Rugăciunea pentru prieteni – testul final al credinței
„Domnul a adus pe Iov iarăși la starea lui de la început, după ce s-a rugat Iov pentru prietenii săi.”
Iov 42:10
Prietenia este unul dintre cele mai nobile și înălțătoare sentimente care se pot naște în sufletul unui om. La moartea lui Ionatan, cel mai apropiat și mai iubit prieten al său, David declară cu durere că dragostea reciprocă pe care au manifestat-o cei doi era cu mult peste dragostea erotică dintre un bărbat și o femeie.
Iată de ce rănile provocate de un prieten sunt mult mai dureroase decât cele provocate de persoane care ne sunt vrăjmașe sau chiar indiferente. Pentru Domnul Iisus trădarea lui Iuda a fost mult mai dureroasă decât toate uneltirile, ispitirile și jignirile pe care a fost nevoit să le suporte din partea fariseilor și cărturarilor poporului Său. De ce? Pentru simplul motiv că Iuda a fost, până la un anumit punct, prietenul Său.
Și dacă cineva contestă faptul acesta, să ia aminte la ce spune Scriptura: în noaptea vânzării Sale, când Iuda L-a sărutat pe Domnul ca semn pentru aprozi să-L aresteze, Iisus i s-a adresat ucenicului Său în acești termeni: „Prietene, ce ai venit să faci, fă!” (Matei 26:50). Dacă Iisus l-a numit prieten pe cel care Îl vindea chiar în acele clipe, cine sunt eu să contest acest lucru?
Dacă este normal și frumos să avem prieteni, este oare ceva ieșit din comun ca să ne rugăm pentru ei? Nicidecum! Dimpotrivă, în afara cazului în care suntem chiar și în timpul rugăciunii niște egoiști iremediabili, cu toții facem lucrul acesta.
Dacă analizăm listele noastre de rugăciune, vom constata că ele conțin într-o proporție covârșitoare nume de prieteni. Sau cel puțin amici, cunoscuți și colegi, adică oameni cu care am relaționat cândva sau cu care încă relaționăm. Începem cu membrii familiilor noastre, apoi continuăm cu rudele apropiate sau îndepărtate, cu frații de credință din biserica noastră, cu colegii de muncă sau de școală, adică cu oameni care ne-au fost (sau încă ne sunt) apropiați într-un fel sau altul.
Iov nu face excepție de la această realitate. Și el se roagă pentru prietenii săi, așa cum fac toți credincioșii care au o relație vie cu Dumnezeu. Însă, citind Biblia cu atenție, observăm că acești prieteni sunt cu totul deosebiți de cei pe care îi considerăm în mod obișnuit prieteni. Despre ei, Iov face câteva afirmații șocante în plângerile sale, afirmații care pun serios sub semnul întrebării calitatea de „prieten” a acestor oameni. Iată ce spune Iov despre prietenii săi:
„Frații mei s-au arătat înșelători ca un pârâu, ca albia pâraielor care trec” (cap.6:15).
„Eu sunt de batjocura prietenilor mei” (cap.12:4).
„Căci voi sunteți niște făuritori de minciuni, sunteți toți niște doctori de nimic” (cap.13:4).
„Părerile voastre sunt păreri de cenușă, întăriturile voastre sunt întărituri de lut” (cap.13:12)
„Voi sunteți niște mângâietori supărăcioși” (cap.16:2).
„Până când îmi veți întrista sufletul și mă veți zdrobi cu cuvântările voastre? Iată că de zece ori m-ați batjocorit; nu vă este rușine să vă purtați așa?” (cap.19:2.3).
„Prietenii mei s-au înstrăinat de mine” (cap.19:13).
„De ce mă urmăriți ca Dumnezeu și nu vă mai săturați de carnea mea?” (cap.19:22).
Pot fi considerați prieteni astfel de oameni? Ființe care se înstrăinează de cel căzut în nenorocire, care râd de el, care își bat joc de el în mod repetat și care făuresc minciuni și se dovedesc a fi niște „mângâietori supărăcioși”! Oameni care nu se mai satură de „carnea” prietenului lor lovit de soartă! Astfel de oameni pot fi considerați prieteni?
Dacă astfel stau lucrurile cu prietenii (cel puțin cu unii dintre ei), atunci zicala populară „Ferește-mă, Doamne, de prieteni, că de dușmani mă feresc singur!” conține mult adevăr. Iov este un caz unic de suferință în istoria sacră. Nu mai întâlnim pe paginile Bibliei un om care să fi suferit mai mult decât el într-un interval de timp atât de scurt. Doar suferințele Fiului lui Dumnezeu le-au întrecut pe cele ale neprihănitului Iov.
A suferit enorm văzând că într-o singură zi a pierdut imensa sa avere. A suferit inimaginabil când a trebuit să stea în aceeași zi lângă cele zece sicrie ale copiilor săi. A fost la limita puterii sale de suportabilitate când chiar soția lui, cu care împărtășise în viață și binele și răul, a dovedit neînțelegere, îndemnându-l la rău.
Iov a suferit enorm din cauza bolii necruțătoare care i-a invadat trupul și la care nu exista niciun remediu în acea vreme. A trăit la un nivel pe care nu ni-l putem imagina durerea simțământului că este părăsit și pedepsit de Dumnezeu pe nedrept.
Însă chiar și așa, supraviețuind cumva tuturor acestor nenorociri care s-au năpustit ca o avalanșă asupra lui, dacă ar fi găsit măcar un umăr pe care să poată plânge în liniște! Măcar dacă ar fi găsit o ureche care să-i asculte plângerile fără prejudecăți și o inimă care să-l înțeleagă și să empatizeze cu el!
Dar nu! Nici măcar prietenii săi declarați nu l-au înțeles și nu l-au lăsat pe bietul om lovit de atâtea grozave nenorociri să plângă pe umărul lor. Ce bine ar fi fost dacă acești așa-ziși prieteni supărăcioși ar fi continuat să tacă în tot timpul în care au stat în prezența lui Iov! Așa cum au făcut în primele șapte zile. Câtă înțelepciune și empatie ar fi dovedit ei dacă ar fi procedat în felul acesta!
După toate nenorocirile care s-au abătut asupra bietului Iov, aceasta din urmă a fost „cireașa de pe tort” – însă o „cireașă” amară, necomestibilă, otrăvitoare. Poate fi ceva mai dureros ca tocmai aceia înaintea cărora ți-ai deschis inima ca o carte și cărora le-ai încredințat cele mai profunde sentimente, trăiri și taine ale sufletului tău să te părăsească, să-ți întoarcă spatele și să te arate batjocoritor cu degetul?
Dacă aceleași acuze și batjocuri le-ar fi primit Iov de la dușmanii săi, le-ar fi suportat mult mai ușor. Însă când loviturile sub „centură” vin de la cei pe care i-ai considerat întotdeauna prieteni, nu există un lucru mai dureros decât acesta.
Profeția mesianică din Zaharia 13:6 se aplică deopotrivă și lui Iov. Și nu numai lui, ci tuturor oamenilor trădați în așteptările lor de către cei apropiați, de cei iubiți, de prietenii lor: „Și dacă-l va întreba cineva: „De unde vin aceste răni pe care le ai la mâini? ” el va răspunde: „În casa celor ce mă iubeau le-am primit.”
Da, cele mai dureroase răni sufletești le primim de la cei apropiați, de la membrii familiilor noastre, de la frații noștri de credință, de la prietenii noștri. Iisus a gustat din plin din acest fruct amar. Căci pe El nu L-au durut atât de mult acuzațiile nedrepte ale cărturarilor și fariseilor, nici loviturile de bici ale soldaților romani, nici batjocurile mulțimii demonizate din jurul crucii, nici scrâșnetul piroanelor care i-au străpuns mâinile și picioarele, cât l-a durut trădarea celor despre care spunea cu drag că sunt „prietenii Mei” (vezi Ioan 15:14).
Întotdeauna, atunci când citeam cartea Iov și încercam să contabilizez numeroasele și variatele încercări la care a fost supus acest om al lui Dumnezeu, am considerat că lipsa de empatie a prietenilor săi, manifestată prin cuvinte aspre, de critică și judecată nedreaptă, a reprezentat ultima mare suferință și ultimul test al credinței lui Iov. Dar m-am înșelat. După toate aceste nenorociri, Iov mai trebuia să treacă un test – ultimul – înainte de a fi reabilitat.
Știți care a fost acest ultim test? El nu a fost nicidecum mai ușor decât cele anterioare. Dimpotrivă, a fost un test greu de trecut pentru mult suferindul Iov: acela de a se ruga pentru așa-zișii lui prieteni (vezi Iov 42:8).
Cum să te rogi tu, cel bolnav, pentru cei sănătoși? Cum să te rogi tu, cel batjocorit și umilit, pentru cei ce te batjocoresc și te umilesc? Cum poți să te rogi pentru niște oameni pe care i-ai considerat întotdeauna prieteni, dar care s-au dovedit a fi mai răi decât niște dușmani declarați?
Greu, nu-i așa? „Imposibil!” – ar spune unii. Și totuși Iov trece cu bine și acest ultim test. Se roagă pentru prietenii săi (surprinzător, el încă îi considera prieteni!). Dacă ar fi făcut lucrul acesta după reabilitarea sa, ne-ar fi fost mai ușor să înțelegem. Dar ca să te rogi pentru niște oameni care în loc să te sprijine în necaz, îți dau un vânt ca să te afunzi și mai mult în el, întrece puterea noastră omenească de înțelegere.
Totuși Iov face acest lucru pe când încă era copleșit de mulțimea și intensitatea durerilor sale fizice și sufletești, pe când încă nu întrezărea nicio lumină la capătul tunelului în care se afla. Iată un om care a trăit în avans, în cele mai ostile împrejurări ale vieții, învățătura Domnului Christos dată omenirii peste milenii:
„Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă asupresc și vă prigonesc, ca să fiți fii ai Tatălui vostru care este în ceruri, căci El face să răsară soarele Său și peste cei răi și peste cei buni și dă ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți” (Matei 5:44.45).
Ultimul test al credinței lui Iov a fost testul iertării. Și nu al iertării unor vrăjmași declarați – test care ar fi fost mai ușor de trecut – ci al unor prieteni care l-au trădat și care s-au purtat asemenea unor dușmani nedeclarați.
Biblia nu raportează ce s-a întâmplat în cer după ce Iov a trecut cu bine toate testele credincioșiei lui față de Dumnezeu și după ce a fost pe deplin reabilitat nu doar în fața prietenilor săi supărăcioși, a familiei și a societății, ci și înaintea întregului Univers. Însă îmi place să-mi imaginez următoarea întâlnire a reprezentanților lumilor cerești cu Creatorul la care a venit, de data această spășit și rușinat, și Satana.
Și, de asemenea, îmi place să-mi imaginez cum Dumnezeu, cu și mai multă bucurie, Se laudă cu credincioșia lui Iov, mult încercată în cuptorul suferinței, dar ieșită din el ca un lingou de aur de 24 de carate: „Ai văzut pe robul Meu Iov? Nu este nimeni ca el pe pământ. El este un om fără prihană și curat la suflet, care se teme de Dumnezeu și se abate de la rău” (Iov 1:8;2:3).
De data aceasta Satana tace, înghițindu-și cuvintele, așa cum o va face și la sfârșitul luptei dintre bine și rău, nemaiavând niciun argument. O tăcere acuzatoare îndreptată împotriva propriei sale ființe.
„Quod erat demonstrandum!”
Lori Balogh
