Celălalt obraz

Celălalt obraz

Lucrurile pe care le facem în viață sunt de două feluri: cele pe care le facem pentru că trebuie să le facem și cele pe care le facem de bunăvoie și din proprie inițiativă. Din această perspectivă, oamenii pot fi grupați în trei categorii: 1) oameni care își fac doar datoria și nimic mai mult; 2) oameni care nu-și fac nici măcar datoria; 3) oameni care, dincolo de obligațiile impuse de societate și de propria conștiință, fac de bunăvoie lucruri în plus.

În care dintre aceste trei categorii umane ar trebui să se regăsească un adevărat urmaș al Domnului Christos? Răspunsul ne este oferit în cunoscuta Predică de pe Munte, unul dintre cele mai șocante și mai pline de paradoxuri discursuri ținute de Iisus în timpul activității Sale publice.

„Ați auzit că s-a zis: „Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte.” Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviți celui ce vă face rău. Ci, oricui te lovește peste obrazul drept, întoarce-i și pe celălalt. Oricui vrea să se judece cu tine și să-ți ia haina, lasă-i și cămașa. Dacă te silește cineva să mergi cu el o milă, mergi cu el două” (Matei 5,38‑41).

Desigur, există un sens restrâns al aplicării învățăturilor Mântuitorului din acest fragment al Predicii de pe Munte. Este prezentă ideea de nedreptățire și chiar de persecuție a urmașilor Săi, iar formulările: „celui ce vă face rău”, „orișicui vrea să se judece cu tine” și „dacă te silește cineva” întăresc această idee.

În situații și perioade de persecuție, având la bază diferite motive: religioase, rasiale, etnice, sociale, etc., răul este produs, iar creștinul nu are de ales. Suportarea nedreptăților, privațiunilor și răului de orice fel cu un duh blând și liniștit, încrezător în ocrotirea lui Dumnezeu și în dreapta Lui judecată finală, este singura opțiune pentru un copil al lui Dumnezeu.

Revolta, revoluția sau încercarea de a-ți face singur dreptate în astfel de situații nu sunt recomandate de spiritul Scripturii. Învățătura Domnului Christos este clară: Nu te împotrivi celui ce îți face rău. Nu îți pune încrederea în instanțele omenești, așteptând ca ele să-ți facă dreptate. Orice ai face, vor exista mereu oameni și autorități care, la adăpostul legilor nedrepte, te vor sili să faci lucruri pe care nu le dorești. Până la judecata finală, când Dumnezeu „va face dreptate aleșilor Lui, care strigă zi și noapte către El, măcar că zăbovește față de ei” (Luca 18,7), rămâi supus, blând și încrede-te în Dumnezeu.

Însă aceasta nu înseamnă că atunci când se fac nedreptăți în jurul tău, îndreptate fie împotriva propriei persoane, fie împotriva semenilor tăi (mai ales în acest caz!), să taci și să nu reacționezi în niciun fel. Oamenii trebuie să fie avertizați cu privire la răul pe care sunt pe cale să-l săvârșească. Însuși Mântuitorul a reacționat în asemenea situații, atrăgându-le atenția persecutorilor Săi că ceea ce făceau era un lucru rău.

În noaptea arestării Sale în Ghetsemani, când gloata compusă din preoți, străjeri ai Templului și bătrâni ai poporului, conduși de Iuda, L-au înconjurat pentru a-L aresta, Iisus S-ar fi putut apăra mai mult decât oricare dintre noi. Mai mult decât atât, când Petru scoate sabia, lovindu-l pe robul marelui preot, Iisus îl oprește: „Pune-ți sabia la locul ei, căci toți cei ce scot sabia, de sabie vor pieri. Crezi că n-aș putea să rog pe Tatăl Meu, care Mi-ar pune la îndemână mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri?” (Matei 26,52.53).

A fost suficient ca în acea noapte a vânzării Sale – cea mai întunecată noapte din istoria omenirii – să rostească marele Său Nume „Eu Sunt”, pentru ca toți să cadă la pământ ca morți. „Când le-a zis Iisus: „Eu sunt”, ei s-au dat înapoi și au căzut jos la pământ” (Ioan 18,6). Iisus S-a supus persecutorilor Săi, însă nu a tăcut. În cuvinte liniștite, lipsite de patimă și ură, le-a arătat acestora răul pe care-l făceau chiar în acele momente:

„Iisus a luat cuvântul și le-a zis: „Ați ieșit ca după un tâlhar, cu săbii și ciomege, ca să Mă prindeți. În toate zilele am fost la voi și învățam pe oameni în Templu și nu M-ați prins. Dar toate aceste lucruri s-au întâmplat ca să se împlinească Scripturile” (Marcu 14,48.49).

În timpul parodiei de judecată la care a fost supus în noaptea dinaintea zilei răstignirii Sale, Iisus a fost pălmuit de unul dintre aprozii prezenți, chiar înaintea marelui preot Caiafa. Iisus nu a întors palma, deși o putea face. El nici nu a amenințat cu judecata viitoare, nici nu a apelat la legiunile de îngeri pe care Tatăl le-ar fi trimis în apărarea Lui. Iisus a răspuns însă cu demnitate și blândețe: „Dacă am vorbit rău, arată-mi ce am spus rău; dar dacă am vorbit bine, de ce Mă bați?” (Ioan 18,23).

Apostolul Pavel a procedat în mod asemănător în momentul arestării sale, când a văzut intenția căpitanului roman de a-l cerceta sub tortură: „Căpitanul a poruncit să ducă pe Pavel în cetățuie și să-l cerceteze, bătându-l cu biciul, ca să afle din ce pricină strigau așa împotriva lui. Pe când îl legau cu curele, Pavel a zis sutașului care era de fața: „Vă este îngăduit să bateți pe un roman care nu este osândit?” (Fapte 22,24.25).

Da, supunerea cu blândețe și umilință în fața persecuției este soluția recomandată de Iisus urmașilor Săi. Nu revolta, răscoala, răzbunarea sau revoluția! Aceasta nu înseamnă însă să nu ne apărăm, arătându-le persecutorilor noștri unde și cât de mult greșesc.

Însă învățăturile Mântuitorului din Predica de pe Munte au un sens mult mai larg de aplicare. Viața pe acest pământ presupune o serie de datorii și responsabilități față de familie, biserică și societate. Uneori aceste datorii nu sunt plăcute și nici ușor de îndeplinit. Nu e ușor să-ți îndeplinești datoriile și responsabilitățile la locul de muncă, însă, fie că îți place, fie că nu îți place, ești nevoit să le împlinești. Nu e ușor să bagi mâna adânc în buzunar pentru a-ți achita facturile sau taxele datorate statului, însă fie că o faci cu lejeritate, fie ca o faci cu greutate, aceste datorii trebuie îndeplinite.

Dacă te silește cineva (legea, statul, normele sociale, o anumită autoritate, etc.) să mergi cu el o milă, fă-o! Nu ai altă soluție. Dacă te opui regulilor, legilor și constrângerilor sociale (atâta vreme cât acestea nu vin în contradicție cu Legea lui Dumnezeu!), vei avea de suferit și ai putea să-L ispitești pe Dumnezeu, pretinzând să te scape dintr-o situație în care ai intrat de bunăvoie, fără să-I ceri sfatul.

Nu revolta, răzbunarea și revoluțiile vor rezolva nedreptățile din această lume, ci înnoirea tuturor lucrurilor la revenirea în slavă a Domnului Iisus Christos. Până atunci, acceptă să fii lovit pe obraz, acceptă să ți se ia haina cu forța, acceptă să mergi o milă, dacă așa vor mai marii lumii acesteia. Spune-le că greșesc, dar supune-te!

Însă Domnul merge mai departe de simpla supunere față de o autoritate care-ți face rău și te persecută. Mult mai departe decât simpla împlinire a unor datorii și responsabilități. În acest punct, învățătura creștină depășește cu mult orice alte învățături ale religiilor și filozofiilor lumii. Ceea ce a spus Iisus în continuarea predicii Sale este șocant. Dar mai ales, de neînțeles pentru logica noastră și pentru natura noastră decăzută.

„Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviți celui ce vă face rău. Ci, oricui te lovește peste obrazul drept, întoarce-i și pe celălalt. Orișicui vrea să se judece cu tine și să-ți ia haina, lasă-i și cămașa. Dacă te silește cineva să mergi cu el o milă de loc, mergi cu el două” (Matei 5,39‑41).

Primul obraz pe care ești lovit, haina care ți se ia cu forța și prima milă pe care o parcurgi fără voia ta reprezintă fie responsabilitățile pe care le ai față de Dumnezeu, societate și familie, fie nedreptățile pe care trebuie să le suporți din partea celor din jur. Însă al doilea obraz pe care îl întorci de bunăvoie celui ce te pălmuiește, cămașa la care renunți voluntar după ce ți-a fost luată haina și cea de-a două milă pe care o parcurgi voluntar reprezintă lucrurile pe care le faci de bunăvoie, fără nicio constrângere exterioară. Dacă totuși există o „constrângere”, aceasta este doar cea a dragostei față de Dumnezeu și față de semeni. „Căci dragostea lui Christos ne stânge” („constrânge” n.n. – 2 Corinteni 5,14).

Un exemplu practic al învățăturii Mântuitorului îl constituie reacția lui Ellen G. White (cel mai proeminent pionier al mișcării advente din secolul al XIX-lea) în fața nedreptăților care i s-au făcut într-o anumită împrejurare a vieții, în care a fost dispusă mai degrabă să piardă decât ca biserica să fie defăimată sau Numele lui Dumnezeu să fie dezonorat. Un exemplu al sensibilității și al spiritului său iertător îl constituie procesul care i-a fost intentat de William B. Walling, o rudă a sa mai îndepărtată.

În 1873, acesta a rugat-o pe Ellen G. White să aibă grijă de fiicele sale timp de câteva luni, lucru pe care ea l-a făcut cu mare plăcere. Însă lunile au devenit ani, timp în care Ellen G. White le-a crescut și educat pe fete că și cum ar fi fost ale ei, fără ca tatăl lor să se mai intereseze de ele. Apoi, după 18 ani de abandon, acest Walling și-a reamintit brusc de faptul că este tatăl a două fete, chemându-le să se întoarcă la el și să aibă grijă de casă.

Cum era de așteptat, fetele au refuzat, dorind să rămână mai departe cu „mătușa White”. Acest refuz l-a determinat pe tatăl fetelor să o dea în judecată pe Ellen G. White și să ceară despăgubiri morale în valoare de 25 000 $ pe motiv că aceasta l-ar fi privat de afecțiunea fiicelor sale.

Procesul a durat aproape 4 ani. Însă, deși toate probele din instanță erau în favoarea lui Ellen G. White, ea a căutat să ajungă la o înțelegere amiabilă cu Walling, plătind suma de 1 500 $ avocatului și 2 000 $ lui Walling, într-o vreme în care un om câștiga în medie 2 $ pe zi. Pierderea materială și emoțională a fost mare pentru Ellen G. White, însă ea a preferat să piardă o bună parte din averea sa doar pentru a fi pace și liniște și a nu fi defăimată biserica sau Numele lui Dumnezeu.

„Aș fi putut să merg în instanță”, scrie ea, „dar acest lucru le-ar fi adus pe fete în situația de a fi obligate să depună mărturie sub jurământ împotriva tatălui lor, ceea ce ar fi dus la necazuri nesfârșite. Mama ar fi fost adusă și ea în instanță… Cine știe ce fel de minciuni ar fi fost rostite sub jurământ sau câtă rușine ar fi venit asupra noastră, a tuturor” (E. G. White, Scrisoarea 128, 1896).

Așadar, Ellen G. White a preferat să piardă din punct de vedere material, decât să amplifice acest conflict cu efecte imprevizibile pentru acea familie, dar și pentru întreaga biserică.

De fapt, tot ceea ce facem dincolo de obligații și responsabilități sau de ceea ce suntem forțați de împrejurări să facem, reprezintă adevăratul test al caracterului. Haina care ni se ia cu forța, primul obraz pălmuit și prima milă parcursă nu spun prea mult despre caracter. Ceea ce facem dincolo de obligații, adică voluntariatul într-un domeniu sau altul, reprezintă oglinda a ceea ce suntem în realitate.

În lume sunt mulți oameni corecți și morali, însă lucrul acesta se întâmplă pentru că așa le cere societatea, iar imaginea de sine trebuie păstrată cât mai bună, nu-i așa? Însă aceiași oameni dau înapoi atunci când sunt puși să facă ceva în plus pe lângă datoriile și responsabilitățile pretinse de societate.

Câți creștini nu sunt corecți în achitarea zecimii, chiar și din „izmă, mărar și chimen” (vezi Matei 23,23), însă atunci când e vorba de dăruire voluntară pentru o cauză nobilă (ajutorarea celor nevoiași, lucrare misionară, construcții de biserici, etc.), aceeași oameni își închid inimile și buzunarele?

Există însă și creștini care încearcă să treacă peste obligațiile și responsabilitățile pe care le au în lume (haina, primul obraz și prima milă), concentrându-se asupra voluntariatului (cămașa, al doilea obraz și a două milă). Aceeași creștini care refuză să aducă zecimea „în casa visteriei” din Casa Domnului (vezi Maleahi 3,10), o folosesc după bunul lor plac în tot felul de fapte de caritate. Însă în drumul nostru spre Împărăția lui Dumnezeu nu putem sări peste anumite trepte care nu ne convin. Cei care procedează în felul acesta își zidesc casa sufletului și a mântuirii lor pe nisip, nu pe stâncă.

Sunt creștini care visează să devină misionari în țări îndepărtate, în timp ce neglijează să facă misiune în propria lor familie, între vecini, prieteni și cunoscuți, în propria lor localitate și în propria lor țară. Pentru aceștia, învățătura Mântuitorului despre cel de-al doilea obraz și cea de-a doua milă este binevenită. Nu, nu trebuie să renunți la cămașă, dacă nu ți s-a luat mai întâi haina; nu trebuie să întorci cel de-al doilea obraz, dacă nu ai fost mai întâi pălmuit pe primul; și nu trebuie să sari direct la cea de-a două milă, dacă nu ai parcurs-o mai întâi pe prima.

În mărturiile lui Ellen G. White către biserică sunt multe solii adresate de autoare unor persoane particulare, nu întregii biserici. În una dintre ele, Ellen G. White îl mustră pe un creștin care oferea cu generozitate bani altora, în timp ce își ținea familia în lipsuri. Sfatul ei a fost simplu și tranșant: întâi trebuie împlinite nevoile familiei (prima milă) și apoi, dacă sunt posibilități materiale, să fie ajutate persoanele din afara familiei (cea de-a două milă). În viața unui adevărat copil al lui Dumnezeu, datoriile și voluntariatul se îmbină în mod armonios. Datoriile nu sunt neglijate, iar faptele bune făcute de bunăvoie nu lipsesc.

Așa s-a întâmplat în cazul alegerii soției lui Isaac. Eliezer din Damasc, slujitorul credincios al lui Avraam, este trimis în Mesopotamia cu o misiune extrem de importantă: să caute o soție pentru Isaac, fiul bătrânului patriarh. După ce se roagă fierbinte pentru ca Dumnezeu să-l ajute în împlinirea misiunii, Eliezer își pune mintea la lucru și, sub influența Duhului Sfânt, concepe un test pentru identificarea celei mai potrivite fete care să devină soția lui Isaac. Acest test îl prezintă apoi lui Dumnezeu în rugăciune:

„Doamne, Dumnezeul stăpânului meu Avraam! Te rog, dă-mi izbândă astăzi și îndură-Te de stăpânul meu Avraam. Iată, stau lângă izvorul acesta de apă și fetele oamenilor din cetate vin să scoată apă. Fă ca fata căreia îi voi zice: „Pleacă-ți vadra, te rog, ca să beau” și care va răspunde: „Bea și am să dau de băut și cămilelor tale”, să fie aceea pe care ai rânduit-o Tu pentru robul Tău Isaac. Și prin aceasta voi cunoaște ca Te-ai îndurat de stăpânul meu” (Geneza 24,12‑14).

Rebeca trece testul cu brio. După ce bea apă din vadra ei, Eliezer o privește pe fată și rămâne uimit de răspunsul atât de prompt al lui Dumnezeu la rugăciunea sa. Rebeca s-a achitat cu brio de datorie (În Orient era o datorie sacră de a oferi apă de băut celui care o cerea), însă ea a trecut dincolo de „haină” și și-a oferit și „cămașa”; a trecut dincolo de primul „obraz” și l-a oferit și pe celălalt; parcurge prima milă, dar se oferă benevol să o parcurgă și pe a doua.

Oare câte vedre de apă a trebuit să scoată Rebeca pentru cele zece cămile din caravana lui Eliezer, știindu-se că o singură cămilă însetată poate bea circa 60 litri o singură dată? Ceea ce s-a întâmplat acolo, pe tărâmul Mesopotamiei, nu a fost doar un semn cerut lui Dumnezeu și împlinit de El, ci și un inteligent test al caracterului celei care urma să devină un strămoș al poporului ales și implicit al lui Mesia.

Datoria? O gură de apă oferită lui Eliezer. Voluntariatul? Zeci de vedre de apă scoase din fântână pentru a potoli setea a zece cămile obosite. Aceasta este adevărată religie a lui Christos. Nu o religie a minimului, a ceea ce trebuie să faci pentru Dumnezeu și pentru semeni, ci o religie a tot ceea ce poți să faci pentru Dumnezeu și pentru semeni.

Exemplul suprem este viața lui Iisus. La vârsta de 12 ani, când, intrând în Templu, a conștientizat misiunea pentru care Se afla pe pământ, Iisus ar fi putut să Se dedice total acestei misiuni. El S-ar fi putut retrage în locuri izolate, ar fi putut să Se dedice studiului Scripturii și ar fi putut să se pregătească pentru marea Sa jertfă. Ce a făcut însă tânărul Iisus după ce a părăsit Templul?

„Apoi S-a pogorât împreună cu ei (părinții Lui n.n.), a venit în Nazaret și le era supus” (Luca 4,51). Deși a devenit conștient de misiunea Lui pe pământ, tânărul Iisus a continuat să-Și ajute părinții în împlinirea datoriilor zilnice ale vieții. El nu a sărit peste prima milă – aceea a împlinirii datoriilor și responsabilităților – străbătând-o pe a doua, ci a urcat scara către Golgota treaptă cu treaptă, fără să sară peste niciuna dintre ele.

Acesta este adevăratul test al caracterului celui ce va moșteni Împărăția lui Dumnezeu. Căci cel ce-L iubește cu adevărat pe Domnul, Îl va iubi cu toată inima (nu doar cu jumătate de inimă!), cu tot sufletul (nu doar cu o parte a lui!) și cu toată puterea (nu doar cu un minim de efort!).

„Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu toată puterea Ta!” (Deuteronomul 6,5).

Lori Balogh