„La zi” vs. „la fara frecventa”?
De-a lungul vremii si in functie de politica de stat, invatamantul a cunoscut diferite forme adaptate nevoilor societatii. Forma de invatamant cea mai raspandita este cea numita „la zi”, in cadrul careia cursurile sunt predate elevilor si studentilor zilnic. Pentru cei care doreau sa-si completeze studiile, dar erau legati de un job, a existat forma invatamantului seral, in care, dupa orele de serviciu, cei doritori participau la cursuri in a doua parte a zilei.
Pentru cei care nu aveau nici aceasta posibilitate a existat forma de invatamant la fara frecventa. Cei care urmau aceasta forma de invatamant parcurgeau acasa intreaga materie si se prezentau doar la examene la timpul hotarat de profesori. Astazi, datorita tehnologiilor moderne, au aparut si formele de invatamant online, la distanta.
Toate bune si frumoase atunci cand e vorba de invatamant. Dar ce te faci cand aceste forme de invatamant sunt transpuse in domeniul relatiilor interumane? Ce fel de relatii sunt cele care sunt doar „la seral”, doar „la fara frecventa” sau online? Orice om cu ratiune sanatoasa constientizeaza faptul ca astfel de relatii nu sunt in realitate relatii adevarate, ci doar niste surogate.
Ce relatie poate exista intre doi soti care comunica intre ei doar ocazional, la fara frecventa, o data pe trimestru? Ce relatie poate exista intre un parinte si copiii sai, daca aceasta se limiteaza doar la un e-mail trimis o data la cateva luni?
Si totusi, atunci cand ne referim la relatia noastra cu Dumnezeu, in mod paradoxal unii dintre noi credem cu adevarat ca avem o relatie cu El chiar daca vizitam biserica locala la fara frecventa, chiar daca uneori stergem praful de pe Bibliile noastre si chiar daca ne rugam rar, formal si inconsistent. Oare o astfel de relatie este cea asteptata de Dumnezeu de la copiii Sai?
Daca in invatamant, fie ca e vorba de cel de zi, seral, la fara frecventa sau online exista vacante binevenite si asteptate, intr-o relatie adevarata nu exista notiunile de „vacanta”, „permisie” sau „zi libera”. Prin definitie relatiile, fie ca ne referim la cele interumane, fie la cea dintre om si Dumnezeu, sunt permanente, continue.
Iata cum exprima psalmistul David acest adevar atat de neglijat si atat de netrait de multi dintre cei care se considera crestini: „Popoare, in orice vreme, incredeti-va in El, varsati-va inimile inaintea Lui! Dumnezeu este adapostul nostru.” ( Psalm 62,8 )
Expresia „in orice vreme” poate fi inteleasa din punct de vedere temporal si atunci indemnul parafrazat al psalmistului ar suna astfel: „Popoare, incredeti-va in Dumnezeu in orice moment al vietii, tot timpul, fara intrerupere!” Insa expresia poate fi inteleasa si din punct de vedere al circumstantelor vietii: „Popoare, incredeti-va in Dumnezeu orice imprejurare a vietii, si atunci cand lucrurile merg bine, si cand ele merg rau.”
Ambele sensuri sunt corecte si se completeaza unul pe celalalt. Ideea pe care o transmite psalmistul este aceea ca o relatie autentica cu Dumnezeu – singura care este si mantuitoare – se probeaza „in orice vreme”, adica permanent si in orice imprejurari ale vietii.
O relatie mantuitoare cu Dumnezeu nu este ocazionala, legata doar de unele ceremonii sau sarbatori religioase. Ea nu este „la fara frecventa”, ci este o relatie zilnica, clipa de clipa. Nu este o relatie vizibila doar in vremurile bune, cand avem parte de sanatate, prosperitate, fericire in familie si respect din partea societatii, ci si in timpuri protivnice, in stari de boala, saracie, tensiuni in familie, dispret din partea societatii, persecutii religioase sau chiar razboi.
O relatie autentica cu Dumnezeu nu este intretinuta doar atunci cand avem o dispozitie buna ( chef) sa ne rugam, sa studiem Biblia si sa slujim, ci mai ales atunci cand ne lipseste aceasta dispozitie. Stiti care este cea mai mare nevoie a unui om care nu mai simte nevoia sa se roage? Tocmai lipsa acestei dorinte arata cata nevoie urgenta are acel om de rugaciune.
Imi povestea un prieten din copilarie ca uneori nu simtea placerea de a citi Biblia. Si pentru ca isi dadea seama ca avea o problema in privinta relatiei sale cu Dumnezeu, in ciuda lipsei de dispozitie de a citi, lua totusi Biblia si incepea sa o citeasca. La inceput citea impunandu-si acest lucru. Citea o pagina, apoi a doua, dupa care simtea ca lectura Bibliei incepea sa-l atraga. Continua sa citeasca pana cand, in cele din urma, lectura Bibliei devenea o adevarata placere.
Dintr-un anumit punct de vedere, proverbul „Pofta vine mancand” este foarte adevarat. Nu, relatia cu Dumnezeu nu trebuie lasata la discretia emotiilor sau sentimentelor de moment. Este un lucru prea important sa mentinem si sa hranim aceasta relatie cu El, mai ales atunci cand inertia naturii noastre decazute ne franeaza elanul spiritual.
Desigur, expresia „in orice vreme” nu trebuie sa ne conduca la extremism. Cineva spunea ca la un kilometru de drum exista doi kilometri de santuri. Adica la un adevar clar exprimat in Scriptura exista cel putin doua extreme.
Sa observam ca psalmistul leaga expresia „in orice vreme” de increderea in Dumnezeu si de „varsarea inimii” inaintea Lui. Apare ideea de prietenie – cea mai stransa si profunda relatie care poate exista intre doua fiinte inteligente. Cand relatia dintre doi oameni, doi soti sau dintre un parinte si copiii sai a atins nivelul de prietenie, de fapt se ajunge la idealul lui Dumnezeu cu privire la rasa umana.
Iar atunci cand relatia noastra cu Dumnezeu atinge nivelul prieteniei, nici noi, nici El nu ne putem dori mai mult decat atat. Biblia are cate ceva de spus in aceasta privinta:
„Voi sunteti prietenii Mei, daca faceti ce va poruncesc Eu” ( Ioan 15,14 )
„Avraam a crezut pe Dumnezeu si i s-a socotit ca neprihanire si el a fost numit prietenul lui Dumnezeu.”( Iacov 2,23 ).
O relatie continua cu Dumnezeu, care atinge nivelul unei prietenii profunde, nu presupune rugaciuni non-stop, citirea Bibliei sau a altor carti spirituale 24 de ore din 24; nu inseamna sa ne mutam in locasurile de inchinare si sa vietuim acolo tot restul vietii. Toate exercitiile spirituale puse la dispozitie de Dumnezeu pentru a pastra legatura cu El ( rugaciunea, studiul Scripturilor, meditatia, inchinarea colectiva, cantarea, slujirea ) isi au limitele lor. Nici sotii, oricat s-ar iubi si s-ar respecta, nu vorbesc unul cu celalalt continuu, fara pauza. Nici parintii care au copiii plecati la studii in alta localitate nu vorbesc cu ei la telefon 24 de ore din 24. Toate isi au timpul lor si se completeaza in mod armonios.
Insa increderea in Dumnezeu nu cunoaste vacante, pemisii, zile libere si pauze. Cand este vorba de increderea in El, putem spune ca da, un crestin autentic o are 24 de ore din 24. Nu ne putem ruga continuu, nu putem canta laude lui Dumnezeu permanent, nu putem sluji semenii si Biserica non-stop, dar ne putem increde in Dumnezeu in orice moment.
Si cum am putea sa ne manifestam aceasta incredere totala, de nezguduit in El, decat prin a ne „varsa inimile” inaintea Lui? Ce frumoasa exprimare poetica! „Varsati-va inimile inaintea lui Dumnezeu!” Doar in prezenta unui prieten adevarat poti face lucrul acesta. Iar Dumnezeu este un adevarat Prieten!
Ca fiinte sociale si sociabile create de Dumnezeu, simtim mereu nevoia de a ne varsa inima inaintea cuiva. Fie ca esti pasionat de ceva anume, fie ca esti framantat de unele probleme, fie ca ai gasit solutii pe care vrei sa le impartasesti si altora, fie ca ai intrebari sau raspunsuri, dileme sau incertitudini, intotdeauna simti nevoia sa impartasesti cuiva care te poate intelege din prea plinul inimii tale. Asa am fost creati si este bine sa fie asa.
Cand inimile noastre nu mai au posibilitatea sa se descarce, cand „supapele” ei raman blocate, tensiunile interioare cresc primejdios de mult si ne putem pierde echilibrul sufletesc. Ce fericiti ar trebui sa fim ca avem un Tata ceresc inaintea caruia putem sa ne „varsam” inimile la orice ora din zi sau din noapte! „La zi” , nu „la fara frecventa”!
Insusi Mantuitorul, in timpul pe care l-a petrecut cu noi pe pamant, a simtit imperios aceasta nevoie de a-Si varsa inima inaintea cuiva care sa-L inteleaga. O facea zilnic, spunandu-i Tatalui ceresc tot ce avea pe inima. Uneori petrecea nopti intregi in rugaciune, pana cand trupul sau era acoperit de roua diminetii.
Au existat insa si momente in viata lui Iisus in care a simtit nevoia sa-Si verse inima si inaintea prietenilor Sai. Priviti la El, in camera de sus, cu cateva ore inainte de arestarea Sa si inceputul patimilor Sale! Inima Ii era plina de durere pentru Iuda, care urma sa-si aduca la indeplinire planul tradarii doar peste putin timp.
Inima Ii era plina de grija pentru ucenicii Sai, caci stia prin ce criza teribila vor trebui sa treaca atunci cand Il vor vedea pe Domnul lor batut, batjocorit, scuipat si apoi rastignit. Si atunci, simtind ca inima Ii era prea plina pentru a retine doar pentru El aceste framantari, si-a „varsat-o” inaintea ucenicilor:
„Dupa ce a spus aceste cuvinte, Iisus S-a tulburat in duhul Lui, a marturisit si a zis: „Adevarat, adevarat va spun ca unul dintre voi Ma va vinde” ( Ioan 13,21 )
Uneori, „varsarea” inimii lui Iisus s-a materializat in lacrimi fierbinti: „Cand S-a apropiat de cetate si a vazut-o ( Ierusalim n.n. ), Iisus a plans pentru ea.” ( Luca 19,41 ) Si la mormantul lui Lazar Iisus Si-a „varsat” inima, plangand ( Ioan 11,35 ). Iar in Ghetsemani, cand tensiunea luptei cu fortele intunericului ajunsese la apogeu, Iisus a recunoscut inaintea ucenicilor Sai, varsandu-Si inima: „Sufletul Meu este cuprins de o intristare de moarte; ramaneti aici si vegheati impreuna cu Mine!” ( Matei 26,38 )
Daca Domnul si Mantuitorul nostru, Creatorul Universului si Sustinatorul tuturor lucrurilor ( vezi Coloseni 1,16.17 ) a avut atata incredere in ucenicii Sai slabi si nedesavasiti, incat sa-Si verse inima inaintea lor, noi de ce am ezita sa ne deschidem inimile inaintea Lui? El a avut incredre in om. Noi de ce nu am avea incredere in El? El ne-a considerat prietenii Sai. Noi de ce sa nu-L privim pe Dumnezeu ca pe cel mai bun, mai statornic si mai de incredere Prieten?
„Popoare, in orice vreme, incredeti-va in El; varsati-va inimile inaintea Lui! Dumnezeu este adapostul nostru.” ( Psalm 62,8 )
Lori Balogh