„Cortul intalnirii”

„Cortul intalnirii”

Dramatica si unica in felul ei aceasta istorie a poporului Israel! Suisuri si coborasuri… mai mult coborasuri decat suisuri…Uneori aflat pe cele mai inalte culmi spirituale, aproape de Dumnezeu; alteori cazut in adancimile cele mai negre ale apostaziei, la mii de ani-lumina distanta fatza de El. Daca ar fi inventat un oscilograf care sa inregistreze grafic aceste pendulari repetate intre credinciosie si necredinciosie, intre extaz si agonie spirituala, oare cum ara arata aceasta istorie? Dar istoria mea si a ta?

Priviti, va rog, doar la un segment din oscilograma istoriei poporului Israel. Nici nu se uscase bine „cerneala” pe actul care consfintea eliberarea lui din robia egipteana, ca acest popor incepe seria parca nesfarsita a suisurilor si coborasurilor sale spirituale. Extaz dupa trecerea miraculoasa a marii Rosii, dar agonie la apele de la Mara si Refidim; extaz dupa infrangerea lui Amalec si intalnirea cu Dumnezeu la Muntele Sinai, dar agonie in urma inchinarii inaintea vitelului de aur.

Insa asa cum se intampla in cazul multor rani care se vindeca, in urma raman cicatricele. Dupa fiecare cadere spirituala ramane ceva care nu existase inainte, o amintire nedorita. Asa s-a intamplat cu ocazia inchinarii inaintea vitelului de aur ( oare nu era aceasta inchinare o parte a „credintei stramosesti” mostenita din Egiptul pagan? ) .

Ranile s-au vindecat, caci Dumnezeu este buna si gata sa ierte si sa vindece. Dar ceva s-a schimbat si ori de cate ori israelitii vedeau aceasta schimbare, isi aduceau aminte de pacatul lor si de cat de usor poate un om, un grup de oameni sau chiar un popor intreg sa penduleze intre bine si rau, intre adevar si minciuna.

„Moise a luat cortul lui si l-a intins afara din tabara la o departare oarecare; l-a numit cortul intalnirii. Si toti cei ce intrebau pe Domnul, se duceau la cortul intalnirii, care era afara din tabara.” ( Exodul 33,7 )

Iata primul sanctuar al unui popor organizat – un simplu cort. Pana in acest moment al istoriei poporului lui Dumnezeu nu intalnim ideea unui sanctuar special dedicat lui Dumnezeu si construit de maini omenesti. Da, existase si pana atunci „sanctuarul” naturii, incepand cu gradina Edenului si continuand cu istoria patriarhilor. Insa primul sanctuar ridicat de maini omenesti a fost cortul lui Moise.

Probabil ca cineva se intreaba ( ca si mine, de altfel! ): de ce acest prim sanctuar din pustiu a fost numit „cortul intalnirii”? Nu ar fi fost mai corect sa se numeasca „cortul inchinarii”? Din naratiunea biblica reiese evident faptul ca oamenii mergeau la acest sanctuar primordial ca sa-L intrebe pe Dumnezeu. Este evident ca acest cort nu era un loc de inchinare, asa cum il intelegem astazi. De ce totusi el era numit „cortul intalnirii” si nu „cortul inchinarii”?

Probabil ca fiecare intuieste raspunsul: Inchinarea inseamna, inainte de orice altceva, intalnire cu Dumnezeu. Da, suna frumos! E corect din punct de vedere gramatical si teologic. Dar daca incercam sa patrundem mai adanc in intelesurile expresiei „intanire cu Dumnezeu”, ni se blocheaza mintea. De ce? Pentru ca aici nu vorbim despre intalnirea dintre doi vecini, doi prieteni sau doi membri ai bisericii. Nici macar nu e vorba de intalnirea dintre un parinte si copilul sau. Aici avem de-a face cu intalnirea dintre finit si infinit, dintre creatura si Creator, dintre pacatosenie si sfintenie, dintre un fir de praf din acest Univers si infinitul Dumnezeu Atotputernic.

De cate ori ati fost in padure si la intoarcere v-ati laudat celor din jur ca v-ati intalnit cu o furnica? Considerati aceasta „intalnire” demna de a fi relatata altora ca ceva iesit din comun? Si totusi, Dumnezeul cel mare si vesnic ia in foarte serios intalnirea Sa cu noi – niste atomi cu vointa libera – randuind in loc special dedicat acestei intalniri. Oare cine doreste si tanjeste mai mult dupa aceasta intalnire: eu sau El?  Nu e greu de aflat raspunsul la aceasta intrebare, insa raspunsul ar trebui sa ne coboare privirile in tarana.

Da, inchinarea adevarata inseamna, inainte de orice altceva, intalnire cu Dumnezeu. Cand Iosua se pregatea sufleteste pentru ceea ce urma sa intre in istorie ca evenimentul cuceririi Ierihonului, meditatia si rugaciunile lui au fost intrerupte de aparitia unui personaj misterios, stand in picioare inaintea lui si avand sabia scoasa din teaca.

     „Esti dintre ai nostri sau dintre vrajmasii nostri?” – l-a intrebat Iosua pe misteriosul ostean gata de lupta. „Nu, ci Eu sunt Capetenia ostirii Domnului si acum am venit” – a raspuns aceasta. Reactia lui Iosua a fost spontana: „Iosua s-a aruncat cu fatza la pamant, s-a inchinat si I-a zis: „Ce spune Domnul meu robului sau?” ( Iosua 5,13.14 )

Cine putea fi aceasta „Capetenie a ostirii Domnului” inaintea caruia Iosua cade cu fatza la pamant si se inchina cu reverenta? Un inger sfant? Nicidecum, caci Cuvantul lui Dumnezeu interzice un astfel de gest ( vezi Apocalipsa 19,10; 22,8.9 ) Cu atat mai putin nu putea fi vorba de un om alcatuit din aceeasi plamadeala pacatoasa ca oricare dintre noi. Faptul ca Iosua i se inchina Capeteniei ostirii Domnului dovedeste faptul ca el a inteles cine ra Fiinta dinaintea lui: nimeni altcineva decat Fiul lui Dumnezeu, intrupat temporar si gata sa via in ajutorul poporului Sau intr-un moment de cotitura al istoriei sale.

Nu e greu de observat ordinea in care s-au derulat evenimentele: Iosua mediteaza si se roaga pentru succesul poporului sau in ziua urmatoare, apoi el se intalneste cu Fiul lui Dumnezeu si in cele din urma se inchina Acestuia. Poate exista inchinare fara sa existe si intalnirea cu Dumnezeu?

Din nefericire, exista si aceasta posibilitate. Exista rugaciuni, cantari, meditatii spirituale si  activitati misionare in care omul nu se intalneste cu Creatorul sau. Sunt rugaciuni care nu urca mai sus de tavanele caselor si bisericilor noastre. Sunt cantari spirituale care fac doar sa vibreze timpanele urechilor noastre si nimic mai mult. Sunt meditatii spirituale care se pierd in ceata  filosofiilor omenesti, fara sa strapunga norii spre inalt.

Daca ne rugam, daca inaltam cantari de lauda si daca meditam la lucruri spirituale, bine facem. Insa daca, facand toate acestea, nu ne intalnim cu El, cu Dumnezeul nostru cel viu, toate sunt doar forme goale. Si ce dezamagire traiesti cand desfaci un ambalaj frumos si atragator, dar in interior nu gasesti nimic!

V-ati gandit vreodata ca chiar rugaciunea – considerata ca fiind poate cea mai profunda manifestare a spiritualitatii unei persoane – poate deveni o „scarba” pentru Dumnezeu? Si totusi, sta scris: „Daca cineva isi intoarce urechea ca sa n-asculte Legea, chiar si rugaciunea lui este o scarba.” ( Proverbe 28,9 )

V-ati gandit vreodata ca jertfele noastre ( de orice natura ar fi ele ), sarbatorile noastre sfinte ( oricare ar fi acestea ) si chiar pazirea Sabatului biblic ( al Poruncii a patra ) pot sa-L oboseasca pe Dumnezeu? Si totusi, sta scris: „Nu mai aduceti daruri de mancare nefolositoare, caci Mi-e scarba de tamaie! Nu vreau luni noi, Sabate si adunari de sarbatoare, nu pot sa vad nelegiuirea unita cu sarbatoare! Urasc lunile voastre cele noi si praznicele voastre: Mi-au ajuns o povara, nu le mai pot suferi.” ( Isaia 1,13.14 )

Da, rugaciunea, cantarile sfinte si meditatia spirituala sunt mijloace oferite de cer pentru a ne intalni cu Dumnezeu. Daca insa, practicandu-le, nu ne intalnim cu El, acestea raman doar niste forme goale. Iata un test de supravietuire spirituala: Dupa ce ai petrecut un timp in rugaciune, ai simtamantul ca te-ai intalnit cu Dumnezeu? L-ai simtit pe Iisus mai aproape? Ai primit mangaierea Duhului Sfant? Te-ai ridicat de pe genunchi un alt om? Sau doar ai rostit pe de rost o poezie, bifand in calendarul zilei ca te-ai achitat si de aceasta datorie?

Rutina si formalismul sunt cei mai mari dusmani ai spiritualitatii. Rutina zilnica este inevitabila. Si Daniel – „om prea iubit si scump” ( vezi Daniel 9,23 ) – avea propria sa rutina spirituala si nu facea rau prin aceasta. Cu ferestrele deschise spre Ierusalim, ingenunchia de trei ori pe zi si Il lauda pe Dumnezeul sau ( vezi Daniel 6,10 ). Pericolul apare atunci cand rutina este insotita de formalism, cand rugaciunile, cantarile si meditatiile noastre sunt golite de simtamantul intalnirii cu Creatorul nostru si al prezentei Sale.

Magii de la Rasarit ar fi putut ramane in tara lor natala, inchinandu-se de acolo lui Mesia, dupa ce I-au vazut steaua pe cer. Insa ei au ales sa strabata sute de kilometri prin pustiu, infruntand primejdii si oboseala, pentru a-L intalni pe pruncul abia nascut. Si dupa ce s-au intalnit cu El, I s-au inchinat.

Nu exista inchinare adevarata fara intalnire cu Dumnezeu. Aici, pe pamant, fiecare casa, fiecare locas de inchinare si, mai ales, fiecare suflet omenesc ar trebui sa fie un „cort al intalnirii” cu Dumnezeu. Un „cort” in care sa se implineasca cat mai des posibil promisiunea Mantuitorului: „Daca Ma iubeste cineva, va pazi cuvantul Meu si Tatal Meu il va iubi. Noi vom veni la el si vom locui impreuna cu el.” ( Ioan 14,23 ).

Acum si aici aceste „intalniri” cu Divinitatea le „vedem ca intr-o oglinda, in chip intunecos, dar atunci vom vedea fatza in fatza. Acum cunosc in parte, dar atunci voi cunoaste pe deplin, asa cum am fost si eu cunoscut pe deplin.” ( 1 Corinteni 13,12 )

Daca aceste intalniri cu Creatorul si Mantuitorul nostru sunt vii in pelerinajul nostru prin pustiul acestei vieti, va veni ziua in care nu doar ne vom intalni cu El pe plaiurile Noului Pamanat, ci vom locui vesnic cu El. Intr-un „cort” vesnic al intanirii cu El.

     „Si am auzit un glas tare care iesea din scaunul de domnie si zicea: „Iata cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei si ei vor fi poporul Lui si Dumnezeu Insusi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor.” ( Apocalipsa 21,3 )

Isi poate dori un muritor ceva mai mult decat atat?

Lori Balogh