Daca nu mai poti zbura… taraste-te!
„Cei ce se incred in Domnul isi innoiesc puterea; ei zboara ca vulturii, alearga si nu obosesc, umbla si nu ostenesc.”
( Isaia 40,31 )
Cartea profetului Isaia este una dintre cartile cele mai remarcabile ale Vechiului Testament, fiind supranumita pe drept cuvant „Evanghelia Vechiului Testament”. De ce aceasta caracterizare? Pentru cel putin doua motive:
1) Este cartea care contine unele dintre cele mai vii si clare profetii mesianice, precizand cu circa sapte secole inainte unele aspecte si evenimente din timpul lucrarii pamantesti a Fiului lui Dumnezeu intrupat ( vezi cap. 7,14; 9,6; 11,1-5; 52,13-15; 53 ).
2) Este cartea care contine un numar impresionant de promisiuni divine, probabil neegalata de nicio alta carte a Vechiului Testament ( vezi cap. 12,2-6; 26,3.4; 25,9; 41,10; 43,1-6; 44,22; 45,25; 66,13, etc. ).
Una dintre promisiunile divine pe care le gasim in Cartea lui Isaia este cea din cap. 40,29-31: „El da tarie celui obosit si mareste puterea celui ce cade in lesin. Flacaii obosesc si ostenesc, chiar tinerii se clatina; dar cei ce se incred in Domnul isi innoiesc puterea; ei zboara ca vulturii, alearga si nu obosesc, umbla si nu ostenesc.”
Frumoasa fagaduinta, nu-i asa? Dumnezeu promite ca va improspata puterile fizice si spirituale ale copiilor Sai care Ii slujesc cu dragoste in diferite ramuri ale lucrarii Sale. Ca oameni supusi slabiciunii, ei pot obosi pe cale, pot cadea in „lesin”, insa Dumnezeu promite ca va fi langa ei pentru a le reinnoi puterile.
Insa daca ne uitam cu atentie la enuntul ultimei parti a fagaduintei, vom observa un detaliu care ni se va parea nefiresc: Cei ce se incred in Domnul intai zboara ca vulturii, apoi sunt vazuti alergand, iar in final, aceiasi oameni dedicati cauzei lui Dumnezeu sunt vazuti umbland la pas.
Zbor…alergare…umblare… Nu este aceasta o inversare nefireasca a lucrurilor? Nu ne asteptam ca pe masura ce se maturizeaza din punct de vedere spiritual, un copil al lui Dumnezeu sa evolueze de la umblet, apoi la alergare si, in final, la zbor? Aceasta inversare nefireasca nu este cumva un semn al pierderii dragostei dintai ( vezi Apocalipsa 2,4 ), al unei decaderi spirituale si al oboselii pe calea spre cer?
Ne-am fi asteptat ca in domeniul spiritual lucrurile sa se deruleze exact ca in domeniul fizic. Priviti la bebelusul care sta in bratele mamei. Nici nu poate fi vorba de mers domol, linistit in primele luni de viata. Trebuie sa treaca un timp pana ca micutul invata sa faca primii pasi, si aceasta cu multe ezitari, caderi si, mai ales, cu multa nesiguranta.
Apoi, pe masura ce creste, copilul invata sa alerge, pentru ca la varsta tineretii, el pur si simplu sa „zboare” spre aspiratiile si idealurile sale. Oare umblarea noastra cu Dumnezeu nu ar trebui sa urmeze acelasi tipar? De la umblarea prudenta in primii ani de credinta, la alergarea plina de zel a anilor tineretii spirituale, pentru ca in final sa se ajunga la „zborul’ deplin al maturitatii spirituale?
Se pare ca profetul Isaia rastoarna prejudecatile noastre cu privire la dinamica vietii de credinta. In viziunea sa, viata unui om care se increde in Dumnezeu incepe cu zborul, continua cu alergarea si sfarseste cu mersul la pas linistit cu Dumnezeu.
Un pastor a trait in propria sa viata aceasta ciudata si nefireasca ordine a lucrurilor, asa cum e prezenta in fagaduinta din Cartea lui Isaia. El a inteles mai bine ca oricand aceasta fagaduinta atunci cand statea la capataiul fetitei sale de doar zece ani, bolnava de leucemie si care mai avea doar foarte putin de trait.
Cand a aflat diagnosticul pus de medici in dreptul fiicei sale, pastorul a trait senzatia „zborului” de la un medic la altul, de la un spital la altul, de la un tratament la altul. Apoi, cand lucrurile s-au mai asezat si s-a impacat cu cruda realitate, pastorul a trecut la cea de-a doua etapa: cea a „alergarii” frenetice, cautand orice tehnica a rugaciunii, apeland la mijlocirea fratilor sai in rugaciune pentru vindecarea fiicei sale. Faza aceasta a durat aproximativ 18 luni.
In final, constatand ca „zborul” si „alergarea” lui nu au avut niciun rezultat pozitiv, acum doar statea linistit la marginea unui pat de spital, plangand si umezind din cand in cand buzele arse ale fetitei sale. Acum pastorul nu mai „zbura”, nici nu mai „alerga”, ci doar mergea la pas pe calea credintei, folosind fiecare strop de energie spirituala pentru ca sa nu cada in deznadejde.
Poate cineva sa-l acuze pe acest om ca si-a pierdut dragostea dintai, ca nu mai are elanul, optimismul si ravna de la inceput? Nicidecum! Viata de credinta nu inseamna doar „zbor” pe deasupra problemelor vietii, nici doar „alergare” pe calea cea ingusta. Viata de credinta inseamna uneori sa mergi la pas cu Dumnezeu, linistit, domol, economisind orice dram de energie spirituala pentru ca nu cumva sa cazi in descurajare si necredinta.
Foarte adesea ni se pun inainte ca modele de urmat oameni care par sa fi ramas intreaga lor viata pe culmile credintei. Iar atunci cand noi, comparandu-ne cu ei, nu reusim aceleasi performante spirituale, cadem in descurajare.
Marele predicator Charles Spurgeon, de exemplu, spunea ca niciodata nu a trecut un sfert de ora fara ca el sa nu constientizeze prezenta lui Dumnezeu. Cand noi constatam ca trec ore in sir fara sa ne gandim la Dumnezeu si sa constientizam prezenta Sa, oare nu suntem in pericol sa ne descurajam si, dupa ani de incercari nereusite, sa spunem cu amar: „Eu nu pot… Eu nu sunt bun de nimic… Eu nu voi ajunge niciodata sa fiu pe placul lui Dumnezeu?”
George Muller, „tatal orfanilor”, cel care a crescut mii de orfani bazandu-se doar pe incredere in Dumnezeu, si-a propus ca in fiecare dimineata sa fie fericit, alungand orice umbra de indoiala din viata sa. Cu un astfel de model, oare nu alunecam usor pe panta descurajarii, amintind-ne ca in multe dimineti ne sculam ingrijorati de poverile zilei, departe de a trai acea fericire continua de care vorbeste George Muller?
Imaginea marilor oameni ai credintei care au ramas pe culmile spiritualitatii intreaga lor viata, oameni care doar au „zburat” si doar au „alergat” pe calea credintei fara oprire, este nerealista. Si acesti eroi ai credintei au avut momentele lor de incetinire a avantului lor, perioadele lor de mers domol, la pas cu Dumnezeu.
Priviti la Ilie, cel mai mare reformator religios din timpurile Vechiului Testament! Priviti la „zborul” reformei religioase pe care acest barbat al credintei a facut-o singur pe Muntele Carmel, apoi la „alergarea” inaintea carului regelui Ahab. Intrebarea Domnului: „Ce faci tu aici, Ilie?” ( vezi 1 Imparati 19,9 ) i-a fost pusa profetului nu atunci cand „zbura” si „alerga” pe culmile credintei in timpul reformei de la Muntele Carmel, ci atunci cand Ilie mergea agale, obosit si inspaimantat de amenintarile Izabelei, descurajat de faptul ca se simtea singur in fatza apostaziei nationale.
Priviti la Ioan Botezatorul, cel de-al doilea Ilie, care si el a „zburat” si a ”alergat” in eforturile sale de a pregati calea lui Mesia! Apoi, pe acelasi profet, despre care Iisus a spus ca nu este altul mai mare decat el ( vezi Luca 7,28 ), il gasim intre zidurile reci ale inchisorii, luptandu-se cu descurajarea si indoiala. Acolo, cu sabia mortii atarnand clipa de clipa deasupra capului, Ioan Botezatorul nu mai „zbura”, nici nu mai „alerga” pe calea credintei, ci doar mergea la pas domol cu Dumnezeul sau, avand grija sa nu cada intr-o descurajare fatala.
Priviti la apostolul Pavel si la experienta sa vie in lucrarea de castigare de suflete pentru Christos! Dupa convertirea lui pe drumul spre Damasc si dupa anii petrecuti in Arabia, Pavel pur si simplu „zboara” in calatoriile sale misionare de pe un continent pe altul, de la o cetate la alta. Si facea acest lucru avand un singur tel: sa aduca cat mai multe suflete la Christos.
Priviti cu cat zel alearga dintr-un loc in altul, infruntand suferinte si primejdii de neimaginat ( vezi 2 Corinteni 4,8-12; 11,23-29 )! Priviti cum scrie epistola dupa epistola bisericilor pe care le-a infiintat si cum ii infrunta cu curaj pe impotrivitori. Apoi, spre finalul calatoriei sale, ca o pasare cu aripile frante, il vedem pe acelasi apostol mergand incet, la pas, cu Dumnezeul sau. Acolo, intre zidurile reci ale inchisorii Mamertini din Roma, Pavel continua sa lucreze pentru Dumnezeu, insa activitatea sa este mult mai restransa. Vorbeste cu unul si cu altul, ii scrie lui Timotei, lui Tit si lui Filimon, si, constient de apropierea sfarsitului, ii scrie iubitului sau discipol Timotei:
„Stii ca cei din Asia toti m-au parasit… Dima, din dragoste pentru lumea de acum, m-a parasit… La intaiul meu raspuns de aparare, nimeni nu a fost cu mine, ci toti m-au parasit” ( 2 Timotei 1,15; 4,10.16 )
Totusi, in ciuda descurajarilor, Pavel e pregatit sa-si incheie viata ca o jertfa de bautura turnata pe altarul credintei. Calm, linistit, la pas cu Dumnezeul sau, el ii scrie lui Timotei: „Caci sunt gata sa fiu turnat ca o jertfa de bautura si clipa plecarii mele este aproape. M-am luptat lupta cea buna, mi-am ispravit alergarea, am pazit credinta. De acum ma asteapta cununa neprihanirii pe care mi-o va da in ziua aceea Domnul, Judecatorul cel drept. Si nu numai Mie, ci si tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui.” ( 2 Timotei 4,6-8 )
Si daca aceste exemple nu sunt destul de convingatoare, priviti la Iisus, Fiul Preaiubit al Tatalui! Daca lucrarea Sa inainte de intrupare poate fi asemanata cu un „zbor”: de la actul Creatiei pana la implicarea Sa directa in istoria lumii si mai ales in istoria poporului ales; daca lucrarea Sa din timpul activitatii publice poate fi asemanata cu o „alergare” grabita de la o cetate la alta, de la o regiune la alta a Palestinei pentru a sluji cat mai multi oameni in nevoie si fiind mereu inconjurat de mari multimi de oameni; cu ce putem asemana ultimele ore pe care le-a petrecut in Ghetsemani si pe cruce, decat cu un mers la pas, tanjind dupa prezenta Tatalui?
In aceste ultime ore ale patimilor Sale, Iisus nu a mai predicat la multimi mari de oameni, nici nu a mai facut vindecari spectaculoase ( cu exceptia vindecarii robului marelui preot ). Iisus a parcurs ultima portiune de drum „la pas”. S-a rugat singur in Ghetsemani, pe cruce a vorbit doar cu un talhar, iar pe mama Sa a incredintat-o lui Ioan. In rest, Iisus a vegheat ca increderea sa in Tatal sa nu se piarda, cu atat mai mult cu cat nu Ii mai simtea prezenta.
Toate exemplele omenesti devenite modele de viata spirituala pentru oameni palesc inaintea marelui Model al Mantuitorului, la fel cum lumina stelelor de pe bolta cereasca si a licuricilor din iarba dispare cand rasare soarele in maretia lui. Daca in toate celelalte cazuri oamenii credintei au simtit ca sunt parasiti, abandonati si insingurati, ei totusi L-au avut pe Dumnezeu alaturi chiar in cele mai grele clipe ale vietii.
Spre deosebire de acestia, Iisus nici macar acest simtamant nu l-a mai avut atunci cand Isi traia ultimele clipe de agonie pe cruce. Strigatul Sau sfasietor: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit?” ( Matei 27,46 ) ne arata cat de singur S-a simtit El atunci cand se indrepta la pas spre implinirea jertfei Sale.
Daca este ceva unic si sublim in jertfa Fiului lui Dumnezeu atunci acel lucru se datoreaza faptului ca desi Se simtea parasit de prieteni si chiar de Tatal, ramanand singur in fatza puterilor demonice care inconjurau crucea, Iisus S-a hotarat sa umble cu Dumnezeu pana la capat. E adevarat, nu in „zbor”, nici „alergand” ca alta data, ci la pas. Si, desi nu intrezarea nicio raza de lumina dincolo de portile mormantului, caci nu stia daca Tatal va accepta sau nu jertfa Sa, Iisus a mers pana la capat, cu riscul de a ramane pe vecie ferecat in legaturile mormantului.
Dupa „zbor” si „alergare”, dupa ultimii pasi tremuranzi facuti in Ghetsemani si pe cruce, Iisus a mai facut un ultim pas: un pas urias al increderii desavarsite in Tatal: „Iisus a strigat cu glas tare ( de unde forta de a striga dupa atatea ore de tortura fizica si sufleteasca si dupa atatea ore de agonie pe cruce? ): Tata, in mainile Tale Imi incredintez duhul.” ( Luca 23,46 )
Da, cei ce se incred in Domnul uneori „zboara” ca vulturii, fiind plini de zel si energie pentru lucrarea lui Dumnezeu. Alteori ei nu mai pot zbura, dar „alearga” si se grabesc sa implineasca vointa si planurile lui Dumnezeu. Insa aceiasi oameni devotati ajung in situatii de criza existentiala, de suferinta fizica sau sufleteasca, poate chiar situatii de descurajare, in care nu mai pot nici zbura, nici alerga pentru cauza lui Dumnezeu. Totusi, ei continua sa umble linistit, la pas cu Dumnezeu, in ciuda piedicilor si suferintelor pe care le intalnesc in cale.
Un intelept chinez, Lao Tse, spunea: „Nu trebuie sa te sperii ca mergi incet. Teme-te de orice oprire!” Iar Martin Luther King adauga: „Daca nu poti zbura, alearga. Daca nu poti alerga, mergi. Daca nu poti merge, atunci taraste-te. Dar orice ar fi, trebuie sa mergi inainte.”
Asadar, cand nu mai poti zbura spre tinta pusa de Dumnezeu, alearga; cand nu mai poti nici alerga, mergi la pas spre aceeasi tinta; iar cand nu mai poti nici macar sa mergi, taraste-te, dar nu te opri si nu abandona niciodata tinta. Aceasta este prea valoroasa si a fost castigata cu un sacrificiu prea mare din partea cerului pentru ca tu sa renunti la ea. ( 1 Petru 1,3.4 )
Lori Balogh
