Mantuire prin … relatie

Mantuire prin … relatie

 

Cu siguranta ca titlul acestui articol va trezi in mintea celui ce il citeste unele emotii negative. Traim intr-o lume din ce in ce mai corupta, in care „pilele si relatiile” pot deschide usi care, de regula, raman inchise pentru omul de rand. Oare si mantuirea este tot o problema de „pile si relatii”?

Nicidecum! Si aceasta pentru un motiv simplu: in timp ce in lumea corupta in care traim, pentru a-si rezolva o problema omul apeleaza la relatiile pe care altcineva le are cu factorul care poate rezolva acea problema, in privinta mantuirii, omul nu trebuie sa apeleze la relatiile altei persoane cu Dumnezeu ( preoti, sfinti, Maria ), pentru ca el insusi are acces direct la El. Asadar, nu vorbim de mantuire prin „pile si relatii”, ci de cu totul altceva.

Toate confesiunile crestine, intr-un fel sau altul, marturisesc si sustin doctrina mantuirii prin credinta. Fara credinta in Dumnezeu, ca Tatal al nostru si izvor al harului, in Fiul lui Dumnezeu, ca jertfa de ispasire, si in Duhul Sfant, ca realizator al nasterii din nou si al sfintirii, mantuirea ramane doar la nivel de aspiratie, de ideal. Insa pentru cei care cred in Dumnezeu, potrivit celor afirmate de apostolul Pavel, mantuirea este deja realizata. Este la timpul trecut.

„Caci prin har ati fost mantuiti, prin credinta. Si aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu.” ( Efeseni 2,8 )

Este insa suficient sa crezi in Dumnezeu Tatal, in Fiul Sau si in Duhul Sfant pentru a fi mantuit? Apostolul Iacov ne avertizeaza ca exista doua feluri de credinta: o credinta moarta si una vie. Ce anume le deosebeste pe cele doua? Iacov ne explica clar: prezenta sau absenta faptelor.

     „Fratii mei, ce-i foloseste cuiva sa spuna ca are credinta, daca n-are fapte? Poate oare credinta aceasta sa-l mantuiasca? Daca un frate sau o sora sunt goi si lipsiti de hrana de toate zilele si unul dintre voi le zice: „Duceti-va in pace, incalziti-va si saturati-va! fara sa le dea cele trebuincioase trupului, la ce i-ar folosi? Tot asa si credinta: daca n-are fapte este moarta in ea insasi. Dar va zice cineva: „Tu ai credinta si eu am faptele.” „Arata-mi credinta ta fara fapte si eu iti voi arata credinta mea din faptele mele.” Tu crezi ca Dumnezeu este unul si bine faci; dar si dracii cred si se infioara…! Vrei dar sa intelegi, om nesocotit, ca credinta fara fapte este zadarnica?” ( Iacov 2,14-20 ).

Daca o credinta pur teoretica in Dumnezeu ar duce la mantuire, atunci cu siguranta ca primii pe lista celor mantuiti ar fi demonii. De ce? Pentru simplul fapt ca nu exista demoni atei. Ei cred cu putere ca exista Dumnezeu, ca Iisus Christos este Fiul Lui si ca Duhul Sfant este autorul nasterii din nou si al sfintirii. Ei nu au nicio indoiala cu privire la aceste adevaruri fundamentale ale Bibliei. De altfel, cum ar putea avea astfel de indoieli din moment ce, inainte de razvratirea lui Lucifer, ei au locuit in preajma Dumnezeirii? Si totusi, ati auzit vreodata ideea ca demonii pot fi mantuiti deoarece ei cred aceste adevaruri fundamentale?

Apostolul Iacov accentueaza importanta faptelor ca dovada a unei credinte vii si autentice. Prin urmare, am putea trage concluzia ca o credinta insotita de fapte bune este o garantie a mantuirii. Sa fie oare adevarat? Dar si Hitler a realizat unele lucruri bune: a condus campanii publice anti-fumat si a interzis cu desavarsire vanatoarea si violenta asupra animalelor. Si Putin a ridicat biserici crestine, ceea ce intr-o lume din ce in ce mai secularizata este un lucru bun. Faptele bune sunt de necontestat, dar ce se ascunde in spatele lor, in acea zona a inimii pe care noi nu o vedem, dar pe care Dumnezeu o cunoaste pe deplin?

Faptele bune trebuie sa insoteasca credinta in Dumnezeu ca o dovada ca acea credinta este vie, nu moarta. Insa pentru ca aceste fapte sa fie cu adevarat bune, ele trebuie sa aiba la baza motivatii bune. De cate ori nu ramanem cu un gust amar cand vedem pe canalele de stiri oameni care, atunci cand savarsesc fapte de caritate, cheama televiziunile pentru a le face publicitate!

Oameni care au crezut in Dumnezeu si au in inventarul vietii lor fapte bune, insa cu motivatii gresite, au existat intotdeauna. Si pentru ca pe vremea Domnului Christos acestia faceau mare parada de credinta si faptele lor ( fariseii si carturarii ), Mantuitorul ne indeamna:

     „Luati seama sa nu va indepliniti neprihanirea voastra inaintea oamenilor, ca sa fiti vazuti de ei; altminteri nu veti avea rasplata de la Tatal vostru care este in ceruri. Tu dar, cand faci milostenie, nu suna cu trambita inaintea ta, cum fac fariseii in sinagogi si in ulite, pentru ca sa fie slaviti de oameni. Adevarat va spun ca si-au luat rasplata. Ci tu, cand faci milostenie, sa nu stie stanga ta ce face dreapta, pentru ca milostenia ta sa fie facuta in ascuns. Si Tatal tau care vede in ascuns iti va rasplati.” ( Matei 6,1-4 )

Despre astfel de oameni, care cred in Dumnezeu si fac fapte bune, dar ale caror motivatii nu sunt acceptate de cer, Mantuitorul afirma:

     „Nu orisicine-Mi zice: „Doamne, Doamne! va intra in Imparatia cerurilor, ci cel ce face voia Tatalui Meu care este in ceruri. Multi Imi vor zice in ziua aceea: „Doamne, Doamne! N-am prorocit noi in Numele Tau? N-am scos noi draci in Numele Tau? Si n-am facut noi multe minuni in Numele Tau? Atunci le voi spune curat: „Niciodata nu v-am cunoscut; departati-va dela Mine, voi toti care lucrati faradelege!” ( Matei 7,21-23 )

Observati ce le va spune Iisus celor nemantuiti? „Niciodata nu v-am cunoscut”  Cu alte cuvinte: „Niciodata nu a existat o relatie adevarata intre voi si Mine. Da, nu pot sa neg ca voi ati crezut in Dumnezeu. De asemenea, nu neg ca ati facut unele lucruri bune. Dar ceea ce v-a lipsit este ceva esential: v-a lipsit o relatie vie, autentica cu Mine. De aceea, pentru ca suntem niste straini unul fatza de altul, nu va pot lua in cer. Daca v-as mantui, nu voi face decat sa prelungesc la infinit instrainarea care exista intre noi. De aceea, departati-va de la Mine!

In Epistola catre evrei gasim una dintre cele mai complete definitii ale credintei: „Si credinta este o incredere neclintita in lucrurile nadajduite si o puternica incredintare despre lucrurile care nu se vad.” ( Evrei 11,1 )

Nu stiu care dintre numeroasele traduceri ale Bibliei este cea mai corecta in privinta acestui verset, insa versiunea lui Dumitru Cornilescu are meritul de a defini credinta prin cele doua componente ale ei: increderea si incredintarea ( certitudinea ). Sunt multe lucruri, persoane, fenomene, locuri, etc. despre care credem ca exista, desi nu le-am vazut niciodata. Avem certitudinea ca exista forta gravitationala, energie electrica, Polul Nord, serpii Anaconda si multe altele, desi nu am vazut aceste lucruri personal. Poate am vazut unele dintre ele in filme sau fotografii si totusi credem in existenta lor, desi suntem convinsi ca filmele si fotografiile pot fi trucate. Aceasta certitudine este o componenta importanta a credintei. Fara ea, viata ar fi foarte saraca si cu o viziune foarte ingusta, pentru ca ne-am indoi de multe lucruri care exista.

Pentru un crestin autentic, existenta lui Dumnezeu este o certitudine, desi „niciun om nu L-a vazut, nici nu-L poate vedea” ( 2 Timotei 6,16 ; vezi si Ioan 1,18 ). Aceasta convingere este indispensabila in relatia dintre om si Dumnezeu, lucru care este subliniat de aceeasi Epistola catre evrei: „Si fara credinta este cu neputinta sa fim placuti Lu. Caci cine se apropie de Dumnezeu trebuie sa creada ca El este si ca rasplateste pe cei ce-L cauta.” ( Evrei 11,6 )

Insa aceasta certitudine ca Dumnezeu exista nu este suficienta. Credinta autentica, promovata de Biblie, inseamna mult mai mult decat atat: certitudinea existentei unui Dumnezeu pe care nu Il putem percepe cu simturile noastre, insotita de incredere in El: in caracterul Sau, in planurile, intentiile si promisiunile Sale. De fapt, increderea este cea care confera valoare si substanta credintei.

Noi credem ca exista un brutar care a facut painea de pe masa noastra, desi nu l-am vazut niciodata. Dar daca nu avem incredere in acel brutar ( ca a lucrat igienic, ca nu a pus otrava in aluat, ca a folosit cele mai bune ingrediente, etc. ), painea facuta de el nu va fi niciodata consumata. Noi avem certitudinea ca avionul in care dorim sa ne imbarcam are pilot, desi nu-l vedem. Dar daca nu avem incredere in abilitatile si capacitatea lui de a pilota avionul in siguranta pana la destinatie, nu vom urca niciodata in acel avion. Noi credem ca exista medicul specialist pe care ni l-a recomandat un prieten. Dar daca nu avem incredere in acel medic, nu vom apela niciodata la el pentru consultatie.

Este cunoscuta performanta acrobatului francez Jean Gravelet ( cunoscut sub numele Charles Blondin ), care si-a castigat faima prin traversarea repetata a cascadei Niagara pe cablu, la mijlocul secolului al XIX-lea. Exista numeroase relatari despre adevaratele spectacole pe care le dadea pe un cablu lung de 335 m, intins la o inaltine de 50 m deasupra cascadei Niagara si fara nicio plasa de siguranta.

Intr-o astfel de ocazie, Blondin a carat in spate o mica lampa de gatit si cateva ustensile, s-a oprit la jumatatea distantei, a pregatit o omleta, dupa care le-a coborat pe funie si le-a oferit pasagerilor unui vapor care trecea prin zona. Se estimeaza ca acrobatul a traversat Niagara de peste 300 de ori.

Se povesteste ca intr-un astfel de spectacol Blondin a traversat cascada impingand o roaba in care se afla un sac cu cartofi. La sfarsit, i-a intrebat pe spectatori: „Credeti ca pot transporta un om in roaba?” Cei mai multi au raspuns afirmativ. Cand insa i-a intrebat pe admiratorii sai daca dorea cineva sa urce in roaba, s-a lasat o tacere ca de mormant. Nu se poate verifica autenticitatea acestei relatari, dar se stie ca acrobatul a traversat Niagara pe sarma carandu-l in spate pe managerul sau. La 65 de ani, el a repetat figura, ducandu-l in spate pe fiul sau, apoi pe un voluntar..

Intr-o lume din ce in ce mai secularizata si indiferenta fatza de religie, este mare lucru sa crezi intr-un Dumnezeu pe care nu L-ai vazut niciodata. Insa aceasta certitudine nu foloseste la nimic daca nu este insotita de incredere in El, in caracterul Sau, in intentiile si promisiunile Sale. Daca increderea in brutarul pe care nu l-am vazut, dar stim ca exista, ne determina sa mancam painea facuta de el; daca increderea in pilotul pe care nu-l vedem, dar stim ca exista, ne determina sa urcam in avion si sa ajungem la destinatie; daca increderea in medicul specialist pe care nu l-am vazut, caci am comunicat cu el doar prin e-mail, ne ajuta sa ne redobandim sanatatea, unde ne poate duce in final increderea intr-un Dumnezeu pe care nu-L vedem, dar stim ca exista si avem incredere in El?

Desigur, o relatie cu Dumnezeu bazata pe incredere ne poate aduce multe binecuvantari in aceasta viata: pace sufleteasca ( vezi Ioan 14,27 ), fericire ( vezi Isaia 48,18 ), o viata imbelsugata ( vezi Ioan 10,10 ) si multe altele. Insa cel mai important efect al unei relatii de incredere in Dumnezeu este mantuirea – de departe cea mai mare binecuvantare pe care o poate primi un om pacatos din partea unui Dumnezeu sfant.

Iata cat de frumos descrie apostolul Petru acest dar al mantuirii, primit de omul pacatos care se increde intr-un Dumnezeu pe care nu-L vede, dar despre care stie ca exista si are incredere in El:

„Voi sunteti paziti de puterea lui Dumnezeu, prin credinta, pentru mantuirea gata sa fie descoperita in vremurile de apoi. In ea voi va bucurati mult, macar ca acum, daca trebuie, sunteti intristati pentru putina vreme prin felurite incercari, pentru ca incercarea credintei voastre, cu mult mai scumpa decat aurul care piere si care totusi este cercat prin foc, sa aiba ca urmare lauda, slava si cinstea la aratarea lui Iisus Christos, pe care voi Il iubiti fara sa-L fi vazut, credeti in El fara sa-L vedeti si va bucurati cu o bucurie negraita si stralucita; pentru ca veti dobandi ca sfarsit al credintei voastre mantuirea sufletelor voastre.” ( 1 Petru 1,5-9

Scriptura ne ofera nenumarate dovezi ca Dumnezeu acorda o mare importanta relatiilor. Din relatarile saptamanii Creatiei, retinem un amanunt semnificativ: la sfarsitul zilei a sasea, Creatorul a verificat din nou cele aduse la existenta. Concluzia ? „Toate erau foarte bune” ( Geneza 1,31 ). Daca, luate separat, lucrurile create erau „bune” ( vezi Geneza 1,4.10.12.18.21.25 ), atunci cand ele au interactionat, au devenit „foarte bune”, desavarsite. Iata cum relatiile, daca sunt conforme planurilor lui Dumnezeu, pot transforma lucrurile bune in lucruri foarte bune!

Dupa crearea lui Adam, Dumnezeu a spus: „Nu este bine ca omul sa fie singur; am sa-i fac un ajutor potrivit pentru el.” ( Geneza 2,18 ) Asa a fost creata Eva, asa a aparut prima familie, asa au aparut primii copii. Nu-i asa ca o familie binecuvantata cu copii, in care exista relatii puternice bazate pe dragoste si respect, inseamna mult mai mult decat indivizii care o compun luati separat?

Daca ne gandim la poporul ales din Vechiul Testament si la Biserica lui Christos din Noul Testament, oare nu tot relatiile dintre membrii sunt cele care le confera plus valoare? Ar putea exista un popor ( mai ales un popor ales ) sau o biserica daca nu ar exista relatii puternice intre cei care compun acel popor sau acea biserica?

De ce Dumnezeu acorda o importanta atat de mare relatiilor? Nu se poate si fara ele? Nu putem fiecare dintre noi sa ne ducem existenta in varful unui stalp, izolati de restul lumii, asemenea sfantului Simion Stalpnicul?

Raspunsul tine de insasi natura lui Dumnezeu: „Dumnezeu este dragoste” ( 1 Ioan 4,8 ) Sa retinem: Dumnezeu nu ARE dragoste, ci El ESTE dragoste. Una este sa ai ceva, pe care il poti pierde oricand, si alta este sa fii ceva, care nu se va pierde niciodata atata vreme cat existi. Or Dumnezeu este vesnic, deci El este dragoste din vesnicie in vesnicie. Dragostea este insasi esenta naturii lui Dumnezeu.

Poate insa dragostea sa se manifeste in absenta relatiilor? Daca mergem inapoi pe axa timpului, stiind ca Dumnezeu nu S-a schimbat niciodata ( „Eu sunt Domnul, Eu nu Ma schimb” – Maleahi 3,6; vezi si Iacov 1,17; Evrei 13,8 ), inseamna ca Dumnezeu a fost dragoste si inainte de a aduce la existenta prima creatura inteligenta din Univers. Dar poti sa fii dragoste daca esti singur? Categoric nu! Cine ar putea beneficia de dragostea ta? Cum ai putea demonstra ca iubesti daca esti singur?

Si totusi Dumnezeu a fost dragoste din vesnicie in vesnicie. Si aceasta pentru ca El nu este o Fiinta insingurata, ci o unitate desavarsita intre trei Persoane egale in natura, atribute si autoritate, si desavarsit unite in caracter, scopuri, vointa si planuri. Dumnezeirea Insasi exista prin relatia de dragoste si armonie care se manifesta intre Persoanele care o compun: Tatal Fiul si Duhul Sfant.

De altfel, si noi, ca oameni, existam prin relatiile pe care le cladim cu semenii nostri, dar mai ales cu Dumnezeu. Nu ne dam seama cat de mult din ceea ce suntem astazi se datoreaza acestor realtii. Ati auzit cu siguranta de copii pierduti in jungla, care au fost gasiti si hraniti de animale. Dupa multi ani petrecuti in salbaticie, unii dintre acesti copii au fost gasiti si reintrodusi in societatea oamenilor.

Din nefericire insa, acesti copii sunt irecuperabili. Niciodata nu s-a putut realiza integrarea lor completa in societate. In perioada de formare a personalitatii lor le-a lipsit ceva esential: relatiile cu alti oameni. Consecintele sunt teribile: acesti copii au devenit niste fiinte cu trup de om, dar fara personalitate umana. Lipsa relatiilor cu alti oameni si-a pus definitiv amprenta pe fiinta acestor copii.

Cand Iisus S-a intalnit cu cei doi demonizati din tinutul Gadarei, demonii care-i posedau L-au intrebat: „Ce legatura ( relatie n.n. ) este intre noi si Tine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu?” ( Matei 8,29 ) Intrebarea demonilor era pe deplin justificata: demonii cred ca Iisus este Fiul lui Dumnezeu, insa nu au nicio relatie cu El. De aceea nu s-a auzit si nici nu se va auzi vreodata ca demonii vor fi mantuiti, desi ei cred in existenta lui Dumnezeu, a Fiului Sau si a Duhului Sfant.

Caderea si alungarea lor din cer este o consecinta a unei alte caderi mult mai grave si mai profunde: aceea din pozitia de cea mai apropiata relatie cu Dumnezeu in postura de a nega orice legatura cu Cel care i-a creat si le sustine existenta. Oare cati oameni care au trait sau care vor mai trai pe acest pamant le urmeaza exemplul acestor ingeri cazuti?

Daca vor fi oameni mantuiti – si Biblia ne asigura ca ei vor constitui „o mare gloata pe care nu poate sa o numere nimeni, din orice neam, din orice semintie, din orice norod si de orice limba” ( Apocalipsa 7,9 ) – aceasta nu se va datora doar credintei lor in existenta lui Dumnezeu. Nici macar faptelor bune facute in aceasta viata. Si paganii si tiranii acestei lumi fac unele lucruri bune, fara ca acestea sa-i recomande pentru cer.

Daca un pacatos ca mine sau ca tine va fi mantuit, aceasta se va datora relatiei noastre cu un Dumnezeu al mantuirii – o relatie bazata pe o dragoste dezinteresata si nu pe teama pedepsei. Credinta in Dumnezeul cel viu si adevarat, in Iisus Christos si jertfa Sa si in Duhul Sfant, Mangaietorul si Sfintitorul nostru este un prim pas spre mantuire. Faptele bune, care confera autenticitate credintei noastre reprezinta pasul urmator si firesc. Insa relatia cu Dumnezeu este cea care ne salveaza.

Doar printr-o relatie vie cu El ( rugaciune, meditatie, studiul Cuvantului Sau, slujirea semenilor ) ajungem sa-l cunoastem tot mai mult, sa-L iubim tot mai profund si sa dorim tot mai arzator sa fim ca El in caracter si sa petrecem vesnicia impreuna cu El.

Celor care doresc o astfel de relatie mantuitoare cu Dumnezeu, Domnul Christos le promite solemn: „Daca Ma iubeste cineva, va pazi cuvantul Meu si Tatal Meu il va iubi. Noi vom veni la el si vom locui impreuna cu el.” ( Ioan 14,23 ) Dumnezeu Insusi va veni sa locuiasca impreuna cu omenirea salvata pe Noul Pamant, transformand Noul Ierusalim ceresc, coborat pe pamant,in capitala intregului Univers.

Poate exista o relatie mai profunda si mai de durata decat aceasta? Ne putem dori ceva mai mult decat atat?

Lori Balogh

 

 

This entry was posted in Diverse and tagged , , . Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.