici nu judeca pe nimeni, ci toata judecata a dat-o Fiului.” ( Ioan 5,22 ) Tot El spune: „Am vazut pe Satana cazand ca un fulger din cer.” ( Luca 10,18 )
Daca Iisus – Avocatul si Mijlocitorul nostru in instanta cereasca – este si Judecatorul nostru, iar Satana – procurorul nostru – nu mai are acces in cer, in Sanctuarul ceresc unde se afla tronul slavit al Tatalui, cum ar mai putea imaginea unei instante omenesti sa mai ilustreze ceea ce se intampla in instanta cereasca, acolo unde se hotaraste soarta vesnica a fiecarui om?
Ideea de a convinge si a indupleca Divinitatea sa actioneze intr-un anume fel este de origine pagana. Doar in paganism zeii trebuie sa fie induplecati prin tot felul de incantatii, ritualuri si jertfe, uneori chiar omenesti. Asa au procedat si preotii lui Baal care „au strigat tare si, dupa obiceiul lor, si-au facut taieturi cu sabiile si sulitele pana ce a curs sange pe ei” si pana cand au cazut in transa. ( 1 Imparati 18,28.29 )
Nu, modelul instantei pamanesti nu poate ilustra in mod desavarsit ceea ce se intampla in instanta cereasca, deoarece acest model nu a fost inspirat de cel ceresc. In tribunalele pamantesti rolul avocatului este acela de a-l convinge pe judecator ca suspectul nu e chiar atat de vinovat cum pare si ca el ar trebui iertat, achitat si chiar recompensat pentru faptul de a i se fi deteriorat imaginea publica. Sau, in cel mai rau caz, sa i se acorde o pedeapsa mai mica decat cer procurorii.
In instanta cereasca, Iisus nu trebuie sa ne apere de Tatal, caci El Insusi ne iubeste si ne vrea binele vesnic. Iisus trebuie sa ne apere de altceva: de pacat si de efectele lui. Nu pe Tatal trebuie Iisus sa-L convinga sa ne ierte, ci pe noi trebuie sa ne convinga sa ne pocaim. El trebuie sa ne convinga prin Duhul Sau ca judecata la care ne cheama Dumnezeu nu este spre condamnare, ci spre salvarea noastra.
„Veniti, totusi, sa ne judecam, zice Domnul. De vor fi pacatele voastre cum e carmazul, se vor face albe ca zapada; de vor fi rosii ca purpura, se vor face ca lana.” ( Isaia 1,18 )
In instanta cereasca, Avocatul ( Domnul Iisus Christos ) nu are menirea sa-L convinga pe Judecator ca sa ne ierte, caci chiar El este Judecatorul omului. Menirea Avocatului este aceea de a-l convinge pe condamnat sa accepte iertarea si achitarea oferite gratuit. Nu Tatal trebuie induplecat sa primeasca pocainta omului, ci omul trebuie induplecat sa primeasca dragostea si iertarea Lui.
Si atunci, tinand cont de aceste realitati, care e rostul rugaciunii de mijlocire? Daca Iisus este Mijlocitorul, Avocatul, Marele Preot, dar si Judecatorul nostru, si daca Duhul Sfant „mijloceste pentru noi cu suspine negraite” ( Romani 8,26 ), ce rost mai are sa ne rugam unii pentru altii?
Totusi, importanta rugaciunii de mijlocire trece dincolo de posibilitatile noastre de apreciere. Cand ne rugam pentru semenii nostri, noi nu ne asezam la „masa negocierilor” de partea opusa lui Dumnezeu, ci de aceeasi parte cu El. Nu incercam sa-L manipulam pe Dumnezeu, ci lucram impreuna cu El.
Cand ne rugam Tatalui pentru o anumita persoana in Numele Fiului si cerand interventia Duhului Sfant, de fapt noi cerem ca acea persoana sa-L cunoasca mai bine pe Dumnezeu si sa vada mai deslusit interventia si dragostea Lui. Dorim sa vedem o schimbare – e adevarat! – insa acea schimbare o dorim sa fie realizata in viata omului, in atitudinea lui fatza de Dumnezeu, nu in atitudinea lui Dumnezeu fatza de om.
In contextul luptei dintre bine si rau, rugaciunea de mijlocire ii confera Domnului Iisus dreptul de a actiona pentru omul pentru care cineva mijloceste in rugaciune. Rugaciunea de mijlocire are putere, „caci mare putere are rugaciunea fierbinte a celui neprihanit” ( Iacov 6,16 ). Insa aceasta putere nu-l va schimba pe Dumnezeu, ci pe om. Dumnezeu ramane „Acelasi ieri, azi si in veci” ( Evrei 13,8 ), Acelasi Dumnezeu iubitor, indurator, iertator, sfant si drept. „Eu sunt Domnul, Eu nu Ma schimb” – ne asigura chiar Dumnezeu prin pana profetului Maleahi ( cap. 3,6 ), caci in „Tatal luminilor nu este nici schimbare, nici umbra de mutare.” ( Iacov 1,17 )
In urma rugaciunii de mijlocire se pot schimba imprejurarile, contextele si situatiile nefericite prin care trece un semen al nostru. Dar mai ales se poate schimba omul pentru care ne rugam, daca el va raspunde pozitiv la incercarile cerului de a-l aduce mai aproape de Dumnezeu si de mantuire.
Iisus nu Si-a dat viata pe Calvar pentru a-L impaca pe Tatal cu noi, ci pentru a ne impaca pe noi, fiii Sai razvratiti, cu Tatal. Dincolo de lucrurile pe care I le cerem lui Dumnezeu pentru semenii nostri ( redobandirea sanatatii, un loc de munca, succes in planurile lor ), exista un tel suprem al oricarei adevarate rugaciuni de mijlocire: mantuirea lor.
„Noi, dar, suntem trimisi imputerniciti ai lui Christos si, ca si cum Dumnezeu ar indemna prin noi, va rugam fierbinte in Numele lui Christos: „Impacati-va cu Dumnezeu!” ( 2 Corinteni 5,20 )
Lori Balogh
