Natura divină a Domnului Christos în lumina scrierilor lui Ellen G. White

Natura divină a Domnului Christos în lumina scrierilor lui Ellen G. White

Deși este un teren sfânt, pe care trebuie să pășim cu multă atenție și reverență, subiectul naturii Domnului Christos este unul esențial pentru orice creștin. Acest subiect trebuie să ne ofere răspuns la unele întrebări importante, mai ales în contextul revigorării mișcărilor antitrinitariene. Cine este de fapt Iisus Christos? De când există El? Ce înseamnă că Iisus Christos este Fiul lui Dumnezeu? Iată doar câteva întrebări la care orice creștin trebuie să găsească un răspuns corect, potrivit adevărului.

De ce este important să găsim un răspuns corect, biblic, la aceste întrebări? Pentru că nu ne este indiferent cine este Iisus Christos, cine s-a jertfit pe Calvar, cine ne este Mare Preot și Mijlocitor la dreapta Tatălui și cine va reveni ca Domn al domnilor și Împărat al împăraților.

Dacă abordăm separat cele două naturi ale Fiului lui Dumnezeu: cea divină și cea umană, aceasta nu înseamnă că ele au existat separat în Persoana Sa. Iisus Christos este o Persoană unică în Univers, singura care posedă o natură dublă. Noi, ca oameni limitați, abordăm separat cele două naturi cu scop pedagogic, ca să le putem înțelege mai bine și să ajungem la convingerea că El este Dumnezeu adevărat și Om adevărat. Două naturi cu totul diferite, îmbinate în mod armonios într-o singură Persoană: Iisus Christos.

Cu privire la natura divină a Domnului Iisus Christos, Biblia declară de la Geneza la Apocalipsa că El este Dumnezeu în toată plinătatea cuvântului. Iată doar câteva texte care scot în evidență dumnezeirea Sa:

„La început era Cuvântul și Cuvântul era cu Dumnezeu și Cuvântul era Dumnezeu” (Ioan 1,1).

„… patriarhii, și din ei a ieșit după trup Christosul, care este mai presus de toate lucrurile, Dumnezeu binecuvântat în veci. Amin!” (Romani 9,5).

„Căci un Copil ni S-a născut, un Fiu ni s-a dat și domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: „Minunat, Sfânt, Dumnezeu tare, Părintele veșniciilor, Domn al păcii” (Isaia 9,6).

„Pe când Fiului I-a zis: „Scaunul Tău de domnie, Dumnezeule, este în veci de veci; toiagul domniei Tale este un toiag de dreptate!” (Evrei 1,8).

Cu privire la dumnezeirea Domnului Christos nu există niciun dubiu. Acest adevăr îl susțin și trinitarienii și antitrinitarienii deopotrivă. Există totuși un „macaz” care separă două concepții cu totul diferite despre divinitatea Sa. În timp ce trinitarienii susțin că Iisus Christos a existat întotdeauna ca Dumnezeu adevărat, fără să aibă un început sau sfârșit al existenței, antitrinitarienii cred că El are un început al existenței, iar divinitatea Sa I-a fost acordată (delegată) de Dumnezeu Tatăl.

Pentru a clarifica această dilemă, trebuie să aflăm răspunsul corect la întrebarea: Ce presupune termenul „divinitate”? Ce înseamnă cu adevărat să fii Dumnezeu? Biblia ne prezintă două atribute principale ale lui Dumnezeu: A) puterea Sa creatoare și B) existența Sa veșnică.

Puterea Sa creatoare

Puterea creatoare a lui Dumnezeu se manifestă în trei moduri diferite: 1) Dumnezeu este Creatorul tuturor lucrurilor; 2) Dumnezeu este Susținătorul vieții; 3) Dumnezeu are deplină putere asupra morții. Dacă ar lipsi vreuna dintre aceste atribute divine, dumnezeirea lui Iisus Christos nu ar fi deplină. Acum să observăm dacă aceste trei atribute divine sunt prezente în viața lui Iisus Christos.

1) Puterea creatoare

Atunci când deschidem Biblia, primul lucru pe care îl aflăm și pe care Dumnezeu dorește ca noi să îl știm de la început este faptul că El este Creatorul tuturor lucrurilor. Dacă dorim să înțelegem divinitatea lui Iisus Christos, acest atribut ar trebui să fie primul pe care să-l observăm. Iar Biblia ne oferă suficiente dovezi în acest sens:

„La început era Cuvântul și Cuvântul era cu Dumnezeu și Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El și nimic din ceea ce a fost făcut n-a fost făcut fără El” (Ioan 1,1‑3).

„După ce a vorbit în vechime părinților noștri prin proroci, în multe rânduri și în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârșitul acestor zile ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus moștenitor al tuturor lucrurilor și prin care a făcut și veacurile” (Evrei 1,1.2).

„Pentru că prin El au fost făcute toate lucrurile care sunt în ceruri și pe pământ, cele văzute și cele nevăzute, fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie domnii, fie stăpâniri. Toate au fost făcute prin El și pentru El” (Coloseni 1,16).

Așadar, Biblia arată că Iisus Christos este Creator în cel mai deplin sens al cuvântului și că El este deplin egal cu Tatăl în privința puterii creatoare.

2) Susținătorul vieții

Cea de-a doua manifestare a puterii creatoare a lui Dumnezeu este susținerea vieții. Biblia are multe de spus în această privință în privința Fiului lui Dumnezeu:

„El este mai înainte de toate lucrurile și toate se țin prin El” (Coloseni 1,17).

„Totuși pentru noi nu există decât un singur Dumnezeu: Tatăl, de la care vin toate lucrurile și pentru care trăim și noi, și un singur Domn: Iisus Christos, prin care sunt toate lucrurile și prin El și noi” (1 Corinteni 8,6).

„El, care este oglindirea slavei Lui și întipărirea Ființei Lui, și care ține toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui, a făcut curățirea păcatelor și a șezut la dreapta măririi în locurile prea înalte” (Evrei 1,3).

Într-un articol scris de Ellen G. White și publicat în „Review and Herald” în 1914, ea afirmă despre Domnul Christos:

„De la Iisus este viața noastră derivată. În El este viața originală, neîmprumutată, nederivată. În El este izvorul vieții. În noi curge doar un pârâiaș din izvorul vieții. Viața noastră este ceva ce noi primim, ceva ce Dătătorul ia înapoi din nou” („Review and Herald”, 6 august 1914, par. 1).

Așadar, Biblia împreună cu cei care s-au aplecat asupra ei pentru a studia natura Domnului Christos, afirmă clar că Iisus Christos este Izvorul vieții. Și trinitarienii și antitrinitarienii deopotrivă sunt de acord cu acest adevăr. Întrebarea care se naște este următoarea: De unde are Iisus Christos viața? I-a fost dată de Tatăl sau o are în Sine Însuși?

Antitrinitarienii susțin că Iisus Christos a primit viața de la Tatăl, de unde rezultă că singura sursă de viață este Tatăl. Totuși, din paragraful citat mai sus din articolul scris de Ellen G. White, rezultă că Iisus Christos are „viața originală, neîmprumutată și nederivată.” Dacă privim la semantica termenilor folosiți de Ellen G. White, vom observa că toți termenii întăresc aceeași idee: Iisus Christos are viața în Sine.

Când se spune despre un lucru că este original, este clar că nu este vorba de o copie. Acel lucru nu provine din alt lucru. Viața lui Iisus nu ar putea fi originală dacă ar fi fost primită de la Tatăl. De asemenea, Ellen G. White nu ar fi putut afirma despre viața lui Iisus că este „neîmprumutată și nederivată”, dacă El ar fi primit viața de la Tatăl.

Viața Tatălui este originală, neîmprumutată și nederivată și așa va fi întotdeauna. Dacă Tatăl I-ar fi transferat Fiului Său această viață, despre viața Fiului nu s-ar mai fi putut afirma că este „originală, neîmprumutată și nederivată.”

Aceeași declarație o repetă Ellen G. White și în lucrarea sa de amploare „The Desire of Ages”: „Isus a declarat: „Eu sunt învierea și viața.” În Christos este viața originală, neîmprumutată, nederivată. „Cine are pe Fiul, are viața.„ (Ioan 5,12; p.530).

Comentând textul din Ioan 1,4, în care evanghelistul afirmă: „În El era viața și viața era lumina oamenilor”, Ellen G. White specifică: „Nu viața fizică este specificată aici, ci nemurirea, viața care este în exclusivitate proprietatea lui Dumnezeu. Cuvântul, care era cu Dumnezeu și care era Dumnezeu, avea această viață. Viața fizică este ceva ce orice om primește. Ea nu este eternă și nemuritoare, căci Dumnezeu, Dătătorul vieții, o ia înapoi. Omul nu are niciun control asupra propriei vieți. Dar viața lui Christos este neîmprumutată. Nimeni nu poate lua această viață de la El. „Nimeni nu Mi-o ia cu sila, ci o dau Eu de la Mine. Am putere s-o dau și am putere s-o iau iarăși; aceasta este porunca pe care am primit-o de la Tatăl Meu„ (Ioan 10,18; „Selected Messages”, vol. 1, p. 296).

Argumentul că Tatăl I-ar fi transferat Fiului Sau „viața originală, neîmprumutată și nederivată” este fără niciun suport biblic. Este doar o încercare de a mistifica o declarație clară și evidentă a inspirației.

3) Puterea asupra morții

În mod natural, dacă Dumnezeu este Creatorul și Susținătorul tuturor lucrurilor, El trebuie să aibă și putere asupra morții. Iar această putere devine vizibilă în învierea celor care au trecut în neființă. Când Iisus a început activitatea Sa publică, Ioan Botezătorul a trimis la El o delegație formată din câțiva ucenici cu următoarea întrebare: „Tu este Acela care are să vină sau să așteptăm pe altul?” (Matei 11,3). Cu alte cuvinte, Ioan dorea să știe dacă Iisus era Dumnezeu în trup omenesc, mult așteptatul Mesia.

Iisus a răspuns la întrebarea lui Ioan astfel: „Duceți-vă și spuneți lui Ioan ce auziți și ce vedeți: Orbii își capătă vederea, șchiopii umblă, leproșii sunt curățați, surzii aud, morții înviază și săracilor li se propovăduiește Evanghelia” (Matei 11,4.5).

Se poate observa din răspunsul Mântuitorului că una dintre dovezile divinității Sale este puterea de a învia morții, fapt care s-a adeverit în cazul învierii lui Lazăr, a fiicei lui Iair și a fiului văduvei din Nain (vezi Ioan 11,1‑46; Matei 9,18‑26; Luca 7,11‑17).

În viziunea prezentată în primul capitol al cărții Apocalipsa, Ioan Îl vede și Îl aude pe Cel ce semăna cu Fiul omului și pe care-L descrie în măreția Sa cerească. Acesta mărturisește despre Sine: „Am fost mort și iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu țin cheile morții și ale Locuinței morților” (Apocalipsa 1,18).

În concluzie, puterea creatoare a lui Iisus Christos, faptul că El este Susținătorul vieții și că are putere deplină asupra morții dovedesc marele adevăr că El este Dumnezeu adevărat în cel mai deplin sens al cuvântului.

Existența veșnică prin Sine Însuși

Faptul că Dumnezeu este veșnic reprezintă un atribut fundamental care face diferența între El și ființele create. Nu a fost niciun timp în care Dumnezeu să nu fi existat. Acest lucru este greu de înțeles pentru noi, însă îl acceptăm prin credință. A nega existența veșnică a lui Dumnezeu înseamnă a-L nega pe El ca Dumnezeu.

Iisus Christos este de asemenea Dumnezeu, adevăr pe care Scripturile îl susțin cu putere. Și dacă El este Dumnezeu în sensul deplin al cuvântului, înseamnă că El este veșnic și are viața în Sine.

În Scripturile Vechiului Testament, scrise în ebraică, Numele divin „Iehova” („Yehowah”, „Yahweh”) înseamnă „Eu sunt Cel ce sunt”. Sau, cu alte cuvinte: „Eu sunt Cel existent prin Mine Însumi” (vezi Exodul 3,13.14). În traducerea lui Dumitru Cornilescu a Vechiului Testament, acolo unde apar cuvintele „Domnul” sau „Dumnezeu”, în original apare Numele „Iehova” („Yehowah”, „Yahweh”) – Cel existent prin Sine Însuși. Însă acest Nume divin – al adevăratului Dumnezeu Creator al cerului și al pământului – este folosit și în dreptul lui Iisus Christos. Iată câteva exemple:

În Geneza 2,7, stă scris că „Domnul, Dumnezeu a făcut pe om din țărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viață și omul s-a făcut astfel un suflet viu.” Originalul ebraic spune că „Iehova Dumnezeu a făcut…” Însă tot Scriptura ne învață că Cel care a creat toate lucrurile este Iisus Christos (vezi Ioan 1,3; Evrei 1,1.2; Coloseni 1,16). În expresia „toate lucrurile” este cuprinsă și umanitatea. Așadar, raportul creației omului din Geneza 2,7, în care se folosește Numele divin „Iehova” („Cel existent prin Sine Însuși”) face referire la Iisus Christos.

În Isaia 43,3, Domnul Se recomandă pe Sine astfel: „Căci Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, Sfântul lui Israel, Mântuitorul tău…” Textul original spune: „Eu sunt Iehova, Dumnezeul tău, Sfântul lui Israel, Mântuitorul tău…”

Cuvântul „Mântuitor” în originalul ebraic este „Yasha” și reprezintă echivalentul ebraic al lui Iisus. Această corelare între Numele lui Iisus în formă ebraică („Yasha”) și Numele viului Dumnezeu („Yehowah”, „Yahweh”) poate fi întâlnită în mai multe locuri în Vechiul Testament (vezi Isaia 43,11; 45,21; 49,26; 60,16; Osea 13,4).

Și dacă aceste argumente nu au convins până acum, să privim mai atent dialogul pe care Mântuitorul l-a avut cu iudeii pe tema preexistenței Sale. Când Iisus le-a spus acestora: „Adevărat, adevărat vă spun că, mai înainte ca să se nască Avraam, sunt Eu”, iudeii au luat pietre ca să arunce în El (vezi Ioan 8,57‑59). Ce dovedește această reacție dură a iudeilor? Ei au înțeles ce a vrut să spună Iisus. El a folosit în dreptul Său acel Nume divin care pentru iudei însemna „Cel existent prin Sine Însuși. „

Comentând această împrejurare, Ellen G. White afirmă: „Adevărat, adevărat vă spun că, mai înainte ca să se nască Avraam, sunt Eu.” Peste marea mulțime s-a așternut liniștea. Numele lui Dumnezeu, dat lui Moise pentru a exprima ideea prezenței veșnice, fusese pretins de acest Rabi galileean ca fiind al Său. El anunțase că El este Cel existent prin Sine Însuși, Cel care fusese promis lui Israel, „a cărui obârșie se suie până în vremurile străvechi, până în zilele veșniciei” (Mica 5,2; „The Desire of Ages”, p. 469).

Se putea face o declarație mai clară decât aceasta? Iisus este Dumnezeu adevărat, Iehova, Cel existent prin Sine Însuși.

Să privim acum și la scenele arestării lui Iisus în grădina Ghetsemani, așa cum sunt zugrăvite de evanghelistul Ioan. În momentul apropierii ostașilor de grupa ucenicilor ce se afla lângă Iisus, El i-a întrebat: „Pe cine căutați? ” „Pe Iisus din Nazaret” – I-au răspuns ei. Atunci Iisus le-a zis: „Eu sunt.” Ce s-a întâmplat cu acea mulțime pestriță de ostași și aprozi conduși de Iuda? Raportul Scripturii spune: „Când le-a zis Iisus: „Eu sunt”, ei au dat înapoi și au căzut jos la pământ” (Ioan 18,1‑6).
Doar rostirea Numelui Său divin „Eu sunt” („Yehowah”, Yahweh”) – „Cel existent prin Sine Însuși” – a făcut ca acea întreagă mulțime să cadă la pământ ca secerată. Și dacă Domnul Christos nu ar fi fost hotărât să meargă până la capăt, la Calvar, nicio putere omenească nu ar fi fost capabilă să reziste în fața acestui Nume puternic.

În scrierile sale, Ellen G. White nu face nicio deosebire între existența veșnică a Tatălui și existența veșnică a Fiului. Iată două exemple care sprijină această idee:

1) Psalmul 90,1.2: „Doamne, Tu ai fost locul nostru de adăpost din neam în neam. Înainte ca să se fi născut munții și înainte ca să se fi făcut pământul și lumea, din veșnicie în veșnicie Tu ești Dumnezeu.”

De regulă, acest pasaj este atribuit lui Dumnezeu Tatăl. Ellen G. White interpretează și ea acest pasaj, aplicându-l la Dumnezeu Tatăl.

„Astfel i-a fost prezentat profetului (Daniel n.n.) în viziune marea și solemna zi în care caracterele și viețile oamenilor vor fi trecute în revistă de Judecătorul întregului pământ și tuturor oamenilor li se va răsplăti fiecăruia după faptele sale. Îmbătrânitul de zile este Dumnezeu Tatăl. Psalmistul spune: „Înainte ca să se fi născut munții și înainte ca să se fi făcut pământul și lumea, din veșnicie în veșnicie Tu ești Dumnezeu” (Psalmul 90, 2 ; E. G. White, „The Great Controversy”, p.479).

Însă aceeași autoare aplică pasajul din Psalmul 90,2 și la Persoana lui Iisus Christos:

„Înainte ca să se fi făcut munții și înainte ca să se fi făcut pământul și lumea, din veșnicie în veșnicie Tu ești Dumnezeu” (Psalmul 90,2). „Norodul acesta care zăcea în întuneric a văzut o mare lumină; și peste cei ce zăceau în ținutul și umbra morții a răsărit lumina” (Matei 4,16). Aici preexistența lui Christos și scopul manifestării Sale în lume sunt prezentate în raze vii de lumină venind de la tronul cel veșnic” („Selected Messages”, vol. 2, p. 248).

Din cele două comentarii reiese că Ellen G. White nu face nicio deosebire între veșnicia existenței lui Dumnezeu Tatăl și cea a existenței lui Dumnezeu Fiul.

2) Apocalipsa 1,18: „Cel viu. Am fost mort și iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu țin cheile morții și ale Locuinței morților.”

Comentând acest verset, Ellen G. White spune: „Acestea sunt declarații însemnate și solemne. El era Izvorul oricărei îndurări și iertări, a păcii și a harului, veșnicul și neschimbătorul, Cel existent prin Sine Însuși, care l-a vizitat pe servul Sau exilat pe insula numită Patmos” („Manuscript 81”, 1900; „Bible Commentary”, vol. 7, p. 955).

Trăgând linie după aceste scurte considerații, putem concluziona că nici Biblia și nici scrierile lui Ellen G. White nu fac nicio diferență între existența Tatălui și cea a Fiului. Ambii sunt veșnici, fără început al existenței și fără sfârșit al ei. Într-un articol publicat în „Signs of the Times”, în 1895, Ellen G. White atrage atenția asupra următoarelor lucruri:

„Măreția lui Dumnezeu nu poate fi măsurată sau înțeleasă. Și acea doctrină care neagă absoluta divinitate a lui Iisus Christos, neagă de asemenea dumnezeirea Tatălui; căci niciun om nu-L cunoaște pe Fiul, ci numai Tatăl” („Signs of the Times”, June 27, 1895, par.3).

Lori Balogh