„Rugați-vă unii pentru alții!”
„Mărturisiți-vă unii altora păcatele și rugați-vă unii pentru alții ca să fiți vindecați. Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit.”
Iacov 5:16
Îndemnul de a ne ruga unii pentru alții este biblic, fiind însoțit de numeroase exemple încurajatoare: Moise se roagă pentru poporul Israel; Samuel se roagă pentru Saul; Petru se roagă pentru biserică și biserica se roagă pentru Petru; Iisus Se roagă pentru ucenici; Pavel se roagă pentru frații săi, iar frații lui se roagă pentru el.
Ce poate fi mai încurajator pentru un suflet care trece printr-o încercare a vieții decât gândul de a ști că există oameni care simt împreună cu el, care îi oferă tot ajutorul pe care îl pot oferi și care, mai presus de orice demers omenesc, apelează la Dumnezeu în rugăciuni de mijlocire pentru el?
Acolo unde este dragoste față de aproapele, prezența rugăciunii de mijlocire este naturală, neforțată. Pentru omul de lângă tine, care trece printr-un necaz, ai face orice pentru a-i înlătura durerea. Și pentru că de cele mai multe ori nu poți face tot ce ți-ai dori să faci pentru el, îi întinzi un umăr pe care poate plânge în liniște, apoi îți întorci fața spre cer și Îl rogi pe Dumnezeu să intervină cum știe El mai bine.
De fapt, ce așteptări avem atunci când mijlocim pentru alții în rugăciunile noastre? E evident că după ce ne-am rugat o perioadă de timp pentru o persoană, așteptăm să vedem schimbări majore. Însă din ce direcție ne așteptăm să vedem aceste schimbări? Ne așteptăm să Se schimbe Dumnezeu, să se schimbe omul pentru care ne rugăm sau să se schimbe împrejurările? Ne așteptăm să se schimbe situația nedorită sau să se schimbe atitudinea omului față de situația respectivă? Oricare ar fi așteptarea celui care înalță rugăciuni de mijlocire, cert este că așteptarea există.
Modelul clasic al rugăciunii de mijlocire este următorul: Cineva se roagă lui Dumnezeu pentru ca El să schimbe în bine o anumită situație nedorită prin care trece o persoană. Se aduc argumente care să-L convingă pe Dumnezeu că merită să intervină în favoarea acelei persoane, acest demers putând dura zile, săptămâni, luni și chiar ani de zile.
Se ridică însă o întrebare: Dumnezeu chiar are nevoie de argumentele noastre? Nu cunoaște El situația celui pentru care mijlocim în rugăciune mai bine decât oricine în acest Univers? Există vreun detaliu care să-I fi scăpat și de aceea e nevoie ca noi să intervenim pentru a-L informa și convinge?
Mai mult decât atât, în rugăciunile noastre de mijlocire, de obicei ne adresăm Tatălui, apelând la meritele Domnului Christos și cerând intervenția Duhului Sfânt pentru rezolvarea problemei. Apoi așteptăm ca Providența să lucreze în sensul cererilor noastre. Însă aceasta este doar o schemă didactică ce nu este menită să ne explice mecanismul după care funcționează rugăciunea de mijlocire, ci doar să ne motiveze să ne rugăm unii pentru alții. Iată câteva aspecte care ar putea să ne schimbe concepția cu privire la rugăciunea de mijlocire.
La un moment dat, Mântuitorul le spune ucenicilor Săi: „Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru vă dă cu plăcere Împărăția!” (Luca 12:32). Dacă Tatăl ne dă cu plăcere Împărăția Sa, de ce mai e nevoie de mijlocirea noastră în rugăciune? Oare mai e nevoie ca să-L convingă cineva pe Dumnezeu cu argumente solide ca El să ofere ceea ce, de fapt, El este dispus să dea cu mână largă (vezi Iacov 1:5)?
Apostolul Pavel ne asigură că „Însuși Duhul mijlocește cu suspine negrăite” în favoarea noastră (Romani 8:26). Dacă El face această lucrare (și El o face în mod desăvârșit!), de ce mai e nevoie de mijlocirea noastră în rugăciune?
În Pilda fiului risipitor nu întâlnim niciun mijlocitor omenesc care să mijlocească la tatăl acestui fiu pentru a-l primi înapoi. Nimeni, în afară de Duhul lui Dumnezeu, nu l-a ajutat pe acest fiu nerecunoscător să-și vină în fire, să-și schimbe imaginea despre tatăl său și să realizeze cât de mare este răul pe care l-a făcut părăsind casa părintească.
În cuvintele de rămas-bun rostite de Iisus înainte de patimile și moartea Sa, El i-a asigurat pe ucenici: „În ziua aceea veți cere în Numele Meu și nu zic că voi ruga pe Tatăl pentru voi. Căci Tatăl Însuși vă iubește, pentru că M-ați iubit și ați crezut că am ieșit de la Tatăl” (Ioan 16:26.27).
Ce ar trebui să înțelegem din aceste cuvinte? Oare Tatăl așteaptă să fie înduplecat de argumentele rugăciunii de mijlocire pentru a ne oferi iertare, din moment ce El Însuși ne iubește și ne oferă iertarea cu bucurie? Are Tatăl nevoie de un preț mare pentru a-i ierta pe oameni sau chiar El a plătit acel preț?
Foarte adesea ne imaginăm că instanța cerească se aseamănă cu cea pământească: un tribunal ceresc în care Domnul Iisus este avocatul nostru, Satana e procurorul nostru, iar Tatăl este Cel ce judecă în funcție de puterea argumentelor aduse de acuzare și apărare, etalonul moral fiind Legea divină.
În acest scenariu al judecății divine, Tatăl apare ca un Judecător suprem care trebuie informat despre lucruri pe care nu le cunoaște (!?), trebuie convins, iluminat și înduplecat să ia o decizie într-o direcție sau alta. Însă și acest model de judecată are doar o funcție didactică.
În realitate, niciun model de justiție omenească nu poate ilustra justiția divină. Și aceasta cu atât mai mult cu cât Însuși Mântuitorul ne spune că „Tatăl nici nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului” (Ioan 5:22). Tot El spune: „Am văzut pe Satana căzând ca un fulger din cer” (Luca 10:18).
Dacă Iisus – Avocatul și Mijlocitorul nostru în instanța cerească – este și Judecătorul nostru, iar Satana – procurorul nostru – nu mai are acces în cer, în Sanctuarul ceresc unde se află tronul slăvit al Tatălui, cum ar mai putea imaginea unei instanțe omenești să mai ilustreze ceea ce se întâmplă în instanța cerească, acolo unde se hotărăște soarta veșnică a fiecărui om?
Ideea de a convinge și a îndupleca Divinitatea să acționeze într-un anume fel este de origine păgână. Doar în păgânism zeii trebuie să fie înduplecați prin tot felul de incantații, ritualuri și jertfe, uneori chiar omenești. Așa au procedat și preoții lui Baal care „au strigat tare și, după obiceiul lor, și-au făcut tăieturi cu săbiile și sulițele până ce a curs sânge pe ei” și până când au căzut în transă (1 Împărați 18:28.29).
Nu, modelul instanței pământești nu poate ilustra în mod desăvârșit ceea ce se întâmplă în instanța cerească, deoarece acest model nu a fost inspirat de cel ceresc. În tribunalele pământești rolul avocatului este acela de a-l convinge pe judecător că suspectul nu e chiar atât de vinovat cum pare și că el ar trebui iertat, achitat și chiar recompensat pentru faptul de a i se fi deteriorat imaginea publică. Sau, în cel mai rău caz, să i se acorde o pedeapsă mai mică decât cer procurorii.
În instanța cerească, Iisus nu trebuie să ne apere de Tatăl, căci El Însuși ne iubește și ne vrea binele veșnic. Iisus trebuie să ne apere de altceva: de păcat și de efectele lui. Nu pe Tatăl trebuie Iisus să-L convingă să ne ierte, ci pe noi trebuie să ne convingă să ne pocăim. El trebuie să ne convingă prin Duhul Său că judecata la care ne cheamă Dumnezeu nu este spre condamnarea, ci spre salvarea noastră.
„Veniți, totuși, să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roșii ca purpura, se vor face ca lâna” (Isaia 1:18).
În instanța cerească, Avocatul (Domnul Iisus Christos) nu are menirea să-L convingă pe Judecător ca să ne ierte, căci chiar El este Judecătorul omului. Menirea Avocatului este aceea de a-l convinge pe condamnat să accepte iertarea și achitarea oferite gratuit. Nu Tatăl trebuie înduplecat să primească pocăința omului, ci omul trebuie înduplecat să primească dragostea și iertarea Lui.
Și atunci, ținând cont de aceste realități, care e rostul rugăciunii de mijlocire? Dacă Iisus este Mijlocitorul, Avocatul, Marele Preot, dar și Judecătorul nostru, și dacă Duhul Sfânt „mijlocește pentru noi cu suspine negrăite” (Romani 8:26), ce rost mai are să ne rugăm unii pentru alții?
Totuși, importanța rugăciunii de mijlocire trece dincolo de posibilitățile noastre de apreciere. Când ne rugăm pentru semenii noștri, noi nu ne așezăm la „masa negocierilor” de partea opusă lui Dumnezeu, ci de aceeași parte cu El. Nu încercăm să-L manipulăm pe Dumnezeu, ci lucrăm împreună cu El.
Când ne rugăm Tatălui pentru o anumită persoană în Numele Fiului și cerând intervenția Duhului Sfânt, de fapt noi cerem ca acea persoană să-L cunoască mai bine pe Dumnezeu și să vadă mai deslușit intervenția și dragostea Lui. Dorim să vedem o schimbare – e adevărat! – însă acea schimbare o dorim să fie realizată în viața omului, în atitudinea lui față de Dumnezeu, nu în atitudinea lui Dumnezeu față de om.
În contextul luptei dintre bine și rău, rugăciunea de mijlocire îi conferă Domnului Iisus dreptul de a acționa pentru omul pentru care cineva mijlocește în rugăciune. Rugăciunea de mijlocire are putere, „căci mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit” (Iacov 6:16). Însă această putere nu-l va schimba pe Dumnezeu, ci pe om. Dumnezeu rămâne „Același ieri, azi și în veci” (Evrei 13:8), Același Dumnezeu iubitor, îndurător, iertător, sfânt și drept. „Eu sunt Domnul, Eu nu Mă schimb” – ne asigură chiar Dumnezeu prin până profetului Maleahi (cap. 3:6), căci în „Tatăl luminilor nu este nici schimbare, nici umbră de mutare” (Iacov 1:17).
În urma rugăciunii de mijlocire se pot schimba împrejurările, contextele și situațiile nefericite prin care trece un semen al nostru. Dar mai ales se poate schimba omul pentru care ne rugăm, dacă el va răspunde pozitiv la încercările cerului de a-l aduce mai aproape de Dumnezeu și de mântuire.
Iisus nu Și-a dat viața pe Calvar pentru a-L împăca pe Tatăl cu noi, ci pentru a ne împăca pe noi, fiii Săi răzvrătiți, cu Tatăl. Dincolo de lucrurile pe care I le cerem lui Dumnezeu pentru semenii noștri (redobândirea sănătății, un loc de muncă, succes în planurile lor), există un țel suprem al oricărei adevărate rugăciuni de mijlocire: mântuirea lor.
„Noi, dar, suntem trimiși împuterniciți ai lui Christos și, ca și cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte în Numele lui Christos: „Împăcați-vă cu Dumnezeu!” (2 Corinteni 5:20).
Lori Balogh
