Natura umană a Domnului Christos în lumina scrierilor lui E. G. White
Natura Domnului Christos a fost un subiect intens dezbătut de-a lungul secolelor, deși el depășește cu mult puterea de înțelegere a minții omenești. Nicio ființă din Univers nu are o dublă natură, așa cum se întâmplă în cazul Mântuitorului nostru, El fiind marea EXCEPȚIE. Fiind obișnuiți să judecăm în termeni pământeni cunoscuți, ca oameni ne este imposibil să înțelegem cum a fost posibil ca două naturi atât de diferite: divină și umană, să se îmbine armonios într-o singură persoană.
Potrivit mărturisirii de credință care a fost exprimată la Conciliul de la Calcedon (451 d.Ch.), în Iisus Christos nu au existat două persoane, ci una singură. Iar această unică Persoană a fost în același timp și Dumnezeu adevărat, dar și om adevărat. Cum a fost posibilă această simbioză între două naturi diferite, nu știm. Este o taină pe care Dumnezeu o păstrează pentru Sine. Și aceasta nu pentru că El nu ar vrea să ne descopere această taină, ci pentru simplul fapt că noi nu suntem capabili să o înțelegem și să o explicăm.
Faptul că Iisus Christos a fost om adevărat este recunoscut de majoritatea creștinilor. Crezul acesta este de înțeles, căci dacă nu am crede în umanitatea sa, am fi Anticristul, potrivit celor scrise de Ioan:
„Duhul lui Dumnezeu să-L recunoașteți după aceasta: Orice duh care mărturisește că Iisus Christos a venit în trup este de la Dumnezeu; și orice duh care nu mărturisește pe Iisus nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Anticrist, de a cărui venire ați auzit. El chiar este în lume acum” (1 Ioan 4,2.3).
Cu privire la natura umană a Domnului Christos există două concepții total diferite:
1) Iisus Christos a avut o natură păcătoasă (în termeni biblici: a avut „fire pământească”), cu tendințe spre păcat, așa cum are orice om care se naște pe pământ, și cum a dobândit Adam după căderea lui în păcat.
2) Iisus Christos a avut o natura 100% umană, însă fără înclinații spre rău, așa cum a avut Adam înainte de căderea în păcat.
Pentru adventiștii de ziua a șaptea, studiul Scripturii este primordial atunci când se dorește înțelegerea unui anumit subiect. Profețiile mesianice din Vechiul Testament, dar mai ales raportul Evangheliilor și referințele din epistole ne prezintă suficiente dovezi ale umanității Domnului Christos. Aceste dovezi au constituit subiectul altor articole și nu vor fi amintite aici (vezi
http://www.loribalogh.ro/2010/11/ce-spune-biblia-despre-dumnezeu-fiul/
De data aceasta mă voi opri asupra câtorva afirmații ale autorului E. G. White cu privire la umanitatea Domnului Christos, afirmații care pentru credincioșii adventiști au o valoare deosebită. Aceste declarații pe care le putem găsi în scrierile sale nu contravin în niciun fel Scripturii. Dimpotrivă, ele întăresc declarațiile scriitorilor Bibliei cu privire la acest subiect.
Un prim grupaj de paragrafe din scrierile lui E. G. White ne vorbește despre faptul că Iisus Christos a fost om ca și noi, având o natura 100% umană, pe lângă natura Sa 100% divină.
1) „Umanitatea Fiului lui Dumnezeu reprezintă totul pentru noi. Ea este lanțul de aur care leagă sufletele noastre de Christos și, prin Christos, de Dumnezeu. Aceasta trebuie să fie tema noastră de studiu. Christos a fost un om real. El Și-a dovedit umilința prin faptul că a devenit om” (E. G. White, „Solii alese”, vol. 5, p.1130).
2) „Pentru ca să-Și poată duce la îndeplinire planul de iubire pentru neamul omenesc decăzut, El a devenit os din oasele noastre și carne din carnea noastră... Divinitatea și umanitatea au fost în mod tainic îmbinate, iar Dumnezeu și omul au devenit una” (E. G. White, „The Faith I Live By”, p.48).
3) „Când Domnul Iisus a luat asupra Sa natura umană, purtând chip de om, El a avut întregul organism uman. Nevoile Lui erau nevoile unui om„ (Comentariile E. G. White, „Comentariul Biblic AZS”, vol.5, p. 1130).
4) „Luând asupra Sa natura omului în starea decăzută, Domnul Christos n-a participat nici în cea mai mică măsură la păcatul ei. El a fost supus acelorași neputințe și slăbiciuni cu care este confruntat omul„ (Comentariile E. G. White, „Comentariul Biblic AZS”, vol.5, p. 1131).
5) „Domnul Christos, care nu a cunoscut nici cea mai mică pată a păcatului sau întinare, a luat natura noastră în starea ei degradată„ (E. G. White, „Solii alese”, vol.1, p. 253).
6) „Pentru Fiul lui Dumnezeu ar fi fost o umilință aproape fără margini să ia natura omului, chiar și atunci când Adam se afla în Eden, nevinovat. Dar Iisus a luat un corp omenesc atunci când neamul omenesc era slăbit de 4000 de ani de păcat. Ca orice copil al lui Adam, El Și-a asumat consecințele acțiunii legii eredității. Care erau consecințele acestea, se poate vedea în istoria strămoșilor Săi pământești. El a venit cu o ereditate ca aceasta, ca să împartă cu noi grijile și ispitele și să ne dea o pildă de viață fără de păcat” (E. G. White, „Viața lui Iisus”, p.49).
7) „Christos este scara văzută de Iacov cu baza așezată pe pământ și cu vârful ajungând la poarta cerului, până la pragul gloriei. Dacă acea scara ar fi fost mai scurtă cu o singură treaptă, noi am fi fost pierduți. Dar Christos ajunge acolo unde suntem. El a luat natura noastră și a biruit, pentru ca și noi, luând natura Lui să putem birui. „Făcut în asemănarea cărnii păcatului” (Romani 8,3), El a trăit o viață fără păcat. Acum, prin natura Sa divină, El apucă tronul ceresc, în timp ce prin natura Sa umană ajunge la noi” (E. G. White, „Viața lui Iisus”, p.311).
8) „În natura noastră omenească, Christos urma să răscumpere eșecul lui Adam. Însă când Adam a fost asaltat de ispititor, nu era asupra lui niciunul dintre efectele păcatului. El stătea în puterea unei umanități desăvârșite, posedând întreaga vigoare a minții și a corpului. El era înconjurat de gloriile Edenului și în zilnica părtășie cu ființele cerești. Nu tot așa a fost cu Iisus când El a intrat în pustie ca să Se lupte cu Satana. Timp de 4000 de ani neamul omenesc slăbise în tărie fizică, în putere mintală și în vigoare morală; iar Christos a luat asupra Sa infirmitățile naturii umane degenerate. Numai astfel putea El răscumpăra pe om din cele mai joase adâncimi ale degradării” (E. G. White, „Viața lui Iisus”, p.117).
9) „El a luat natura noastră păcătoasă asupra naturii Sale nepăcătoase, ca să poată ști cum să ajute celor ce sunt ispitiți” (E. G. White, „Medical Ministry”, p.181).
Din aceste declarații ale lui E. G. White, cineva ar putea trage concluzia că ea a susținut că Fiul lui Dumnezeu, când S-a întrupat, a luat asupra Sa natura păcătoasă a omului, cu tendințele ei spre păcat. Și, într-adevăr, sunt câteva afirmații care ar putea să ne conducă în această direcție:
– „El a devenit os din oasele noastre și carne din carnea noastră.”
– „…luând asupra Sa natura omului în starea ei decăzută…”
– Iisus „a luat natura noastră în starea ei degradată.”
– „El Și-a asumat consecințele acțiunii legii eredității.”
Ellen G. White a făcut însă și alte declarații despre natura umană a Domnului Christos, în care precizează că, deși a luat natura noastră degradată după patru milenii de acțiune a legii eredității, El nu a avut tendințe spre păcat, nu a cunoscut patimile omenești și în El nu s-a găsit păcat. Iată câteva declarații pe această temă:
1) „El (Christos n.n.) urma să-Și ocupe poziția în fruntea omenirii luând natura, dar nu păcătoșenia omului” (Comentariile E. G. White, „Comentariul Biblic AZS”, vol. 7, p. 925).
2) „Se ruga pentru ucenicii Săi și pentru Sine, identificându-Se cu nevoile noastre, cu slăbiciunile noastre și cu căderile cu care neamul omenesc este atât de obișnuit. Se ruga cu putere, fără să aibă patimile firii noastre omenești căzute, dar fiind afectat de aceleași slăbiciuni, ispitit în toate privințele la fel ca noi” (E. G. White, „Mărturii” vol. 2, p. 508,509).
3) „El este exemplul nostru în toate lucrurile. Ne este Frate în neputințele noastre, fără să aibă aceleași patimi ca noi. Fiind Cel fără păcat, natura Lui se trăgea înapoi de la rău” (E. G. White, „Mărturii” vol. 2, p. 202).
4) „El a luat asupra Sa natura umană și a fost ispitit în toate lucrurile așa cum este ispitită natura umană. Ar fi putut să păcătuiască, ar fi putut să cadă, dar în El nu a existat nici măcar pentru o clipă vreo înclinație spre păcat” (Comentariile E. G. White, „Comentariul Biblic AZS”, vol. 5, p.1128).
Cum se armonizează cele două seturi de declarații ale lui Ellen G. White? În primul grupaj de declarații ea afirmă că Domnul Christos a luat natura noastră decăzută după 4000 de ani de acțiune a legii eredității, în timp ce în al doilea grup de paragrafe ea subliniază clar faptul că Iisus nu avea patimi omenești și tendințe spre rău, așa cum avem noi.
Analizând cu atenție cele două grupuri de declarații, vom observa că acestea nu se contrazic, ci se completează armonios. În primele referințe citate, Ellen G. White se referă la biologicul moștenit de Fiul lui Dumnezeu la întruparea Sa. În al doilea grupaj de referințe citate, ea se referă la natura psihologică și morală pe care le-a avut Iisus Christos în natura Sa umană. Pentru a înțelege ce fel de natură umană a avut Fiul lui Dumnezeu, trebuie să ținem seama de faptul că păcătuirea primilor noștri părinți a atras după sine două feluri de consecințe:
1) Unele slăbiciuni nevinovate ale naturii umane, pe care Adam nu le cunoscuse înainte: foamea, setea, oboseala, extenuarea, durerea, suferința și moartea. Toate acestea nu sunt păcate în sine, căci ele nu țin de sfera moralității. Ele sunt doar consecințe ale blestemului păcatului.
2) Înclinațiile spre păcat, predilecția de a comite răul și patimi care sunt de natura morală. Acestea, într-un anumit sens, sunt vinovate, chiar dacă nu se materializează în fapte păcătoase.
Cineva s-ar putea întreba de ce ar fi vinovate aceste tendințe spre păcat dacă nu li se dă curs și nu se finalizează în fapte păcătoase?
Întrebarea este bună. Să ne gândim puțin la următorul aspect: Poate Dumnezeu să ducă în cer un om cu fire păcătoasă? Dacă acest lucru ar fi posibil, cum s-ar simți un om mântuit dacă și acolo viața lui (veșnică!) ar fi „bântuită” de tot felul de pofte rele cu care ar trebui să se lupte o veșnicie? Cum s-ar simți el, știind că Dumnezeu îi pătrunde în fiecare clipă gândurile, citindu-i patimile și poftele neîngăduite cu care se luptă? Cine și-ar dori o astfel de viață?
Faptul că Dumnezeu, în harul Său, îi va transforma pe cei mântuiți, eliberându-i de povara firii pământești înainte de a-i lua la cer, demonstrează că El nu poate accepta firea pământească în Împărăția Sa. Dumnezeu îl iartă pe păcătosul pocăit, dar nu poate ierta firea lui păcătoasă. Aceasta trebuie nimicită cu desăvârșire. Așadar, din această perspectivă, putem spune că înclinațiile noastre spre rău sunt vinovate, căci ele nu pot moșteni viața veșnică.
Înainte e căderea în păcat, Adam nu avea niciuna dintre aceste consecințe: nici slăbiciuni și limitări omenești, nici tendințe spre păcat. Noi, în schimb, le avem pe ambele. În ceea ce-L privește pe Domnul Iisus Christos, la întruparea Sa El a luat asupra Sa doar consecințele nevinovate ale căderii omului, natura biologică decăzută, nu natura psihică și morală decăzută.
În felul acesta ne explicăm declarația îngerului Gabriel făcută Mariei: „De aceea, Sfântul care Se va naște din tine va fi chemat Fiul lui Dumnezeu” (Luca 1,35). Și tot astfel ne explicăm declarația pe care Însuși Mântuitorul nostru a făcut-o despre Persoana Sa: „Căci vine stăpânitorul lumii acesteia. El n-are nimic în Mine” (Ioan 14,30).
O astfel de înțelegere a naturii umane a Domnului Iisus Christos poate să nască unele întrebări în mințile noastre: Dacă Domnul Iisus nu a avut înclinații spre rău, așa cum avem noi, nu a fost El avantajat față de noi în lupta cu păcatul? Cum ne mai poate fi model în cazul acesta?
Aceasta este însă o altă discuție și cei interesați pot aprofunda subiectul urmărind gândurile prezentate în articolul „A fost Iisus avantajat în lupta cu ispita” de la următoarea adresă:
http://www.loribalogh.ro/2021/06/a-fost-iisus-avantajat-in-lupta-cu-ispita/
Lori Balogh
