Lauda lui Dumnezeu din perspectiva biblica
Cuvantul „lauda” nu suna prea bine in urechile noastre. Mai ales cand urechile sunt ale unui crestin. Din perspectiva umana, termenul nu suna bine nici cand il asociem cu Numele lui Dumnezeu ( oare Dumnezeu umbla dupa laudele oamenilor? ), cu atat mai putin cand in discutie sunt relatiile interumane.
Insa, daca aruncam o privire prin dictionare, lucrurile se schimba. Iata cum defineste DEX-ul termenul „lauda”: „Exprimare in cuvinte a pretuirii fatza de cineva sau ceva; o forma de recunoastere a meritelor unei persoane. Elogiu. Aceste aprecieri motiveaza persoana apreciata sa-si continue activitatea.”
Asadar, lauda este manifestarea preturii unei persoane si o recunoastere a meritelor acelei persoane. O prima observatie care se cere facuta este aceea ca lauda ( aprecierea, pretuirea ) vizeaza intotdeauna alta persoana, nu persoana proprie. Cand lauda porneste de pe buzele ( si inima! ) unei persoane si vizeaza aceeasi persoana, lucrurile nu mai sunt in ordine. O vorba din popor spune ca „lauda de sine nu miroase-a bine”. Mai mult decat atat, ea „miroase” rau, fiind inacceptabila chiar si pentru oamenii firesti, care nu-L cunosc pe Dumnezeu.
Un prim lucru care se cere clarificat este urmatorul: lauda la adresa lui Dumnezeu este o obligatie impusa de El creaturilor Sale, asa cum pretind tiranii de la supusii lor? Daca asa ar sta lucrurile, intreaga temelie a crestinismului ar fi zdruncinata, iar Dumnezeu ar aparea ca un tiran care sta pe tronul Universului si asteapta de la creaturile Sale nu doar supunere, dragoste si ascultare, ci si laude necurmate.
Daca Creatorul ar fi dorit cu adevarat acest lucru, atunci ne-ar fi programat inca din zorii Creatiei ca sa-I aducem laude necontenit, fie ca vrem, fie ca nu dorim acest lucru. Insa este evident ca acest lucru nu s-a intamplat. De ce? Dintr-un motiv simplu si biblic: „Dumnezeu este dragoste” ( 1 Ioan 4,8 u.p. ). El nu ARE dragoste, El ESTE dragoste. Iar dragostea adevarata nu forteaza pe nimeni, nu obliga pe cineva sa faca un lucru impotriva vointei si constiintei sale.
Dumnezeu este garantul libertatii de alegere a fiintelor create de El si nimic nu are valoare in ochii Sai daca nu este exprimat sau facut avand ca motivatie dragostea lipsita de orice constrangeri. De aceea, laudele oamenilor, oricat ar fi de impresionante in exterior, nu pot trece de tavanul caselor si bisericilor lor, daca nu izvorasc dintr-o dragoste curata, liber exprimata.
Carturarii si fariseii contemporani cu Domnul Iisus Christos Il laudau mult pe Dumnezeu. Nu doar in sinagogile vremii, ci chiar si pe la colturile strazilor. Cunosteau pe de rost Psalmii de lauda si ii recitau sau ii cantau cat de des posibil. Au castigat ei prin aceasta un loc mai aproape de inima lui Dumnezeu? Dimpotriva, cand lauda la adresa lui Dumnezeu este insotita de o inima nesincera si de o viata pata de pacat, ea devine o scarba in ochii Lui.
„Daca cineva isi intoarce urechea ca sa n-asculte Legea, chiar si rugaciunea lui ( inclusiv laudele n.n. ) este o scarba.” ( Proverbe 28,9 )
O dovada in acest sens o reprezinta rechizitoriul de o duritate greu de digerat pe care Iisus l-a facut la adresa liderilor religiosi ai vremii Sale. Ne este greu sa asociem unele expresii din acest rechizitoriu cu imaginea pe care o avem despre Mantuitorul nostru – blandul Miel al lui Dumnezeu. Cel care ne invita sa venim la El, caci El este „bland si smerit cu inima” ( vezi Matei 11,29 ) ii numeste pe acesti oameni, care-L laudau pe Dumnezeu mai mult decat oamenii de rand: „nebuni si orbi”, „povatuitori orbi”, „carturari si farisei fatarnici”, „serpi”, „pui de naparci”, „morminte varuite” ( vezi Matei 23 )
Asadar, lauda la adresa lui Dumnezeu, daca nu porneste dintr-o dragoste neprefacuta si nu este un act liber consimtit al omului, fiind insotita de ascultarea de Legea Sa, nu numai ca nu are valoare in ochii lui Dumnezeu si nu este primita, dar ea poate deveni chiar o ofensa la adresa Sa.
Are totusi nevoie Creatorul de laudele creaturilor Sale? Daca aceste laude sunt liber consimtite, izvorate din dragoste si insotite de ascultare, raspunsul este categoric Da!. Dumnezeu are nevoie de pretuirea noastra, de recunoasterea meritelor Sale, la fel de natural cum un parinte omenesc tanjeste dupa pretuirea copiilor sai.
Cat de mult se bucura un parinte cand copilul vine acasa cu o floare culeasa pe camp sau cu un desen facut cu stangacie la scoala, manifestandu-si ( asa cunm stie el, in curatia inimii lui ) pretuirea, aprecierea si dragostea fata de parintii sai! Dumnezeu este Tatal nostru – aceasta este una dintre cele mai mari invataturi ale Mantuitorului in timpul activitatii Sale pamantesti. Si daca El este Tatal nostru, de ce nu ar tanji si El dupa dragostea, pretuirea si recunostinta noastra, exprimate in cuvinte de lauda?
Insa dincolo de nevoia inimii de Tata a lui Dumnezeu, se afla nevoia noastra, de oameni pacatosi si limitati, de a-L lauda si de a aprecia meritele Sale. Atunci cand Il laudam pe Dumnezeu, de fapt ne recunoastem adevaratul statut pe care il avem in Univers. Il recunoastem pe El ca fiind Creatorul, Sustinatorul si Tatal nostru, iar pe noi ne vedem ca fiind fiinte dependente de El, a caror fericire este legata de Fiinta Sa.
Cat de des vedem in jurul nostru oameni a caror mentalitate a „deraiat” de la acest statut! Incetand sa-L laude pe Creator, acesti oameni si-au pierdut simtul propriului statut in lume, s-au considerat pe ei insisi dumnezei si au devenit tirani, obligand lumea sa li se inchine.
Despre acest gen de oameni le scrie apostolul Pavel credinciosilor din Roma: „Fiindca, macar ca au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslavit ca Dumnezeu, nici nu I-au multumit; ci s-au dedat la ganduri desarte si inima lor fara pricepere s-a intunecat.” ( Romani 1,21 )
Asadar, lauda la adresa lui Dumnezeu ne pastreaza sufletul intr-o atmosfera a echilibrului si umilintei, ocrotindu-ne de a ne trai viata cocotati pe „picioroangele” inaltarii de sine. In mod normal, cadrul pentru laudele noastre la adresa lui Dumnezeu este unul fericit: suntem sanatosi, suntem binecuvantati, suntem liberi si fericiti… Totul ne merge bine, iar lauda si recunostinta noastra fata de Creator izvorasc in mod spontan si natural.
Dar ce facem cand „rotile” vietii noastre se invart in sens invers de cum ne-am fi asteptat? Mai poti sa-L lauzi pe Dumnezeu cand te afi pe patul unui spital, cand ai parte de critici nedrepte sau cand gusti amaraciunea singuratatii? Nu-i asa ca este greu sa-L lauzi pe Dumnezeu in astfel de momente?
Si totusi, Biblia ne indeamna sa o facem si in astfel de momente. Mai ales in astfel de momente! De ce? Pentru simplul motiv ca laudele noastre la adresa lui Dumnezeu nu sunt legate de circumstante, care uneori pot fi nefavorabile, ci de Persoana lui Dumnezeu. El este Tatal nostru, Creatorul si Mantuitorul nostru si in zilele in care ne merge bine, dar si atunci cand ne merge rau.
Pretuirea noastra fatza de caracterul Sau sfant si desavarsit, pentru dragostea Sa care a sacrificat ceea ce a avut mai scump pentru salvarea noastra trebuie sa fie aceeasi si in zilele senine, dar si in zilele intunecoase. Dupa ce neprihanitul Iov a pierdut intr-o singura zi intreaga sa avere si pe toti cei zece copii, el nu a incetat sa se inchine inaintea lui Dumnezeu:
„Atunci Iov s-a sculat, si-a sfasiat mantaua si si-a tuns capul. Apoi, aruncandu-se la pamant, s-a inchinat si a zis: „Gol am iesit din pantecele mamei mele si gol ma voi intoarce in sanul pamantului. Domnul a dat si Domnul a luat – binecuvantat fie Numele Domnului.” ( Iov 1,20.21 )
Da, este firesc sa plangi, sa simti durere fizica si sufleteasca; e firesc sa te intrebi „De ce, Doamne?” in astfel de momente. Insa pretuirea fatza de caracterul lui Dumnezeu, pentru ceea ce a facut El pentru mantuirea noastra si pentru ceea ce ne-a promis ca ne va da la sfarsitul luptei dintre bine si rau, nu trebuie sa inceteze.
Un copil care cade cu bicicleta si isi raneste genunchiul va plange, desigur. E numai firesc sa se intample acest lucru. Dar el nu inceteaza sa-si iubeasca parintii si sa ii aprecieze din cauza acestui accident banal. Probleme si necazurile trec, asemenea norilor intunecosi de pe cer. Insa relatia noastra cu Dumnezeu ramane. Iata de ce apostolul Pavel ii indemna pe credinciosii din Filipi: „Bucurati-va totdeauna in Domnul! Iarasi zic: Bucurati-va!” ( Filipeni 4,4 )
Pavel nu face aici doar pura teorie. El chiar traia ceea ce ii indemna pe altii sa faca. Chiar in Filipi, Pavel si Sila avusesera parte de o experienta dureroasa. Batuti cu nuiele, legati in butuci si aruncati in cea mai intunecoasa parte a temnitei, in acea noapte cei doi aveau toate motivele sa planga, sa se revolte, sa-si manifeste nemultumirea pentru tot ceea ce li se intamplase. Sufereau pentru credinta lor in Iisus nu pentru vreo nelegiuire. Si totusi, in acele ore intunecate ale notii, cu spatele lor brazdat de rani sangerande, legati de maini si de picioare, Pavel si Sila „se rugau si cantau cantari de lauda lui Dumnezeu.” ( Fapte 16,25 )
Ce i-a motivat pe cei doi sa aiba o astfel de atitudine de neinteles pentru omul obisnuit si pentru natura noastra umana? Ei stiau ca nu norul este vesnic, ci soarele aflat deasupra norilor. Ei stiau ca necazul si suferintele din prezent vor trece, insa Dumnezeu ramane „Acelasi: ieri, azi si in veci” ( Evrei 13,8 ). Acelasi Dumnezeu bun, mantuitor si vrednic de pretuirea lor.
Ce efecte au cuvintele noastre de lauda la adresa lui Dumnezeu in momentele de criza existentiala? Este clar ca laudele noastre nu-L schimba pe Dumnezeu, desi ele ii produc o bucurie imensa. Dumnezeu ramane Acelasi ( vezi Maleahi 3,6; Evrei 13,8; Iacov 1,17 ) indiferent daca Il laudam sau nu. De cele mai multe ori laudele noastre nu schimba nici imprejurarile. Dupa ce Iov s-a inchinat lui Dumnezeu si L-a laudat, lucrurile nu s-au imbunatatit in viata lui in clipa urmatoare. Dimpotriva, noi incercari si suferinte au venit in viata lui ( boala, lipsa de intelegere a sotiei sale, acuzatiile nedrepte ale celor mai buni prieteni ai sai, simtamantul singuratatii ). Insa atunci cand Il laudam pe Dumnezeu pentru calitatile Sale, acest fapt ne schimba intotdeauna pe noi, caci ne ajuta sa ramanem permanent intr-o atmosfera de credinta si optimism.
Marele castig al unei astfel de atitudini este dobandirea unei gandiri pozitive, stiind ca, indiferent de ce ni se intampla pe moment, avem un Tata ceresc iubitor care ne-a pregatit un viitor luminos, fericit si vesnic.
Dostoievski scria din intunericul inchisorii in momentele cele mai intunecate ale vietii sale, cand isi astepta executarea sentintei de condamnare la moarte: „Crede pana la sfarsit, chiar daca toti se abat si ramai singurul credincios; adu-ti darurile chiar atunci si lauda-L pe Dumnezeu in singuratatea ta.”
Cand Il lauzi pe Dumnezeu dupa ce te-a binecunatat este frumos. Este un gest de recunostinta. Insa cand faci acest lucru cand lucrurile merg rau in viata ta, lauda este un act al credintei. Iar o credinta care se manifesta in felul acesta poate misca mana divina care poate face minuni nemaiauzite.
Cand Iosafat, imparatul credincios al Regatului lui Iuda, s-a confruntat cu cea mai teribila criza existentiala din viata sa si a poporului sau, el a experimentat ce mari minuni poate face Dumnezeu ca urmare a atitudinii de lauda la adresa lui Lui. Confuntat cu perspectiva invaziei unei coalitii de popoare dusmanoase ( madianiti, moabiti, amoniti – vezi 2 Cronici cap. 20 ), inima imparatului a tremurat. Era fireasca reactia sa. Inainte de a fi imparat, Iosafat era om, iar ca om s-a temut.
Ceea ce a salvat situatia a fost atitudinea lui Iosafat in acele momente de grea cumpana: a aruncat asupra lui Dumnezeu toate ingrijorarile sale si ale poporului sau, apoi, impreuna cu levitii si intreg poporul s-au inchinat inaintea lui Dumnezeu si „au laudat cu glas tare si puternic pe Domnul, Dumnezeul lui Israel” ( vers. 19 ). Apoi a organizat un cor care a mers inaintea ostirii care canta: „Laudati pe Domnul, caci indurarea Lui tine in veac!” ( vers. 21 )
Din punct de vedere omenesc, aceasta atitudine sfideaza orice logica si strategie militara. Insa laudele la adresa lui Dumnezeu rostite in mijlocul crizei, inainte de a vedea lumina de la capatul tunelului, a fost o manifestare a credintei vii si puternice in Dumnezeu. Iar Dumnezeu nu a ramas dator. A raspuns acestei credinte si poporul a vazut cu proprii sai ochi mana lui Dumnezeu intervenind in favoarea sa.
Da, laudele noastre la adresa lui Dumnezeu, mai ales in momentele de criza existentiala, sunt o forta care poate muta muntii greutatilor din locul lor. Desigur, nu prin ele insele, ci Dumnezeu este Cel care transforma blestemul ( suferinta, criza, incercarea ) in binecuvantare ( vezi Neemia 13,2; Deuteronomul 23,5 ).
Vivian Greene spunea ca „viata nu inseamna sa astepti ca furtuna sa treaca, ci sa inveti sa dansezi in ploaie.” Spiritul de gratitudine este intotdeauna o alegere. Este decizia de a ne concentra atentia asupra ceea ce avem, nu asupra a aceea ce am pierdut.
Un pastor al bisericii „Crystal Cathedral” din sudul Californiei poveste o intamplare din propria sa familie. Calatorind in Corea impreuna cu sotia sa, cei doi au primit un mesaj urgent de acasa. Fetita lor adolescenta, Carol, fusese implicata intr-un accident de motocicleta si era in perspectiva de a-si pierde un picior. Pastorul si sotia sa s-au intors cat au putut de repede acasa si s-au indreptat urgent spre camera de spital unde era internata fiica lor.
Cand au vazut-o pe Carol in pat, avand piciorul infasurat cu multe bandaje sangerande, au fost devastati. Au amutit, nestiind ce sa-i spuna fiicei lor in acele momente. Insa Carol, a fost cea care a vorbit prima:
– „Tata, am stat aici gandindu-ma la toti oamenii care si-au pierdut maini sau picioare, la oamenii carora li s-au intamplat lucruri rele in viata… Tu stii, este mult de slujit printre acesti oameni si asta este ceea ce am de gand sa fac.”
Am fi putut intelege daca aceasta fetita ar fi cazut in depresie, plangandu-si de mila tot restul vietii. Ar fi putut deveni un om revoltat pe viata, pe oameni, pe Dumnezeu. Multi care au trecut prin astfel de drame au avut aceasta atitudine. Insa Carol a ales sa priveasca dincolo de pierderea ei, devenind recunoscatoare pentru noile usi deschise pentru ea in privinta slujirii oamenilor. Ea credea ca Dumnezeu o putea folosi chiar in aceasta situatie si realiza ca din acel moment viata ei avea un nou scop, pe care nicio descurajare sau durere nu aveau sa-l distruga. Aceasta este puterea gratitudinii, a laudei la adresa lui Dumnezeu chiar in momentele de criza prin care trecem.
„Laudati pe Domnul! Caci este frumos sa laudam pe Dumnezeul nostru, caci este placut si se cuvine sa-L laudam!” ( Psalm 147,1 )
Lori Balogh
