Dumnezeu Tatal si Dumnezeu Fiul in lumina transcendentei si imanentei divine

Dumnezeu Tatal si Dumnezeu Fiul in lumina transcendentei si imanentei divine

 

Cunoasterea lui Dumnezeu este un lucru atat de important pentru fiinta umana decazuta incat Mantuitorul o echivaleaza cu insasi viata vesnica: „Si viata vesnica este aceasta: sa Te cunoasca pe Tine, singurul Dumnezeu adevarat, si pe Iisus Christos, pe care L-ai trimis Tu.” ( Ioan 17,3 )

Cineva a facut insa o remarca fina: La fiecare kilometru de drum exista doi kilometri de santuri. Aplicata in domeniul spiritual, aceasta remarca ar suna astfel: La un adevar clar exprimat pe paginile Bibliei exista cel putin doua extreme, cel putin doua doctrine false. In domeniul cunoasterii lui Dumnezeu, alaturi de adevarul clar exprimat pe paginile Scripturii cu privire la natura, caracterul si planurile lui Dumnezeu, exista cel putin doua viziuni gresite cu privire la El.

De-a lungul istoriei, oamenii au avut doua mari conceptii extreme cu privire la Divinitate. Unii L-au perceput pe Dumnezeu ca pe o Fiinta ascunsa in spatele unei cortine imposibil de trecut de catre fiinta umana, un Dumnezeu care sta retras in sferele ceresti, indiferent la nevoile creaturilor Sale. O astfel de conceptie este deismul.

Consecintele unor astfel de conceptii se rasfrang direct in comportamentul uman. Simtindu-se infinit de mic si neinsemnat in comparatie cu maretia Creatorului si percepandu-L pe Dumnezeu ca fiind rece, distant si indiferent la nevoile sale, omul nu doreste sa intre intr-o relatie cu El. Sau, daca totusi aceasta relatie exista, ea se reduce doar la o atitudine de teama fatza de o Fiinta infinit superioara lui.

Altii, dimpotriva, bazandu-se pe indemnul Mantuitorului de a-L considera pe Dumnezeu ca fiind „Tatal nostru cel din ceruri” ( Matei 6,6.9 ), au cazut intr-o alta extrema, la fel de periculoasa. Pierzand din vedere maretia, sfintenia si infinita personalitate a Creatorului, acestia reduc relatia cu Persoana Sa la una excesiv de familiala, asemenea relatiei dintre un copil neastamparat care il trage de mustati pe tatal sau, facandu-l pe acesta sa rada.

Insa Dumnezeu, desi este Tatal nostru si tanjeste dupa o relatie stransa cu copiii Sai, totusi ne atrage atentia ca intre noi si El exista o diferenta notabila, de care trebuie sa tinem seama. Celor care sunt inclinati sa piarda din vedere aceasta diferenta, reducand imaginea lui Dumnezeu la aceea a unui bunic bland si glumet cu nepotii sai, El Insusi le atrage atentia ca „Dumnezeu nu este un om ca sa minta, nici un fiu al omului ca sa-I para rau” ( Numeri 23,19 ). Iar prin psalmistul Asaf, tot El ne atrage atentia sa nu pierdem din vedere aceasta diferenta care exista intre Creator si creaturile Sale: „Ti-ai inchipuit ca Eu sunt ca tine” ( Psalm 50,21 )

Daca este studiata cu rugaciune si atentie, Scriptura combate ambele extreme, zugravind o imagine echilibrata despre Persoana lui Dumnezeu si relatia pe care o doreste cu creaturile Sale. In doar noua versete, Psalmul 113 are meritul de a zugravi imaginea reala a Creatorului, in care transcendenta si imanenta Sa se imbina in mod armonios.

„Laudati pe Domnul! Robii Domnului, laudati, laudati Numele Domnului! Fie Numele Domnului binecuvantat de acum si pana in veac! De la rasaritul soarelui pana la apusul lui, fie Numele Domnului laudat! Domnul este inaltat mai presus de toate neamurile, slava Lui este mai presus de ceruri. Cine este ca Domnul, Dumnezeul nostru, care locuieste atat de sus? ( transcendenta divina n.n. )

El Isi pleaca privirile sa vada ce se face in ceruri si pe pamant. El ridica pe sarac din tarana, inalta pe cel lipsit din gunoi, ca sa-l faca sa sada impreuna cu cei mari, cu mai-marii poporului Sau. El da o casa celei ce era stearpa, face din ea o mama vesela in mijlocul copiilor ei. Laudati pe Domnul!” ( imanenta divina n.n. )

A pune accentul doar pe unul dintre aceste aspecte, fie pe transcendenta, fie pe imanenta lui Dumnezeu, inseamna a avea o imagine dezechilibrata despre Persoana Sa. „Sunt Eu numai un Dumnezeu de aproape ( imanent n.n. ), zice Domnul, si nu sunt Eu si un Dumnezeu de departe” ( transcendent n.n. ) –ne intreaba Creatorul prin profetul sau ( Ieremia 23,23 ).

Da, Dumnezeul nostru cel viu si adevarat este atat un „Dumnezeu de aproape”, imanent, implicat in viata oamenilor, dar si un „Dumnezeu de departe”, transcendent, „care locuieste intr-o lumina de care nu poti sa te apropii, pe care niciun om nu l-a vazut, nici nu-L poate vedea si care are cinstea si puterea vesnica” ( 1 Timotei 6,16 ).

Cunoasterea ambelor aspecte ale Fiintei Sale slavite: transcendenta si imanenta, ne va ajuta sa cladim o relatie corecta, sanatoasa si ferita de extreme, o relatie mantuitoare cu Persoana Sa. Iar aceasta relatie ne va conduce in mod inevitabil la dobandirea vietii vesnice.

Dumnezeu este transcendent, deasupra a tot ceea ce a creat. Daca El a creat timpul, inseamna ca El este deasupra timpului. Daca El a creat spatiul, inseamna ca El este deasupra spatiului. Daca El a creat biodiverisitatea lumii vegetale si animale de pe planeta noastra, inseamna ca El este mult deasupra oricarei forme de viata cunoscuta de noi. El este insusi Izvorul vietii.

Dumnezeu nu este om; El nu este nici tata, nici mama, nici frate, nici sora, nici fiu, nici fiica. Toti acesti termeni apartin lumii in care traim noi, fiinte limitate. Insa Dumnezeu este mult deasupra lor. Cu toate acestea, Biblia Il aseamana pe Dumnezeul mare, sfant si transcendent cu:

– un tata: „Nu este El oare Tatal tau, care te-a facut, te-a intocmit si ti-a dat fiinta?” ( Deuteronomul 32,6 u.p. )

„Totusi, Tu esti Tatal nostru! Caci Avraam nu ne cunoaste si Israel nu stie cine suntem; dar Tu, Doamne, esti Tatal nostru, Tu din vesnicie Te numesti Mantuitorul nostru” ( Isaia 63,16; vezi si Isaia 64,8; Matei 6,1.4.6.8.9, etc )

– o mama: „Am tacut multa vreme – zice Domnul – am tacut si M-am tinut. Dar acum voi striga ca o femeie in durerile nasterii, voi gafai si voi rasufla.” ( Isaia 42,14 )

„ Poate o femeie sa uite copilul pe care-l alapteaza si sa n-aiba mila de rodul pantecelui ei? Dar chiar daca-l va uita, totusi Eu nu te voi uita cu niciun chip”. ( Isaia 49,15 )

„Cum mangaie pe cineva mama-sa, asa va voi mangaia Eu; da, veti fi mangaiati in Ierusalim” ( Isaia 66,13 )

– un frate: „Drept raspuns, Imparatul le va zice: „Adevarat va spun ca, ori de cate ori ati facut aceste lucruri unuia dintre acesti foarte neinsemnati frati ai Mei, Mie Mi le-ati facut” ( Matei 25,40; vezi si vers. 45 )

„Prin urmare, a trebuit sa Se asemene fratilor Sai in toate lucrurile, ca sa poata fi, in ce priveste legaturile cu Dumnezeu, un Mare Preot milos si vrednic de incredere, ca sa faca ispasire pentru pacatele norodului” ( Evrei 2,17 )

– un fiu: „Pe cand vorbea El inca, iata ca i-a acoperit un nor luminos cu umbra lui. Si din nor s-a auzit un glas care zicea: „Acesta este Fiul Meu prea iubit, in care Imi gasesc placerea Mea; de El sa ascultati!” ( Matei 17,5 )

„Fiindca atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, ca a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica.” ( Ioan 3,16 )

„Caci caruia dintre ingeri a zis El vreodata: „Tu esti Fiul Meu; astazi Te-am nascut?” Si iarasi: „Eu Ii voi fi Tata si El Imi va fi Fiu” ( Evrei 1,5 )

Intrebarea care se naste este urmatoarea: Daca Dumnezeu nu este nici tata, nici mama, nici frate, nici fiu, atunci de ce Scriptura foloseste acesti termeni in dreptul Sau? Raspunsul il gasim in dorinta unui Dumnezeu transcendent, aflat mult deasupra Creatiei Sale, de a fi imanent, de a Se apropia de creaturile Sale si de a comunica cu ele, facandu-Se inteles de catre acestea.

Insa toti acesti termeni omenesti, imprumutati din viata noastra de zi cu zi, Il descriu doar aproximativ pe Dumnezeu. Pentru a Se apropia de intelegerea noastra si pentru a ne castiga increderea in El, Dumnezeu Se descopera pe Sine in functie de nevoile noastre uneori ca tata, alteori ca mama, alteori ca frate, fiu, sot, indragostit, mire, inger, susur bland si multe altele. Insa intotdeauna El este mult mai mult decat sugereaza toate aceste imagini omenesti.

Cartea Apocalipsei este o carte surprinzatoare. Nu doar datorita prezentei unor simboluri impresionante ( Mielul junghiat, Leul din semintia lui Iuda, balaurul, femeia desfranata, Babilonul cel mare, fiara din mare, etc. ), ci si pentru ca in aceasta carte Dumnezeu trage „cortina” la o parte, permitandu-ne sa privim dincolo de ea: atat spre vesnicia trecutului, pentru a intelege cate ceva din felul in care s-a nascut marele razboi cosmic intre bine si rau, dar si spre vesnicia viitorului, deschizandu-ne o frumoasa perspectiva asupra vietii vesnice, de dincolo de istorie.

Unul dintre lucrurile surprinzatoare pe care le intalnim in Apocalipsa este unul dintre Numele sub care Se descopera Dumnezeu in aceasta carte: „Cel ce este, Cel ce era si Cel ce vine” ( cap. 1,4.8; 4,8; 11,17 ) Acest Nume divin, strans legat de cel sub care Dumnezeu i S-a descoperit lui Moise la rugul aprins: „Eu sunt Cel ce sunt” ( Exodul 3,14 ), pare sa contina o inconsecventa gramaticala.

Deoarece acest Nume incepe cu conjugarea verbului „a fi” la prezent – „Cel ce este” – apoi continua cu trecutul aceluiasi verb – „Cel ce era” – ne-am fi asteptat ca Numele divin sa continue cu viitorul aceluiasi verb – „Cel ce va fi”. Totusi, Numele divin continua nu cu viitorul verbului „a fi”, ci cu prezentul verbului „a veni” – „Cel ce vine”.

Daca acest lucru s-ar fi intamplat o singura data, am fi putut suspecta o greseala de traducere sau o deficienta de copiere a manuscriselor timpurii. Insa acest Nume apare de patru ori pe paginile Apocalipsei, fiind rostit de patru persoane sau grupuri de persoane diferite: Ioan, cei 24 de batrani, cele 4 fapturi vii si Insusi Dumnezeu.

Ce semnificatie are aceasta aparenta inconsecventa gramaticala continuta in Numele divin „Cel ce este, Cel ce era, Cel ce vine”? Tocmai acest Nume scoate in evidenta dorinta Dumnezeului transcendent, infinit si situat mult deasupra Creatiei Sale de a deveni imanent, de a se apropia de creaturile Sale inteligente, de a comunica cu ele si de a intra in relatie cu acestea.

Daca privim istoria sacra din aceasta perspectiva, in diferitele momente ale ei, Il vedem pe Creator ca pe un Dumnezeu care intotdeauna „vine” la om, care coboara din transcendenta Sa si devine imanent.

Dupa caderea primilor nostri parinti, Dumnezeu „a venit” la Adam, facandu-i acestuia prima promisiune cu privire la un salvator care urma sa se nasca dintre descendentii sai ( vezi Geneza 3,15 ). Apoi Dumnezeu „ a venit” la poporul Sau ales, calauzindu-l in stalpul de nor si de foc in timpul pribegiei in pustie. Apoi, Acelasi Dumnezeu „ a venit” printre noi prin intruparea Fiului , pentru a aduce la indeplinire marea jertfa ispasitoare prevazuta in Planul de Mantuire.

Apoi, la sfarsitul istoriei pacatului, Dumnezeu „va veni” din nou la noi pentru a instarura Imparatia Sa vesnica dupa nimicirea definitiva a pacatului. Iar la urma, dupa ce vor fi recreate cerul si pamantul, Dumnezeu „va veni” pentru ultima data la om, de data aceasta ramanand cu el pentru vesnicie. Dumnezeu Isi va muta tronul si resedinta Sa de slava aici, printre oamenii rascumparati, facand din Noul Ierusalim capitala nu doar a Noului Pamant, ci si a intregului Univers.

Da, Dumnezeul transcendent este si un Dumnezeu imanent, care „vine” cu placere in lumea creaturilor Sale, interesandu-Se de bunastarea si fericirea lor, implicandu-Se in viata, trairile, aspiratiile, dorintele si idealurile lor.

Noi traim intr-o lume materiala tridimensionala. Traim in trupuri de carne acoperite cu piele si nu ne putem imagina cum este lumea spirituala pluridimensionala in care traieste Dumnezeu. Caci este scris: „Lucruri pe care ochiul nu le-a vazut, urechea nu le-a auzit si la inima omului nu s-au suit, asa sunt lucrurile pe care le-a pregatit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc” ( 1 Corinteni 2,9 )

Este de inteles sa dorim ca Dumnezeul cel mare, sfant si transcendent sa vina in lumea noastra limitata si materiala pentru a comunica cu noi la nivelul nostru de intelegere. Tanjim dupa lucruri vizibile si palpabile, dorind sa aducem lucrurile supranaturale la nivelul nostru material de perceptie.

Fiind creaturi alcatuite din carne, oase si sange, ne pierdem foarte usor linistea atunci cand venim in contact cu lucruri care nu se manifesta in termenii nostri omenesti de intelegere. Philip Yancey povesteste in cartea sa „Reaching for the Invisible God” despre reactia oamenilor dupa presupusa aparitie a imaginii lui Iisus pe fatada de sticla a unei cladiri de birouri din Florida, in 1999. Desi presupusa imagine putea fi vazuta doar dintr-un singur unghi de cei cu o imaginatie vizuala bogata, a doua zi o coloana lunga de masini de circa o mila lungime a sugrumat traficul in zona. Oamenii erau nelinistiti si curiosi sa vada supranaturalul „tradus” in limbaj si imagini omenesti.

Si acum o intrebare: Biblia afirma clar si fara echivoc marele adevar ca „Dumnezeu este dragoste” ( 1 Ioan 4,8 ). Daca Dumnezeu este dragoste si daca El este transcendent, mult deasupra Creatiei sale, cum ar fi putut cobora El la nivelul intelegerii noastre limitate pentru a ne convinge de acest lucru? In ce termeni ar fi putut El sa Se exprime, mai ales dupa caderea in pacat a primilor nostri parinti, pentru a ne convinge ca ne iubeste cu o dragoste infinita, care merge pana la sacrificiul suprem?

Desigur, in Cuvantul Sau intalnim declaratii de dragoste impresionante adresate omului, rostite de Insusi Dumnezeu:

„De aceea, pentru ca ai pret in ochii Mei, pentru ca esti pretuit si te iubesc, dau oameni pentru tine si popoare pentru viata ta” ( Isaia 43,4 )

     „Domnul mi se arata de departe: „Te iubesc cu o iubire vesnica; de aceea iti pastrez bunatatea Mea” ( Ieremia 31,3 )

Insa, vazand atata suferinta in jurul sau, dar si in propria sa viata, omul ar putea considera aceste declaratii de dragoste ca fiind fara acoperire. Doar vorbe in vant! De aceea, pentru a ne convinge de dragostea Sa dezinteresata, Dumnezeu trebuia nu doar sa declare aceasta dragoste, ci si sa o demonstreze in mod practic in lumea noastra materiala. Trebuia ca noi sa vedem cu ochii nostri, sa auzim cu urechile noastre, sa atingem cu mainile noastre aceasta infinita dragoste transcendentala a lui Dumnezeu.

Creatorul trebuia sa „traduca” dragostea Sa infinita pe intelesul nostru, la nivelul nostru de intelegere. Si cum ar fi putut face lucrul acesta mai convingator pentru nostri decat folosind o imagine familiara noua, a unui tata care isi jertfeste unicul fiu pentru salvarea noastra?

Ca oameni, noi nu cunoastem un sacrificiu mai mare decat acela ca un parinte sa-si sacrifice unicul fiu iubit pentru salvarea altuia. De ce Avraam a devenit stramosul poporului ales, cel din care urma sa Se nasca Mesia, Eliberatorul? Pentru ca Avraam, aducandu-l ca jertfa pe Isaac, fiul fagaduintei, a inteles cate ceva din marele sacrificiu pe care Dumnezeu l-a facut prin jertfa de pe Calvar. Faptul este recunoscut de Insusi Mantuitorul: „Tatal vostru Avraam a saltat de bucurie ca are sa vada ziua Mea; a vazut-o si s-a bucurat” ( Ioan 8,56 )

Ideea ca Dumnezeu Tatal L-a jertfit pe cruce pe Dumnezeu Fiul pentru mantuirea noastra, pentru a ne demonstra cat de mult ne iubeste, este doar o imagine zugravita in limbaj omenesc. Este doar un mesaj tradus din lumea transcendentei lui Dumnezeu in lumea imanentei Sale. Pe crucea Golgotei nu a fost jertfit un Dumnezeu mai mic ( Fiul ), adus la existenta candva in vesnicia trecutului, de catre un Dumnezeu mai mare ( Tatal ). Pe cruce S-a jertfit Insusi Dumnezeu in Persoana lui Iisus Christos, a doua Persoana a Dumnezeirii, Cel care „macar ca avea chipul lui Dumnezeu, totusi n-a crezut ca un lucru de apucat sa fie deopotriva cu Dumnezeu, ci S-a dezbracat pe Sine Insusi si a luat chip de rob, facandu-Se asemenea oamenilor” ( Filipeni 2,6.7 )

In afara de nastere Sa in Betleem din fecioara Maria, Biblia nu aminteste de nicio alta „nastere” a lui Iisus Christos, candva in vesnicia trecutului. Cand ingerul Gabriel i-a descoperit Mariei planul lui Dumnezeu ca din pantecele ei sa Se nasca Mesia, Eliberatorul, el a precizat de doua ori ca Cel ce urma sa Se nasca din ea „va fi chemat Fiul Celui Prea Inalt” si „va fi chemat Fiul lui Dumnezeu” ( Luca 1,32.35 ).

Daca Iisus Christos ar fi fost adus la existenta candva in vesnicia trecutului de Dumnezeu Tatal, ingerul nu s-ar fi exprimat in felul acesta. Gabriel nu ar fi trebuit sa spuna  „El va fi chemat” ci „El este Fiul Celui Prea Inalt”, „El este Fiul lui Dumnezeu.” De asemenea, autorul Epistolei catre evrei nu ar fi citat cuvintele lui Dumnezeu in felul acesta: „Eu Ii voi fi Tata si El Imi va fi Fiu” ( Evrei 1,5 ), ci ar afirmat clar: „Eu Ii sunt Tata si El Imi este Fiu.”

Nu poti afirma despre un copil care ti s-a nascut si care este langa tine ca ii vei fi tata candva, in viitor. Tu ii esti tata acum, in prezent. De aceea, afirmatia: „Eu Ii voi fi Tata si El Imi va fi Fiu” nu trebuie inteleasa in sens ontologic, cronologic, tragand din ea concluzia ca Iisus Christos are un inceput al existentei. Aici nu este vorba de nasterea fizica, ci de „nasterea” unui rol, a unei misiuni ce trebuia indeplinita in cadrul Planului de Mantuire de cea de-a doua Persoana a Dumnezeirii.

In imanenta Sa divina, a doua Persoana a Dumnezeirii S-a descoperit pe Sine ca „Fiu al omului” ( Matei 8,20; 9,6; 10,23, etc. ), „Miel al lui Dumnezeu” ( Ioan 1,29.36 ), „Frate” ( Evrei 2,17 ), „Pastorul cel bun” ( Ioan 10,11 ), „Mesia” ( Ioan 4,25.26 ), „Fiul lui Dumnezeu” ( Ioan 9,35-37 ), „Painea vietii” ( Ioan 6,48 ), „Leul din semintia lui Iuda” ( Apocalipsa 5,5 ) si multe altele.

Imaginile apartin lumii noastre si limbajului cu care suntem familiarizati si pe care noi, fiinte limitate, il putem intelege. Insa aceeasi Persoana, in transcendenta Sa divina, apare pe paginile Scripturii ca „Dumnezeu tare, Parintele vesniciilor si Domn al pacii” ( Isaia 9,6 ), Cel „deopotriva cu Dumnezeu” ( Filipeni 2,6 ), Cel „in care locuieste toata plinatatea Dumnezeirii” ( Coloseni 1,19 ), „Dumnezeu binecuvantat in veci” ( Romani 9,5 ), „marele nostru Dumnezeu si Mantuitor Iisus Christos” ( Tit 2,13 ).

Intr-un puzzle fiecare piesa conteaza. Daca doar o singura piesa lipseste, imaginea de ansamblu nu mai este completa. Cunoasterea lui Dumnezeu este si ea un urias puzzle cu nenumarate piese din care nu trebuie sa lipseasca nicio piesa, iar piesele trebuie asezate la locul lor.

Pentru a-L cunoaste pe Dumnezeu, avem nevoie sa recunoastem ca El este un Dumnezeu transcendent, mult peste puterile noastre de intelegere. Insa la fel de important este sa intelegem modul in care acest Dumnezeu infinit si transcendent Se descopera creaturilor Sale. Sa nu pierdem din vedere ca in incercarea Lui de a cobora la nivelul nostru de intelegere, Dumnezeu foloseste imagini, metafore si notiuni imprumutate din limbajul omenesc. Insa El este infinit mai mult decat aceste imagini omenesti limitate.

Daca Iisus Se numeste pe Sine „Fiul omului”, nu inseamna ca El a fost doar un om. Daca Biblia numeste a doua Persoana a Dumnezeirii „Fiul lui Dumnezeu”, nu inseamna ca El are un inceput al existentei. Daca Apocalipsa Il numeste pe Iisus „Leul din semintia lui Iuda”, nu inseamna ca El are caracter de fiara. Daca Iisus Se numeste pe Sine „Pastorul cel bun”, nu inseamna ca este o fiinta needucata. In fiecare dintre aceste imagini si simboluri trebuie sa vedem mesajul transmis de cer, insa intotdeauna sa fim constienti ca Dumnezeu este mult deasupra acestora. Si atunci ne intrebam ca si Iov, care isi dadea seama de limitele intelegerii sale atunci cand privea la vasta Creatiei a lui Dumnezeu:

„Si acestea sunt doar marginile cailor Sale si numai adierea lor usoara ajunge pana la noi! Dar tunetul lucrarilor Lui puternice cine-l va auzi?” ( Iov 26,14 )

Lori Balogh