Dumnezeu nu este narcisist

Dumnezeu nu este narcisist

Cel mai complet, dar si cel mai tulburator si ingrijorator tablou moral al omenirii din zilele sfarsitului este cel zugravit de apostolul Pavel in 2 Timotei 3,1-5:

     „Sa stii ca in zilele din urma vor fi vremuri grele. Caci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, laudarosi, trufasi, hulitori, neascultatori de parinti, nemultumitori, fara evlavie, fara dragoste fireasca, neinduplecati, clevetitori, neinfranati, neimblanziti, neiubitori de bine, vanzatori, obraznici, ingamfati, iubitori mai mult de placeri decat iubitori de Dumnezeu, avand doar o forma de evlavie, dar tagaduindu-i puterea. Departeaza-te de oamenii acestia.”

Apostolul Pavel enumera circa 19-20 de manifestari ale naturii decazute a omului care, pe masura ce clepsidra timpului si ceasul profetic ne arata ca ne apropiem de finalul istoriei, devin tot mai pronuntate si tot mai generalizate.

Privind la acest tablou cu tente intunecate, ma surprind cateva detalii. In primul rand, m-as fi asteptat ca apostolul Pavel sa asocieze „vremurile grele” ale zilelor din urma cu alte lucruri, nu cu niste defecte de caracter cu care, de altfel, ne-am obisnuit. De exemplu, m-as fi asteptat ca el sa spuna ca vremurile din perioada premergatoare revenirii Mantuitorului sa fie grele din cauza crizelor de tot felul: criza economica, incalzirea globala, pericolul nuclear, scaderea resurselor alimentare si energetice, razboaiele si multe altele.

Si totusi, apostolul nu aminteste nimic din toate acestea. De ce oare aceste crize pe care le traim deja nu au intrat in vizorul apostolului? Cu siguranta ca el a inteles un lucru de esenta: Orice crize s-ar abate asupra omenirii ( razboaie, calamitati, foamete, criza energetica, etc. ), acestea ar putea fi  suportate si depasite mai usor daca oamenii ar avea caracter, daca oamenii nu si-ar pierde umanitatea. Adica daca oamenii zilelor din urma ar fi altruisti, empatici, buni, saritori, modesti, intelegatori, iubitori.

Daca, dimpotriva, pe pamantul nostru nu ar exista nicio criza, insa oamenii ar fi rai, egoisti, tradatori si aroganti, adica asa cum sunt zugraviti in tabloul moral de catre Pavel, viata ar fi un chin. Apostolul a inteles ca viata pe pamant va fi din ce in ce mai grea nu din cauza crizelor de tot felul, ci din cauza faptului ca chipul Creatorului se sterge tot mai mult din fiinta umana.

Al doilea lucru care ma surprinde in acest tablou moral este faptul ca Pavel asaza in capul listei trasaturilor rele de caracter iubirea de sine. De ce tocmai iubirea de sine si nu obraznicia, tradarea, iubirea de bani sau trufia? Este ceva rau ca un om sa se iubeasca pe sine? Nu ne invata chiar si a doua cea mai mare porunca din Lege: „Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti”? ( Leviticul 19,18; Matei 22,39 )

Din formularea poruncii reiese ca nici macar Creatorul nu considera ca este ceva rau ca un om sa se iubeasca pe sine. Dimpotriva, iubirea de sine este folosita ca o comparatie pentru a sti cum sa-l iubim pe semenul nostru. Cel care nu se iubeste pe sine, nu va sti cum sa-si iubeasca aproapele si nu va fi niciodata capabil sa o faca. De ce atunci Pavel pune in capul listei iubirea de sine?

Viata ne invata ca nu doar lucrurile rele prin definitie sunt rele, ci chiar si lucrurile bune pot deveni rele, daca se trece de o anumita limita. Bananele, de exemplu, sunt un fruct excelent, aproape complet. Insa o persoana pe care o cunosc a mancat la o singura masa atatea banane pana s-a saturat de ele. Stiti ce a urmat? I s-a facut rau, iar de atunci omul nostru nici nu mai vrea sa se atinga de ele. Sa tragem de aici concluzia ca bananele sunt rele? Nicidecum! Raul consta in depasirea limitelor.

Dupa cum este bine sa muncesti, dar nu exagerat de mult; dupa cum este bine sa te hranesti, dar cumpatat; dupa cum este bine sa te odihnesti, dar nu intreaga zi si sa faci bai de soare, dar nu pana la insolatie, la fel de bine este sa te iubesti pe tine insuti, dar pana la o anumita limita.

Ceea ce vrea sa ne transmita apostolul Pavel in tabloul moral pe care-l zugraveste este faptul ca in zilele sfarsitului, cand se desfasoara ultimul act al dramei luptei dintre bine si rau, majoritatea omenirii va fi dominata de egoism. Si ce poate sa insemne iubirea de sine care intrece orice limita, ajungand pana la extrem, decat egoism?

Cand apostolul Pavel zugraveste tabloul moral al zilelor din urma, el se refera la oamenii care vor trai in acea perioada, fara sa specifice daca acestia sunt in biserica sau in afara ei. Egoismul se poate manifesta la fel de evident si afara bisericii, dar si in interiorul ei.

Cand aleg sa raman acasa in loc sa particip la serviciile divine impreuna cu fratii si surorile de credinta, doar ca sa ma simt eu mai bine, sunt un egoist. Cand aleg sa nu-mi aduc darul inaintea lui Dumnezeu pentru a sprijini lucrarea Lui si a contribui la intretinerea Casei Sale, in schimb imi permit tot felul de cheltuieli inutile, sunt un egoist. Cand alerg dupa laudele si aprecierile oamenilor, neglijand sa-I atribui lui Dumnezeu meritele, sunt un egoist. Un egoist care a luat asupra lui Numele lui Christos!

Iata de ce „in zilele din urma vor fi vremuri grele.” Lumea noastra nu mai este demult un paradis, ci o jungla in care cei care ajung sus reusesc calcand si strivind cadavrele semenilor lor. Egoismul uman are o infinitate de forme de manifestare: unele vulgare, altele disimulate si greu de observat.

Printre formele de egoism mai greu de depistat se numara si narcisismul, un termen pe care DEX-ul il defineste in felul urmator: „atentie excesiva fatza de propria persoana fizica; dragoste, admiratie, adesea patologica, fatza de propria persoana; dragoste de sine.”

Termenul isi are originea in binecunoscuta legenda a lui Narcis din mitologia greaca. Legenda spune ca acest tanar era de o frumusete rapitoare, insa era indiferent la atentiile si aprecierile pe care le primea din partea fetelor. Indiferenta fatza de sexul opus l-a dus pe Narcis pana acolo incat a respins-o pe nimfa Echo, o fecioara tanara si deosebit de frumoasa.

Aceasta, vazandu-se respinsa, s-a stins de durere, ramanand in urma ei doar glasul – ecoul. Vazandu-l pe Narcis indiferent la orice manifestare de dragoste, Nemesis, zeita razbunarii, s-a hotarat sa-l pedepseasca intr-un mod mai aparte. Pe cand Narcis era aplecat asupra luciului unei ape, Nemesis l-a facut pe acesta sa se indragosteasca de propria sa imagine de pe luciul apei. In cele din urma, Narcis moare de durerea ca nu poate sa-i impartasesca dragostea tanarului al carui chip il vedea pe luciul apei.

In psihologie, narcisismul este considerat o tulburare de personalitate numita „tuburare narcisica de personalitate.” Nefiind psiholog de profesie, am cautat sa ma documentez cu privire la modul in care se manifesta o persoana narcisista si iata ce am gasit in legatura cu trasaturile acesteia, asa cum sunt enumerate in DSM – IV, un manual de diagnostic publicat de Asociatia Americana de Psihiatrie:

– Narcisistul are un puternic sentiment ca lui i se cuvine totul.

– Este convins ca este o persoana speciala si ca ar trebui sa aiba in preajma sa doar persoane de acelasi rang.

– Are o nevoie permanenta de atentie din partea celor din jur, are nevoie de confirmare si lauda.

– Narcisistul ii exploateaza pe cei din jur pentru propriul sau castig.

– Asteapta ca cei din jur sa fie de acord cu orice idee sau plan al sau.

– Nu este capabil sa empatizeze sau sa inteleaga emotiile altora.

Alte trasaturi ale narcisistului pot fi gasite pe numeroasele pagini web ale unor psihoterapeuti:

– Narcisistul nu tolereaza nici cea mai blanda critica, nici chiar atunci cand aceasta este constructiva si este adresata politicos.

– Pretinde atentie totala si se intristeaza, chiar se infurie, cand se acorda atentie si altor lucruri sau persoane.

– Narcisistul nu este tot timpul iritat. El poate fi uneori fermecator, insa numai atata timp cat primeste atentie.

– Are un puternic sentiment de superioritate.

– Crede ca el nu greseste niciodata, iar pentru nereusitele sale ii invinovateste pe altii.

– Se crede a fi un zeu, si ca orice zeu crede ca merita laudele oamenilor.

( Apropo, aceste trasaturi ale narcisistului le-am gasit pe pagina web a unui specialist in domeniu, care se recomanda pe sine astfel: „Bine ai venit pe pagina mea! Numele meu este… si sunt al doilea cel mai mare psihoterapeut din lume.” !?!? )

Narcisismul este o tulburare de personalitate greu de diagnosticat chiar si de catre medicii psihiatri. Si aceasta din doua motive: 1) Omul care are un astfel de comportament nu intra niciodata in cabinetul unui psihiatru, refuzand ideea ca el are nevoie de ajutor. 2) Terapeutul este privit ca fiind inferior si, in consecinta, nu are cum sa-l ajute pe cel ce sufera de narcisism.

De ce tulburarea narcisica de personalitate este o problema? Pentru ca aceasta tulburare impiedica formarea unor relatii interpersonale sanatoase, care presupun colaborare, incredere reciproca si munca in echipa.

In ultima vreme se vorbeste tot mai des despre un gen de narcisism care se manifesta online, pe paginile de socializare cunoscute. Studiile care s-au facut in acest domeniu sunt ingrijoratoare. Tinandu-se cont de cateva criterii: timpul petrecut pe paginile de socializare, frecventa postarilor, numarul prietenilor si al urmaritorilor si cat de des sunt postate fotografii personale cu schimbari de status, cercetarile arata ca mai mult de 10% dintre tinerii de 20+ ani sufera de un gen de narcisism toxic, pe care englezii il numesc „subclinical” ( dupa publicatia „Psychology Today” ). Si astfel, o tehnologie conceputa ca sa imbunatateasca relatiile sociale, tocmai ea creeaza premisele deteriorarii acestor relatii prin incurajarea narcisismului.

Oare de unde mostenim aceste manifestari narcisiste? In niciun caz de la Narcis, un personaj mitologic existent doar in imaginatia bogata a grecilor antici. „Genele” narcisismului le mostenim de la un alt „Narcis”, de data aceasta real si viu. Priviti la Lucifer, cat de indragostit era de propria sa persoana pe cand era inca un „heruvim ocrotitor” in preajma tronului lui Dumnezeu.

„Asa vorbeste Domnul, Dumnezeu: ajunsesei la cea mai inalta desavarsire, erai plin de intelepciune si desavarsit in frumusete. Stateai in Eden, gradina lui Dumnezeu, si erai acoperit cu tot felul de pietre scumpe: cu sardonic, cu topaz, cu diamant, cu hrisolit, cu onix, cu iaspis, cu safir, cu rubin, cu smaragd si cu aur. Timpanele si flautele erau in slujba ta, pregatite pentru ziua in care ai fost facut.

     Erai un heruvim ocrotitor cu aripile intinse,; te pusesem pe muntele cel sfant al lui Dumnezeu si umblai prin mijlocul pietrelor scanteietoare. Ai fost fara prihana in caile tale, din ziua in care ai fost facut, pana in ziua cand s-a gasit nelegiuirea in tine…Ti s-a ingamfat inima din pricina frumusetii tale, ti-ai stricat intelepciunea si stralucirea. De aceea, te arunc la pamant, te dau priveliste imparatilor.” ( Ezechiel 28, 12-15.17 )

Cat de frumos trebuie sa fi fost acest inger puternic, daca Insusi Creatorul afirma despre el ca a fost „desavarsit in frumusete”! Insa in loc sa aduca laude Creatorului sau pentru ca a fost creat atat de frumos si cu o inteligenta sclipitoare, fiindu-I recunoscator pentru privilegiul de a sta ca „heruvim ocrotitor” chiar langa tronul slavei, Lucifer a privit tot mai mult la propria sa imagine, s-a indragostit de sine si si-a dorit mai mult: sa fie el in centrul atentiei si inchinarii, nu Iisus Christos, Fiul lui Dumnezeu.

Nu i-au fost suficiente cele noua pietre pretioase cu care fusese impodobit de Insusi Creatorul, ci le-a ravnit si pe cele trei pe care le are in plus doar Fiul lui Dumnezeu, in calitatea Sa de viitor Mare Preot al omenirii ( vezi Exodul 28,15-21 ).

Indragostit de propria sa persoana, Lucifer a considerat ca i se face o mare nedreptate pentru ca nu i se acorda  mai multa slava cereasca. De aceea, vazand ca Dumnezeu si intregul cer nu-i acorda slava pe care credea ca o merita, s-a hotarat sa actioneze pe cont propriu.

„Tu ziceai in inima ta: „Ma voi sui in cer, imi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu; voi sedea pe muntele adunarii dumnezeilor, la capatul miazanoaptei; ma voi sui pe varful norilor, voi fi ca Cel Prea Inalt.” ( Isaia 14,13.14 )

Si Lucifer a trecut la fapte. Fiind inzestrat cu o inteligenta sclipitoare, el si-a folosit intreaga influenta si putere pentru a discredita guvernarea divina, pretinzand ca el merita mai mult si ca sub conducerea sa intregul cer ar avea de castigat.

Din nefericire, viclenia sa a avut efect. O treime dintre ingerii sfinti l-au crezut si au trecut de partea lui, imprumutand de la el aceeasi gandire si fiind uniti in aceleasi scopuri ( vezi Apocalipsa 12, 3.4 ). Cand lucrurile au devenit mult prea grave pentru stabilitatea guvernarii divine, Lucifer si ingerii care l-au urmat au fost izgoniti din cer, iar dupa caderea in pacat a primilor nostri parinti, pamantul a devenit cartierul general al fortelor raului ( vezi Apocalipsa 12, 7-9 ). De la el, de la cel ce fusese candva cea mai stralucitoare creatura a lui Dumnezeu, avem „genele” narcisismului.

Din nefericire, Lucifer a reusit sa introduca aceste gene in codul nostru genetic printr-o inginerie numai de el stiuta. De aceea, ori de cate ori privim cu admiratie la propria noastra persoana si la propriile noastre realizari mai mult decat la semenii nostri si la Creatorul nostru, ori de cate ori cautam cu disperare atentia celorlalti si ne simtim nedreptatiti cand nu o primim, ori de cate ori ne consideram persoane speciale, asteptand ca cei din jur si chiar Dumnezeu sa fie intotdeuna de acord cu ideile si planurile noastre, ii semanam lui si nu Creatorului. Si aceasta, pentru simplul fapt ca Dumnezeu nu este narcisist.

Ati observat ceva care iese in evidenta in mod strident in monologul interior al lui Lucifer, pe cand era inca in cer, in slujba de „heruvim ocrotitor”? „(Eu ) ma voi sui”… ( eu ) imi voi ridica”… ( eu ) voi sedea”… ( eu ) voi fi” ( In limba romana pronumele personal „eu” este subinteles. In limba engleza, insa, el este prezent intotdeauna inaintea verbului. )

Cand eul este in centrul tuturor preocuparilor, planurilor si aspiratiilor noastre, in timp ce altii ( mai ales Dumnezeu ) nu au loc in aceste preocupari, planuri si aspiratii, narcisismul devine de-a dreptul toxic. Urmarea este inevitabila: se strica relatiile atat pe orizontala, cu semenii, dar si pe verticala, cu Dumnezeu.

Ce contrast izbitor vedem in actul creatiei! „Apoi Dumnezeu a zis: „Sa facem om dupa chipul Nostru, dupa asemanarea Noastra…” ( Geneza 1,26 ) Persoanele Dumnezeirii au lucrat si lucreaza intotdeauna in echipa. Pronumele personal dominant nu este „eu”, ci „noi”. Nu „mie”, „ma”, „imi”, ci „nostru”. „noastra”, „noua”. In Divinitate nu exista proslavire de sine, ci Persoanele divine se proslavesc una pe cealalta.

Duhul Sfant Il proslaveste pe Fiul ( Ioan 16,14 ); Fiul Il proslaveste pe Tatal ( Ioan 17,4 ); Tatal Il proslaveste pe Fiul ( Ioan 17,5 ). Toate Persoanele Divinitatii au in centrul preocuparilor lor nu binele propriu, ci binele si fericirea intregii Creatii. Nimic narcisist si nimic egoist in modul in care Se comporta Dumnezeu cu creaturile Sale si in maniera in care conduce Universul.

Daca Dumnezeu ar fi fost narcisist, nu ar fi existat har, iertare, indelunga rabdare si bunatate. Daca Dumnezeu ar fi fost narcisist, ne-ar fi creat ca niste roboti care sa-I aduca necontenit laude, nu fiinte libere care putem alege intre bine si rau. Daca Dumnezeu ar fi fost narcisist, El nu S-ar fi preocupat de binele si viitorul nostru, ci doar de propria Sa Persoana.

Daca Dumnezeu ar fi fost narcisist, in Cuvantul Sau nu ar fi existat promisiuni care arata preocuparea Sa pentru binele, fericirea si mantuirea omului. Caci este scris: „Caci Eu stiu gandurile pe care le am cu privire la voi, zice Domnul, ganduri de pace si nu de nenorocire, ca sa va dau un viitor si o nadejde.” ( Ieremia 29,11 )

Si, in final, daca Dumnezeu ar fi fost narcisist, nu ar fi existat Golgota. Intruparea Fiului lui Dumnezeu, viata traita pe pamant, jertfa Sa pe cruce si mijlocirea pe care o face pentru omenire in Sanctuarul ceresc in calitate de Mare Preot sunt cele mai puternice argumente ca Dumnezeu nu este narcisist. „Dumnezeu este dragoste” ( 1 Ioan 4,8 ) Insa nu dragoste de sine, ci o dragoste care se jertfeste pe sine pentru binele si fericirea altora. „Fiindca atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, ca a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata viesnica.” ( Ioan 3,16 )

In zilele din urma vor fi vremuri grele, ne avertizeaza apostolul Pavel, privind profetic spre ultima parte a istoriei omenirii, in imediata apropiere a revenirii in glorie a Mantuitorului. Si aceasta se va intampla pentru ca oamenii, printre altele, luandu-l ca model pe cel dintai narcisist al Creatiei ( Lucifer ), vor duce egoismul la cote maxime, facand ca viata pe pamant sa fie din ce in ce mai insuportabila. Noi insa suntem invitati sa alegem un alt model: pe Iisus Christos, Modelul suprem al altruismului, al lepadarii de sine.

„Sa aveti in voi gandul acesta, care era si in Chistos Iisus: El, macar ca avea chipul lui Dumnezeu, totusi n-a crezut ca un lucru de apucat sa fie deopotriva cu Dumnezeu, ci S-a dezbracat pe Sine Insusi si a luat chip de rob, facandu-Se asemenea oamenilor.

     La infatisare a fost gasit ca un om, S-a smerit si S-a facut ascultator pana la moarte, si inca moarte de cruce. De aceea, Dumnezeu L-a inaltat nespus de mult si I-a dat Numele care este mai preusus de orice nume, pentru ca in Numele lui Iisus sa se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pamant si de sub pamant si orice limba sa marturiseasca, spre slava lui Dumnezeu, ca Iisus Christos este Domnul.” ( Filipeni 2, 5-11 )

Cand vom semana cu El pe deplin, atunci vom fi cu adevarat oameni. Oameni creati si recreati dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Si cand se va realiza acest miracol, vom fi pregatiti sa petrecem vesnicia impreuna cu El. Intreaga vesnicie!

Lori Balogh