Rugaciunea de multumire – o jertfa placuta
„Adu ca jertfa lui Dumnezeu multumiri si implineste-ti juruintele facute Celui Prea Inalt.”
( Psalm 50,14 )
Atunci cand un cunoscator al Bibliei aude cuvantul „jertfa”, in mod spontan in mintea si imaginatia lui apar cateva idei si imagini asociate: sange, altar, ritual, preotul care asista sacrificiul si, desigur, omul sau grupul de oameni care aduc jertfa. Acesta este primul si cel mai restrans sens al termenului ebraic „zebach”, din care s-a tradus cuvantul „jertfa”.
Termenul ebraic „zebach” are insa si un sens mai larg, prin jertfa intelegandu-se si renuntarea la un lucru dorit de cineva in favoarea altcuiva, fiind o manifestare a iubirii altruiste, a renuntarii la sine. Biblia este plina de astfel de exemple de jertfire de sine, exemple care ne motiveaza si astazi, dupa milenii, sa traim si noi in spiritul iubirii care se jertfeste.
Avraam a renuntat la demnitatea si autoritatea pe care o avea in favoarea nepotului sau Lot; David, din dragoste pentru Dumnezeu si pentru propriul popor, si-a riscat propria sa viata infruntandu-l pe Goliat; Ionatan a renuntat de bunavoie la tronul care i se cuvenea de drept, in favoarea prietenului sau David; Neemia si-a folosit intreaga avere si influenta pentru a sprijini eforturile de reconstructie a Ierusalimului. La toate aceste exemple, nu putem sa nu-l adaugam pe cel al Mantuitorului, care a sacrificat slava cerului si comuniunea intima cu Tatal, pentru a cobora pe pamant, pentru a trai printre oameni pacatosi ca noi si, in final, pentru a-Si da viata ca un rob, suferind cea mai rusinoasa si inspaimantatoare moarte.
Toti acesti oameni, chiar daca au trait cu sute sau mii de ani inainte de vremea intruparii lui Mesia, au inteles si au trait in avans una dintre invataturile de baza ale Mantuitorului: „Atunci Iisus a zis ucenicilor Sai: „Daca voieste cineva sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa Ma urmeze.” ( Matei 16,24 ) Insa astfel de exemple de oameni, care si-au jertfit propriile interese, dorinte si bunastare, uneori jertfindu-si chiar si viata pentru binele altora, intalnim si in jurul nostru.
Ceea ce s-a intamplat in 21 mai 1946 in Los Alamos, SUA, este doar unul dintre aceste exemple recente. In acea zi, un tanar si indraznet om de stiinta, pe nume Louis Slotin, facea un experiment de laborator in vederea unui test nuclear care trebuia sa se desfasoare in apele Pacificului de Sud. Facuse de mai multe ori acest experiment si de fiecare data avusese succes.
De data aceasta tanarul savant dorea sa obtina o reactie in lant prin apropierea a doua sfere care contineau uraniu. Cand masa devenea critica, Slotin trebuia sa departeze cele doua sfere cu o surubelnita, oprind in acest mod reactia in lant.
Insa in acea zi fatidica s-a intamplat ceva neasteptat. Cand masa a ajuns la punctul critic si cele doua sfere trebuiau indepartate, Slotin a scapat surubelnita din mana. Urmarea? Dintr-o data camera s-a umplut cu o ceata albastruie, semn ca reactia in lant era declansata si cantitatea de radiatii era enorma. Insa, in loc sa fuga afara pentru a se salva, Slotin a prins cele doua sfere cu material radioactiv cu propriile sale maini si le-a indepartat, intrerupand astfel reactia in lant.
Facand acest gest, tanarul le-a salvat viata celor sapte colegi aflati in camera, desi era constient ca el va muri din cauza radiatiilor. Pe cand astepta salvarea afara, Slotin i-a spus unuia dintre colegii sai care fusese cel mai aproape de el in timpul accidentului: „Tu vei trece cu bine peste aceasta nenorocire, dar pentru mine nu exista nici cea mai mica sansa.” Intr-adevar, dupa noua zile Louis Slotin a murit in chinuri groaznice. Si-a jertfit viata la varsta tineretii pentru a salva vietile celor sapte colegi ai sai.
Spiritul jertfirii de sine in favoarea altuia, pentru a-l face pe celalalt fericit, este deosebit de placut lui Dumnezeu si este foarte apreciat de El. De ce? Pentru ca atunci cand manifestam acest spirit facem in realitate un test al paternitatii noastre, care demonstreaza inaintea intregului Univers ca El, Marele Jertfitor, este Tatal nostru, iar noi, micii jertfitori, suntem copiii Sai. Si ca urmare, suntem pregatiti pentru cer, pentru momentul in care, la revenirea Domnului Christos, El Isi va aduna copiii de la toate marginile pamantului.
La acest moment de apogeu a istoriei se refera psalmisul Asaf in prima parte a Psalmului 50: „Dumnezeu, da, Dumnezeu, Domnul vorbeste si cheama pamantul de la rasaritul soarelui pana la asfintitul lui. Din Sion, care este intruparea frumusetii desavarsite, de acolo straluceste Dumnezeu. Dumnezeul nostru vine si nu tace. Inaintea Lui merge un foc mistuitor si imprejurul Lui o furtuna puternica. El striga spre ceruri sus si spre pamant, ca sa judece pe poporul Sau: „Strangeti-Mi pe credinciosii Mei, care au facut legamant cu Mine prin jertfa.” ( Psalm 50, 1-3 )
Da, cerul este locuinta celor care stiu sa renunte la sine si au placere sa se jertfeasca pe ei insisi pentru binele, fericirea si mantuirea altora. Insa psalmistul Asaf face in psalmul sau o asociere foarte ciudata, la care probabil nu ne-am gandit. Ce legatura poate exista intre ideea de „jertfa” si cea de „multumire”? Par sa fie doi termeni care nu au nimic in comun. Daca jertfa il costa pe cel care o aduce, fie ca e vorba de jertfele de animale din vechime, fie ca ne referim la sacrificiile unui om in favoarea altor oameni, in ce consta sacrificiul celui care isi manifesta recunostinta, multumindu-I binefacatorului sau?
Probabil ca in societatea cereasca, acolo unde traiesc doar fiinte neprihanite, asocierea dintre jertfa si multumire este nepotrivita. Fiintele sfinte care traiesc in cer nu trebuie sa renunte la nimic atunci cand Ii aduc laude lui Dumnezeu si isi manifesta recunostinta fatza de dragostea Sa. Pentru ele acest lucru este ceva firesc si spontan. Aceste fiinte nu isi impun sa-I multumeasca lui Dumnezeu, nu se forteaza sa faca acest gest.
Cu totul altfel stau lucrurile cu noi, fiinte decazute, urmarite de natura noastra pacatoasa ca de o umbra de care nu putem scapa. Un om care isi manifeste recunostinta fatza de Dumnezeu trebuie sa „jertfeasca” ceva la care el tine foarte mult. Stiti ce? Eul sau, vanitatea sa, ideea ca el poate sa-si rezolve singur problemele spirituale. El trebuie sa renunte la simtamantul atotsuficientei si la spiritul de independenta, recunoscand ca depinde de harul si indurarea lui Dumnezeu. El trebuie sa „jertfeasca” ideea la care tine atat de mult ca se poate mantui singur, recunoscand ca si Iona, rugandu-se in adancul marii, ca „mantuirea vine de la Domnul” ( Iona 2,9 )
„Caci prin har ati fost mantuiti, prin credinta. Si aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca sa nu se laude nimeni.” ( Efeseni 2,8.9 )
Omul care aduce lui Dumnezeu multumiri ca jertfa trebuie sa recunoasca faptul ca este dependent de Creatorul sau in fiecare clipa si pentru fiecare binecuvantare din aceasta viata, dar si pentru fiecare clipa si binecuvantare de care se va bucura in viata viitoare.
Nu este usor sa recunosti ca depinzi in totalitate de Dumnezeu. Naturii noastre decazute si independente nu-i place sa depinda de altcineva. De aceea, atunci cand ne manifestam recunostinta fatza de Dumnezeu, aducandu-I laude si multumiri, noi jertfim de fapt ceea ce avem mai scump: eul nostru. Iar lui Dumnezeu jertfe ca acestea Ii plac. Nu animale sacrificate, nu ritualuri fara sfarsit, nu ceremonii inutile, nu sacrificii pe care El nu le cere, ci predarea intregii noastre fiinte Lui „ca o jertfa vie, sfanta, placuta lui Dumnezeu. Aceasta va fi din partea voastra o slujba duhovniceasca.” ( Romani 12,1 )
Asadar, „prin El, sa aducem totdeauna lui Dumnezeu o jertfa de lauda, adica rodul buzelor care marturisesc Numele Lui.” ( Evrei 13,15 )
Lori Balogh
