Experiențele din apropierea morții
– o viziune biblică asupra fenomenului –
Moartea: punct sau virgulă?
Cele trei întrebări fundamentale la care trebuie să răspundă filozofiile și religiile care se pretind a fi autentice sunt: „De unde venim?” „Cine suntem?” și „Încotro mergem?” Dacă la aceste trei întrebări existențiale filozofia de viață pe care am adoptat-o sau religia pe care o mărturisim nu ne poate oferi un răspuns pertinent, înseamnă că nu am găsit încă sensul vieții. Și a trăi fără sens înseamnă a trăi degeaba.
Dacă la primele două întrebări răspunsurile pot diferi radical, în funcție de concepția evoluționistă sau creaționistă pe care o adoptăm, la cea de-a treia întrebare: „Încotro mergem?” se pare că răspunsul este același: Ne îndreptăm spre mormânt.
Desigur, credințele oamenilor cu privire la ceea ce se întâmplă dincolo de pragul mormântului diferă, însă până atunci GPS-ul fiecărei ființe care se naște pe pământ arată aceeași direcție: mormântul. Filozoful german Martin Heidegger (1889 – 1976) definea omul ca fiind „o ființă care se îndreaptă spre moarte”. Mai în glumă, mai în serios, unii afirmă că cel mai riscant lucru este viața însăși. De ce? Pentru că, în viață fiind, putem muri oricând.
Realitatea crudă este aceea că ne confruntăm cu moartea în fiecare moment al vieții noastre, fie că suntem conștienți de acest lucru, fie că nu suntem conștienți. Problema noastră este însă alta: Nu ne frământă atât de mult faptul că viața este scurtă, ci că moartea este atât de lungă. Cât o veșnicie! Oare atunci când numim mormântul un „loc de veci” nu exteriorizăm tocmai această frământare a sufletelor noastre? Alexandru Vlahuță mărturisea și el una dintre temerile sale existențiale: „Nu mă cutremur de moarte, ci de veșnicia ei.”
Zilnic ne confruntăm cu moartea, iar „rutina” aceasta ne-a adus în situația de a considera moartea ca făcând parte din viață, părând a fi la fel de naturală ca hrănirea trupului, odihna, munca și multe altele. Însă această mentalitate este total greșită. Moartea nu este o parte a vieții, ci negarea ei. Ea nu este naturală, ci este cel mai nenatural lucru care i se poate întâmpla unei ființe vii.
Nu, moartea nu face parte din viață. Ea nu este o parte a vieții, însă este la fel de reală ca viața. Dar ce este în realitate moartea: un punct sau o virgulă? Este ea un drum înfundat sau o fereastră spre o altă existență?
Viața de după viață?
În 1975, filozoful, psihologul și medicul american Raymond A. Moody, Jr. (1944 -) a dat publicității cartea „Life after Life” („Viața după viață”), carte care a devenit în scurt timp un bestseller, influențând milioane de vieți omenești.
Cartea lui Moody se bazează pe interviurile luate la 150 de persoane care s-au aflat în moarte clinică și care, după resuscitare și revenire la viață, au relatat experiențele personale pe care le-au trăit în apropierea morții. Mărturiile celor intervievați conțin câteva elemente comune:
– Cei mai mulți oameni au afirmat că au avut trăiri plăcute în preajma morții: un sentiment copleșitor de pace, liniște și lumină.
– Senzația de părăsire a trupului și de plutire deasupra lui.
– Străbaterea unui tunel întunecos în prezența unui zgomot puternic.
– Întâlnirea cu spiritele unor prieteni, rude decedate și îngeri care le-au adresat cuvinte de mângâiere.
– După tunelul întunecos, ei ajung la lumină, unde întâlnesc o ființă orbitoare care îi face să se simtă iubiți și fără teamă.
– Când revin la viață, senzația pe care o trăiesc acești oameni este cea de dezamăgire și de regret că nu au rămas cu trăirile plăcute de mai înainte.
Un studiu Gallup arată că 3% din populația SUA pretinde că a avut astfel de experiențe înainte de moarte. Acest gen de experiențe trăite în apropierea morții reprezintă o reală provocare pentru știință, în mod deosebit pentru psihologi, psihiatri și neurologi, care încearcă să găsească o explicație științifică pertinentă pentru aceste trăiri.
Mai mult decât atât, cei care au avut astfel de experiențe, dar și cei care nu le-au avut, dar au luat cunoștință de ele, le consideră a fi cea mai puternică dovadă că existența omului nu se termină la moarte, ci, dimpotrivă, că există viață după viață. Cu alte cuvinte, sufletul omului este nemuritor, doar că de pe pragul mormântului acest suflet trece la un alt nivel de existență.
În 1981, la șase ani de la publicarea cărții „Life after Life” a lui R. A. Moody, a luat ființă Asociația Internațională pentru Studierea Experiențelor în Pragul Morții. Astfel, între 1975‑2005 au fost făcute studii de către psihiatrul Bruce Greyson, psihologul Kenneth Ring și cardiologul Michael Sabon pe 2500 de pacienți americani și pe alți 700 de pacienți din alte țări, care au relatat că au avut experiențe în apropierea morții. Toți acești pacienți reveniți la viață au declarat trăiri comune:
– Toți au avut convingerea că au fost morți.
– Toți au mărturisit că durerea a dispărut în timpul experienței din apropierea morții.
– Cei mai mulți au mărturisit că au avut o senzație de bine, liniște și pace interioară.
Din acest punct, relatările diferă:
– Unii spun că au văzut un tunel întunecos.
– Alții afirmă că în acele clipe le-au venit în minte cele mai importante momente din viață, asemenea unui film panoramic.
– Alții vorbesc despre întâlniri cu ființe luminoase, îmbrăcate în alb, pe care le consideră a fi îngeri.
Au există și relatări (este adevărat, mai puține) în care pacienții au afirmat că s-au întâlnit cu demoni, având senzația prăbușirii în întuneric și a unei singurătăți apăsătoare. Ceea ce este demn de remarcat în aceste cazuri este faptul că trăirile negative nu au aparținut doar ateilor sau celor care au încercat să se sinucidă, ci și unor oameni religioși.
Un studiu olandez, efectuat pe 344 de pacienți resuscitați după un stop cardiac și publicat în revistă „The Lancet”, arată următoarele:
– 50% dintre cei care au avut experiențe în apropierea morții au fost convinși că muriseră.
– 24% dintre ei au raportat senzația de părăsire a trupului.
– 31% au descris călătoria printr-un tunel întunecos.
– 32% au afirmat că s-au întâlnit cu persoane decedate.
Pentru majoritatea cazurilor, experiențele din apropierea morții au fost deosebit de plăcute, ceea ce le-a transformat radical viața după revenire. Acești oameni nu se mai tem de moarte. Să fie oare bun lucrul acesta?
Provocări pentru știință
Am afirmat deja că experiențele din apropierea morții reprezintă o mare provocare pentru cercetarea științifică. Unul dintre motive este faptul că definirea morții s-a schimbat de-a lungul timpului.
O foarte veche definiție a morții, actuală în timpurile biblice, afirmă că moartea se instalează în momentul în care omul încetează să respire. Mai târziu definiția a fost schimbată, susținându-se că moartea apare atunci când inima încetează să mai bată. În timpurile noastre însă, a fost adăugat un criteriu suplimentar pentru stabilirea morții unei persoane: absența totală și permanentă a activității cerebrale.
O persoană poate avea o inimă care să funcționeze, poate avea un trup în care să se manifeste și celelalte funcții fiziologice (mai puțin funcția respiratorie care este menținută prin ventilație mecanică), și totuși să nu mai fie o ființă vie în adevăratul sens al cuvântului, dacă a încetat orice activitate cerebrală. Această ultimă definire a morții este aproape universal acceptată și reprezintă baza legală pentru donarea de organe.
Un fapt care nu este întotdeauna acceptat este acela că o persoană la care funcțiile cerebrale nu au încetat (creierul nu este mort) nu este încă moartă. Acest lucru face că medicii de pe ambulanță și cei de la UPU să trateze pacienții care au suferit un atac de cord sau sunt în stop cardio-respirator nu ca pe niște persoane decedate, ci ca pe unele încă vii, care pot fi resuscitate. În aceste cazuri moartea biologică, cerebrală, nefiind instalată, poate fi evitată. Decesul este declarat doar după ce manevrele de resuscitare nu dau rezultate, fapt care dovedește că funcțiile cerebrale au încetat. Creierul mort este dovada morții biologice.
O altă provocare pentru oamenii de știință care studiază fenomenul experiențelor în apropierea morții este dificultatea de a studia acest fenomen în timpul scurt scurs între moartea clinică (în care mai este posibilă resuscitarea) și moartea biologică, totală. Pot apărea piedici legate de aparținătorii pacientului aflat în moarte clinică, dar și piedici legate de tehnologia necesară studierii fenomenului în doar câteva minute în care pacientul poate fi resuscitat.
Totuși, în ciuda acestor provocări și piedici, studiile făcute au condus la câteva observații interesante. Deși acestea nu sunt „literă de lege”, ar fi bine să fie luate totuși în considerare.
Opinii ale oamenilor de știință
Utilizarea encefalografului pentru măsurarea activității cerebrale la pacienții aflați în fază terminală a dus la observația că în timpul morții clinice, înainte de a se fi instalat moartea biologică, activitatea creierului devine foarte intensă. Medicii care lucrează la terapie intensivă au observat că, pe măsură ce sângele încetează să mai circule în organism, creierul persoanelor aflate în moarte clinică, rămas fără oxigen, emite un ultim impuls electric. În acest timp foarte scurt, semnalele electrice din creier pot fi de circa opt ori mai puternice decât cele emise în condiții normale.
Fenomenul debutează într-o parte a creierului, apoi se răspândește în tot creierul, provocându-i pacientului aflat în moarte clinică senzații intense: scăldare în lumină, un sentiment copleșitor de pace, înaintare printr-un tunel întunecos, senzația de plutire deasupra corpului propriu și chiar senzația întâlnirii cu unele spirite învăluite în lumină: rude sau prieteni decedați, îngeri, Iisus, Mahomed sau Krishna.
Așa pot fi explicate trăirile intense ale celor care au revenit din moartea clinică. Până nu demult nu se știa că creierul ar fi capabil de o activitate atât de intensă după stopul cardiac, singura explicație la îndemână fiind cea mistică. Însă ultimele cercetări în domeniu i-a surprins chiar și pe oamenii de știință.
Encefalograful arată că activitatea intensă a creierului înainte de instalarea morții biologice durează între 30′ și 3′. La scurt timp după încetarea fenomenului, pacienții au fost declarați morți. Accentuarea activității creierului cu puțin timp înainte de moartea biologică este un „paradox neuroștiintific”, o enigmă, după cum recunoaște Dr. George Mashour, un anestezist de la Universitatea Michigan, SUA, autorul unui studiu în domeniu. El a observat că la pacienții aflați în comă, care sunt deconectați de la ventilator, se produce o creștere a activității undelor gamma, considerate a avea legătură cu conștiența.
Dr. Lakhmir Chawla, specialist în terapie intensivă la centrul medical al Universității George Washington, a publicat studiile pe care le-a făcut pe șapte pacienți în „Journal of Palliative Medicine”, demonstrând că experiențele din apropierea morții au cauze pur biologice, nicidecum metafizice. Deși studiile sale au fost făcute doar pe șapte pacienți, Dr. Chawla a observat același fenomen în cel puțin alte 50 de cazuri.
Dr. Ajmal Zemmar, cercetător la Universitatea din Louisville, studiind creierul unor oameni aflați în moarte clinică, a observat că pacienții visau cu circa 30′ înainte și cu 30′ după ce inima a încetat să mai bată. Cercetările au demonstrat că, după ce inima se oprește, în creier se declanșează o adevărată furtună chimică.
O duzină de substanțe neurochimice au fost observate în creierul muribund, între acestea numărându-se dopamină, răspunzătoare pentru senzația de plăcere, și noradrenalină, care produce senzația de alertă.
Însă experiențe asemănătoare cu cele ale pacienților care au revenit din moarte clinică au fost relatate și de persoane care au trecut prin stări intense de durere fizică sau emoțională, fără ca aceștia să fi fost în moarte clinică. Un studiu făcut pe piloții de avion arată ca și aceștia, în momentele în care au trecut prin stări de inconștiență, au avut senzația trecerii printr-un tunel întunecos. De asemenea, s-a observat că anestezicele de tipul ketaminei pot produce senzații de decorporalizare, de separare a spiritului de trup.
Alte cercetări în domeniu au demonstrat că prin stimularea joncțiunii temporo-parietale din creier se poate induce artificial senzația părăsirii corpului. De asemenea, unii pacienți care suferă de epilepsie pot avea senzația de detașare corporală, în timp ce persoanele care suferă de migrenă pot avea senzația perceperii unor lumini. Persoanele care suferă de Alzheimer sau Parkinson pot avea halucinații în timpul cărora au sentimentul că vorbesc cu persoane decedate sau văd fantome.
În 2011, Dr. Dean Mobbs de la Universitatea Cambridge și Dr. Caroline Watt de la Universitatea Edinburgh au publicat în revista „Trends în Cognitive Sciences” un studiu în care se arată că senzația de a fi fost mort nu o au doar persoanele care au trecut prin experintele din apropierea morții, ci și pacienții care suferă de sindromul Cotard, din cauza unor tulburări din cortexul parietal și frontal.
Senzația decorporalizarii a fost observată și la persoanele care suferă de paralizie în somn, putând fi provocată artificial prin stimularea joncțiunii temporo-parietale din cortex, conform unui studiu din 2005. Din cauza funcționarii anormale a dopaminei, un neurotransmițător care poate declanșa halucinații, senzația întâlnirii cu demoni sau îngeri apare și la pacienții bolnavi de Parkinson.
Senzația parcurgerii unui tunel întunecos apare și la persoanele ai căror ochi nu mai primesc un flux normal de sânge și oxigen. Acest lucru li se întâmplă nu doar celor care se îndreaptă spre moartea biologică, ci și persoanelor care trec printr-o mare sperietură
Unele studii făcute pe animale (șobolani) dovedesc că în preajma morții în creier se produce un val de serotonină, ceea ce poate explica stările de euforie trăite în acele momente. Acesta ar fi, în opinia unor cercetători, modul în care creierul pregătește treptat corpul pentru moartea biologică.
Dr. Kevin Nelson, profesor de neurologie în Universitatea din Kentucky, SUA, care a studiat timp de 30 de ani fenomenul experiențelor din apropierea morții, a explicat senzația trecerii printr-un tunel a acestor pacienți în felul următor: Oamenii care se apropie de moartea cerebrală cunosc o evacuare a sângelui din zona capului imediat după pierderea cunoștinței. Țesutul cel mai afectat de lipsa sângelui este însă retina, nu creierul. În momentul în care retina este afectată, apare senzația de întuneric care vine dinspre exterior spre interior, producând efectul de trecere printr-un tunel.
Oricum, studiile științifice privitoare la experiențele din apropierea morții sunt la început, iar viitorul poate aduce clarificări mult mai importante.
Experiențele din apropierea morții și Mișcarea New Age
Pe site-ul www.newagedirectory.com (momentan nefuncțional din motive necunoscute) a fost postată o listă cu trăirile raportate de cei care au avut experiențe în apropierea morții. Unii pacienți reveniți din moarte clinică le-au raportat pe toate, alții doar pe unele dintre ele:
– Un simțământ copleșitor de pace și liniște.
– Încetarea durerilor.
– Desprinderea de trup și senzația de plutire deasupra lui.
– Străbaterea unui tunel întunecos, însoțiți de un zgomot puternic.
– Întâlnirea cu spiritele unor prieteni și membri ai familiei decedați, precum și îngeri care le urează bun venit și le adresează cuvinte de mângâiere.
– În final, ei ajung într-o lumină puternică în care se întâlnesc cu o ființă strălucitoare. Aceasta îi face să se simtă iubiți și fără teamă.
– În acest punct al experienței lor, ei își revăd întreaga viață ca într-un film panoramic. Nu au deloc simțământul că sunt judecați și condamnați, ci doar că sunt înțeleși și acceptați.
– Apoi ei ajung la o graniță pe care nu o pot trece.
– Unora dintre oameni li se oferă opțiunea de a se reîntoarce la viață pe pământ, în timp ce altora li se spune clar că trebuie să se întoarcă pe pământ, pentru că nu le-a sosit încă timpul. Cei care refuză să se întoarcă la viața pământească sunt alungați și sunt nevoiți să reintre în trupurile lor triști și fără tragere de inimă.
– După reîntoarcerea în viața pământească toți simt o mare dezamăgire și durere. Unii cad chiar în depresie, dacă aceasta a fost prezentă și înainte de experiență.
– Odată reîntorși la viață, oamenii cunosc transformări spirituale, însă nu neapărat religioase. Toți mărturisesc că nu le mai este teamă de moarte.
Toate aceste senzații și trăiri ale celor întorși din drumul spre moartea biologică nu sunt altceva decât învățături ale Mișcării New Age. Este demn de observat că chiar și creștinii care mărturisesc credința în nemurirea sufletului și continuarea existenței sufletului după moartea, fie în rai, fie în iad, lansează avertismente cu privire la legătura dintre experiențele din apropierea morții și Mișcarea New Age.
În numărul din 3 aprilie 1995, revistă „Christianity Today”, o publicație care susține teoria nemuririi sufletului, se afirma:
„În privința aceasta, dar și în alte aspecte, fenomenul experiențelor din apropierea morții se armonizează cu aspirațiile și predilecțiile recurente ale Mișcării New Age.” (pag. 41)
„Dat fiind faptul că Iisus a învățat despre amăgirile demonice, este de înțeles că cel rău își găsește plăcerea în a convinge sufletele că ele nu trebuie să se teamă de judecata unui Dumnezeu sfânt.” (pag. 42)
Faptul că aproape în toate cazurile cei reîntorși la viață nu se mai tem de moarte și de judecata lui Dumnezeu, fără să mai simtă nevoia unei schimbări în ce privește relația lor cu Dumnezeu, ar trebui să fie un avertisment cât se poate de serios cu privire la originea acestor experiențe și, mai ales, cu privire la autorul lor.
Întrebări, întrebări…
Experiențele pe care unii oameni le relatează din perioada în care se apropiau de moarte ridică o serie de întrebări:
1) De ce oamenii care se reîntorc la viață după astfel de experiențe și trăiri nu dobândesc simțământul nevoii lor după Christos și harul Său? Dacă acești oameni au fost într-adevăr luați la cer în timpul experienței lor, ca o pregustare a vieții viitoare, dacă ei au dialogat într-adevăr cu îngeri sfinți, cu spiritele celor decedați sau chiar cu Dumnezeu Însuși, de ce aceștia nu le-au vorbit nimic despre nevoia lor ca Christos să îi curețe de păcat, care este una dintre învățăturile de bază ale Evangheliei?
2) Cei mai mulți oameni care relatează că au avut astfel de experiențe vorbesc despre un simțământ de pace, bucurie și liniște, însoțit de cuvinte de mângâiere și declarații de dragoste și bunătate. Nimic despre păcat, pocăință și jertfa mântuitoare a lui Christos. Nimic despre judecata lui Dumnezeu.
În timp ce gustă din viața de apoi, acești oameni nu ar fi trebuit să fie învățați cu privire la adevărurile de bază ale Bibliei înainte de a se reîntoarce la viața pamântească? În cele mai multe cazuri acești oameni se detașează de creștinism, fiind mult mai puțin înclinați spre practica creștină decât erau înainte de a fi „morți”.
3) Dacă aceste trăiri și experiențe sunt din apropierea morții, de ce acestea sunt asociate cu moartea însăși? A fi aproape de un lucru nu înseamnă a fi în mijlocul acelui lucru. A fi student la medicină nu înseamnă a fi deja doctor și a ajunge la ultima tabără pe Everest nu înseamnă că ai ajuns deja pe Everest.
Niciuna dintre persoanele intervievate de celebrul Raymond Moody în cartea sa nu a ajuns în moarte biologică. Niciuna dintre ele nu a avut creierul mort în momentul în care au avut acele experiențe. Trăirile și senzațiile relatate de acești oameni nu reprezintă nicio dovadă că există viață conștientă după moarte. Ele sunt experiențe din preajma morții, în care activitatea creierului este alterată de diferite traume. Da, activitatea creierului este alterată, dar ea încă există! Tot ceea ce se relatează în acest domeniu se petrece „dincoace de gard”, dincoace de pragul mormântului, nicidecum dincolo de el!
Iată de ce titlul cărții lui Moody „Life after Life” („Viața după viață”) este fals și derutant pentru oamenii care nu obișnuiesc să gândească și să-și pună întrebări. Dar mai ales pentru cei care nu cunosc Biblia! Întreaga schelă a argumentării că aceste experiențe ar fi dovada de netăgăduit a existenței vieții după moarte se sprijină pe dunele de nisip ale presupunerilor și prejudecăților omenești. Oare merită să ne bazăm speranțele noastre de viitor pe nisipul mișcător al presupunerilor omenești?
Perspectiva biblică
O simplă căutare pe internet ne ajută să descoperim titluri pompoase de genul: „Dovezi uluitoare ale vieții după moarte”, „Suntem nemuritori”, „Moartea nu este sfârșitul vieții”, „Există numai viață” ș.a.
Însă în lumina Cuvântului lui Dumnezeu și a adevărurilor pe care Creatorul ni le-a transmis în legătură cu starea omului în moarte, toate aceste titluri de articole, cărți și site-uri nu sunt altceva decât niște reverberații ale primei minciuni rostite în Eden de „șarpele cel vechi, numit Diavolul și Satana, acela care înșală întreaga lume” (vezi Apocalipsa 12,9).
Dacă imediat după crearea sa, Dumnezeu l-a avertizat solemn pe om să nu mănânce din pomul cunoștinței binelui și răului, căci dacă va face asta „va muri negreșit” (Geneza 2,17), șarpele a venit cu altă variantă, contrazicându-l pe Dumnezeu fără nicio ezitare: „Hotărât că nu veți muri!” (Geneza 3,3)
Din această confruntare înțelegem că avem de-a face cu o luptă între adevăr și minciună, între bine și rău, între Dumnezeu și Satana – un concept care străbate, asemenea unui fir roșu, întreaga Scriptură. În acest conflict, devenit de acum milenar, omul nu a putut să rămână neutru. A fost nevoit să aleagă. Din nefericire însă, omul a ales să-l creadă mai degrabă pe Diavol decât pe Creator. Iar consecințele le suportăm cu toții astăzi.
De-a lungul mileniilor, vechea și atractiva minciună a Diavolului a îmbrăcat diferite forme, unele mai grosolane, altele mai rafinate. Este de așteptat ca în zilele noastre, în care oamenii sunt din ce în ce mai tehnologizați și informați, minciuna ancestrală a Diavolului să îmbrace forme dintre cele mai rafinate și intelectuale, reușind astfel să atragă în cursele ei oameni aparținând celor mai educate categorii sociale.
Poate că cei mai vulnerabili la acest capitol sunt ateii, scepticii și materialiștii. Clifford Goldstein, un evreu convertit la creștinism, mărturisește că o astfel de experiența neobișnuită (senzația părăsirii propriului trup) l-a determinat să iasă din carapacea ateului materialist care ura orice religie (îndeosebi creștinismul) și să manifeste interes pentru presupusa viața de dincolo de mormânt.
Din fericire pentru el, cineva i-a dăruit la timp cartea „Tragedia veacurilor”, scrisă de autoarea americană Ellen G. White. Citind această carte, care se ocupă cu marele conflict cosmic între bine și rău de-a lungul veacurilor, Goldstein a înțeles pericolul în care se afla. În final, s-a întors spre Biblie și la adevărul cu privire la starea omului în moarte, gest care l-a protejat de una dintre cele mai mari rătăciri teologice care bântuie lumea.
De fapt, Cuvântul lui Dumnezeu este singura noastră protecție împotriva amăgirilor tot mai rafinate ale Diavolului: cunoașterea acestui Cuvânt și, la fel de important, trăirea în ascultare de ceea ce ne transmite Dumnezeu prin acest Cuvânt.
La întrebarea: Moartea este un punct sau o virgulă? Biblia ne răspunde clar: Moartea este un punct, un sfârșit. Ființa umană este un întreg: când moare trupul, moare întreaga ființă. Omul nu are un suflet, ci este „un suflet viu” (vezi Geneza 2,7). Iar cu privire la moarte, Biblia ne învață fără echivoc: „Sufletul care păcătuiește, acela va muri” (Ezechiel 18,4.20).
Însă, potrivit aceluiași Cuvânt al lui Dumnezeu, putem afirma că moartea este și o virgulă. Dar nu în sensul că există viață dincolo de mormânt, ci în sensul că va exista înviere după judecată. Mormântul nu este un „loc de veci”, ci un loc în care oamenii așteaptă într-o stare de totală inconștiență învierea din morți: întâi a celor drepți, apoi a celor nelegiuiți (vezi Apocalipsa 20,4.5)
Mă întreb: Ce rost ar mai avea învierea, dacă o parte din ființa umană ar continua să trăiască după moarte într-o stare de pace, bucurie și beatitudine? Credința în nemurirea sufletului, de care se leagă și experiențele din apropierea morții, fac irațională învierea, un adevăr de necontestat al Scripturii.
Întrebarea la care trebuie să răspundă orice ființă umană rațională este următoarea: Pe cine ar trebui să-l credem: pe Creator sau pe Diavol? Chiar dacă adevărul este uneori neplăcut și amar, în timp ce minciuna este atrăgătoare ca o prăjitură bine făcută, haideți să alegem adevărul! Pentru că doar Adevărul ne poate salva. „Veți cunoaște adevărul și el vă va face liberi” (Ioan 8, 32)
Lori Balogh
PS: O parte dintre informațiile prezentate în acest articol au fost preluate din cartea „Through the Valley of the Shadow”, scrisă de Jacques Doukhan și publicată de Editorial Safeliz în noiembrie 2019
