Taina întrupării Fiului lui Dumnezeu
Intrarea Fiului lui Dumnezeu în lumea noastră întunecată și lipsită de speranță s-a produs în mod tainic, inexplicabil pentru mințile noastre limitate. Despre acest eveniment unic în istoria Universului, un autor american din secolul al XIX-lea afirmă că este „cel mai minunat lucru care s-a produs vreodată pe pământ și în cer” (1).
Prezis cu circa patru milenii în urmă în grădina Edenului, după căderea primilor noștri părinți (vezi Geneza 3,15), apoi repetat de-a lungul veacurilor în profețiile care vesteau venirea lui Mesia și nașterea Sa ca Prunc omenesc (vezi Isaia 7,14; 9,6; Mica 5,2), evenimentul întrupării Fiului preexistent al lui Dumnezeu a adus bucurie în cer, dar mai ales pe pământ, între oamenii care Îl așteptau pe marele Eliberator.
Oare ce trebuie să fi simțit păstorii credincioși de pe colinele Betleemului când îngerul Domnului le-a adus vestea cea bună: „Nu vă temeți, căci vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot norodul: astăzi în cetatea lui David vi s-a născut un Mântuitor, care este Christos, Domnul” (Luca 2,10.11)? Cum trebuie să fi sunat imnul de laudă al oștirilor cerești cântat cu acea ocazie: „Slavă lui Dumnezeu în locurile prea înalte și pace pe pământ între oamenii plăcuți Lui” (Luca 2,14)?
Da, bucuria cerului și a pământului a fost imensă, de nedescris. Însă pe cât a fost de intensă bucuria nașterii Mântuitorului, pe atât de tainică și de neînțeles a fost actul întrupării Fiului lui Dumnezeu.
Astăzi, după două milenii de istorie creștină, după ce mulțimi de teologi au studiat și au dezbătut acest subiect, nu știm mai mult decât știau acei simpli păstori din Betleem despre această mare taină.
Cuvântul „întrupare” provine din două cuvinte latine: „in” (care înseamnă „în”) și „caro” sau „carnis” (care înseamnă „carne” sau „trup”). Așadar, întruparea Fiului lui Dumnezeu înseamnă intrarea Lui în trupul, în carnea naturii umane. Și aceasta nu în zorii Creației, când Adam și Eva încă se bucurau de nevinovăție și neprihănire în grădina Edenului și când natura umană era încă plină de vitalitate, ci după patru milenii de istorie a degradării produsă de păcat.
Trecuseră patru milenii în care legile eredității își spuseseră cuvântul, iar degradarea naturii umane devenise tot mai evidentă. Dacă primele generații de oameni au atins vârste matusalemice (vezi Geneza 5,1‑32 – Metusala, cel mai longeviv urmaș al lui Adam a trăit 969 de ani), pe vremea Exodului, Moise afirmă în Psalmul 90,10.11: „Anii vieții noastre se ridică la 70 de ani, iar, pentru cei mai tari, la 80 de ani; și lucrul cu care se mândrește omul în timpul lor nu este decât trudă și durere, căci trece iute și noi zburăm.”
În răstimpul dintre Creație și Exod, vitalitatea omenirii a scăzut de circa 10 ori. Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat însă mult mai târziu decât perioada Exodului, la o distanță de circa 4000 de ani de la actul Creației.
Pentru El ar fi fost o umilință de nedescris să se întrupeze în trupul lui Adam înainte de cădere. El, Creatorul tuturor lucrurilor văzute și nevăzute, Maiestatea cerului și obiectul adorării îngerilor puternici și sfinți, să devină un prunc neajutorat, ținut pe brațele unei mame omenești și depinzând de mila și grija propriilor sale creaturi! E de neînțeles! Însă Fiul lui Dumnezeu S-a umilit infinit mai mult, luând trupul unei umanități deja degradate după patru milenii de istorie a păcatului.
„El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuși n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuși și a luat chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfățișare a fost găsit ca un om, S-a smerit și S-a făcut ascultător până la moarte, și încă moarte de cruce” (Filipeni 2,6‑8).
Cel „a cărui obârșie se suie până în vremuri străvechi, până în zilele veșniciei” (vezi Mica 5,2) a coborât pe planeta noastră răzvrătită – un fir de praf în Univers – și a intrat în timpul și spațiul nostru, luând asupra Sa toate limitările naturii umane. Cel numit de profetul Isaia „Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veșniciilor, Domn al păcii” (vezi Isaia 9,6) a devenit mai întâi un embrion în pântecele Mariei, apoi S-a născut ca un prunc neajutorat, depinzând de grija unor părinți pământești, așa cum depinde orice copil născut pe pământ. Poate cineva să explice ceea ce s-a întâmplat acum două milenii în Betleemul Iudeii?
Întruparea Fiului lui Dumnezeu este tainică din cel puțin două motive. În primul rând, noi, ca oameni, nu putem înțelege (și cu atât mai puțin nu putem explica) „mecanismul” fizic al întrupării. Domnul Iisus Christos este o Ființă unică în Univers, iar întruparea Sa a fost un fenomen unic, irepetabil. Știința omenească nu poate ajuta cu nimic atunci când are de-a face cu fenomene irepetabile, deoarece ea poate cerceta doar fenomene repetabile.
Mai mult decât atât, știința omenească nu poate pătrunde în lucrurile Dumnezeirii pentru a le cerceta și explica. Natura divină iese din sfera cercetării științei umane. Doar Duhul Sfânt poate pătrunde în tainele divine, iar noi, oamenii, putem cunoaște câte ceva despre aceste taine doar în măsura în care El ni le revelează.
„În adevăr”, le scrie apostolul Pavel credincioșilor din Corint, „cine dintre oameni cunoaște lucrurile omului, afară de duhul omului care este în el? Tot așa, nimeni nu cunoaște lucrurile lui Dumnezeu, afară de Duhul lui Dumnezeu” (1 Corinteni 2,11).
Cum este posibil ca două naturi diferite: cea divină și cea umană să se unească în mod desăvârșit într-o singură persoană? Cum este posibil ca infinitul Divinității să intre în finitul naturii umane, fără ca cele două naturi să se anihileze una pe cealaltă? Cum este posibil ca în aceeași ființă să coexiste veșnicia divină și efemeritatea umană, atotputernicia și slăbiciunea, puterea creatoare împreună cu foamea, setea și oboseala? E de neînțeles!
Și dacă lucrul acesta a fost făcut posibil de Dumnezeul posibilului (chiar dacă noi nu îl înțelegem și probabil nu-l vom înțelege niciodată), se ridică alte și alte întrebări pe marginea tainei întrupării Fiului lui Dumnezeu. Dacă s-a întâmplat minunea întrupării, de ce totuși Dumnezeirea a ales ca Fiul să Se umilească atât de mult? Nu putea ca El să intre în lume apărând ca un bărbat matur, fără să mai treacă prin procesul concepției, al nașterii și al copilăriei?
Poate că cineva va răspunde: Fiul lui Dumnezeu S-a umilit până la limita de jos pentru că ne-a iubit și a dorit să-i salveze pe oamenii aflați chiar la limita de jos a existenței. De acord! Dar de ce ne-a iubit atât de mult? Merităm noi atâta iubire după patru milenii de istorie rușinoasă și degradantă a păcatului?
Aici mintea umană se blochează. De ce ne iubește Dumnezeu atât de mult, când noi I-am făcut atât de mult rău? Pentru că suntem lucrarea mâinilor Lui? Dar El ar putea crea alte miliarde de ființe neprihănite în locul nostru, iar pe noi ar fi putut să ne arunce la „coșul de gunoi” al Universului, acolo unde ne merităm locul.
De ce totuși Dumnezeu ne-a iubit atât de mult, încât S-a dat pe Sine Însuși la moarte în Persoana Fiului Sau prea iubit? Nu putem înțelege de ce. Este ceea ce apostolul Pavel numește „marea taină a evlaviei” – o taină, o enigmă, un mister care va rămâne de nepătruns chiar și în veșniciile viitoare (alături de o altă taină de neînțeles – „taina fărădelegii” – vezi 2 Tesaloniceni 2,7).
„Și fără îndoială, mare este taina evlaviei… „Cel ce a fost arătat în trup, a fost dovedit neprihănit în Duhul, a fost văzut de îngeri, a fost propovăduit printre oameni, a fost crezut în lume, a fost înălțat în slavă” (1 Timotei 3,16).
Întruparea Fiului lui Dumnezeu – eveniment care a împărțit istoria lumii în două – a fost o taină chiar și pentru Maria, ființa umană prin care cerul s-a unit cu pământul în vederea împlinirii celui mai măreț plan conceput vreodată – Planul de Mântuire a omului păcătos. Nici chiar Maria – ființa umană în trupul căreia s-a realizat taina întrupării Fiului lui Dumnezeu – nu a înțeles ce se petrecea cu ea când îngerul Gabriel a anunțat-o: „Sfântul care Se va naște din tine va fi chemat Fiul lui Dumnezeu” (Luca 1,35). Nici în anii copilăriei lui Iisus, nici mai târziu, în anii activității Sale publice, Maria nu a înțeles pe deplin ce se întâmplă Fiului ei.
Cunoscutul șlagăr „Mary did you know?” („Maria ai știut?”) surprinde cu sensibilitate artistică neștiința și dilemele Mariei cu privire la taina întrupării Fiului lui Dumnezeu. Iată o parafrazare în limba română a textului cunoscutei melodii:
„Maria, ai știut că băiețelul tău va umbla într-o zi pe ape? Ai știut că El va salva pe fiii și fiicele noastre? Că El a venit în lume să te reînnoiască și că acest Fiu pe care L-ai născut te va face liberă într-o zi? Maria, ai știut că acest Copil va reda vederea orbilor și va calma furtuna cu propria Sa mână? Ai știut că acest Copil va umbla pe unde umblă îngerii, iar atunci când Îi săruți fața, de fapt tu săruți Fața lui Dumnezeu?
Maria, ai știut că orbii vor vedea, surzii vor auzi, morții vor trăi din nou, șchiopii vor umbla, iar muții vor striga laude Mielului lui Dumnezeu? Ai știut că acest Copil al tău este Domnul întregii Creații și că într-o zi va domni peste toate popoarele? Ai știut că El este Mielul desăvârșit al cerului și că acest copilaș care doarme în brațele tale este marele… EU SUNT?”
Da, și pentru Maria și Iosif, și pentru contemporanii lui Iisus, și pentru ucenicii Săi, și pentru creștinii din toate timpurile, și cu atât mai mult pentru noi întruparea Fiului lui Dumnezeu a fost, este și va rămâne o mare taină. Și aceasta nu pentru că Dumnezeu are ceva de ascuns față de noi, ci pentru simplul motiv ca orizontul nostru este prea limitat, prea sărac ca să cuprindă măreția actului întrupării.
Dacă așa stau lucrurile, ce rost mai are să medităm, să discutăm și să scriem despre taina întrupării? Nu ne învață chiar și Biblia că „lucrurile ascunse sunt ale Domnului, Dumnezeului nostru, iar lucrurile descoperite sunt ale noastre și ale copiilor noștri pe vecie”? (Deuteronomul 29,29) Dacă întruparea Fiului lui Dumnezeu este o taină și dacă ea este a lui Dumnezeu, ce rost are să discutăm despre ea? La ce ne folosește?
Tainele divine nu trebuie cercetate, căci oricum nu avem nicio șansă să le înțelegem. John Wesley spunea odată: „Arătați-mi un vierme care poate pătrunde în gândul omului și eu vă voi arăta un om care pătrunde în gândul lui Dumnezeu.”
Așadar, n-avem nicio șansă să înțelegem asemenea taine. Dar putem face ceva totuși: să le admirăm. Și cu cât admirăm mai mult o taină ca cea a întrupării Fiului lui Dumnezeu, cu atât vom fi mai copleșiți de imensitatea înțelepciunii și a dragostei lui Dumnezeu, care S-a umilit până la moarte pentru a ne mântui.
Într-adevăr, „mari și minunate sunt lucrările Tale, Doamne, Dumnezeule Atotputernice! Drepte și adevărate sunt căile Tale, Împărate al neamurilor! Cine nu se va teme, Doamne, și cine nu va slăvi Numele Tău?” (Apocalipsa 15,3.4)
Lori Balogh
Referințe:
(1) Comentarii Ellen G. White, Comentariile Biblice AZS, vol. 7, p.904
ol. 7, p.904
