Creati pentru a iubi
„Prea iubitilor, sa ne iubim unii pe altii, caci dragostea este de la Dumnezeu. Si oricine iubeste este nascut din Dumnezeu si cunoaste pe Dumnezeu. Cine nu iubeste, n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu este dragoste.”
( 1 Ioan 4,7.8 )
Bantuind lumea de mai bine de un secol si jumatate, evolutionismul are multe probleme nerezolvate. Fiind mai degraba o religie decat o stiinta ( caci se cere o credinta sensibil mai mare ca sa accepti evolutionismul in locul creationismului ), el considera fiinta umana nimic altceva decat o masinarie supravietuitoare, care s-a nascut din nimic si s-a dezvoltat de la sine, fara sa fie proiectata de o Inteligenta superioara.
Dintr-un punct de vedere, e de admirat aceasta credinta uriasa a sustinatorilor teoriei evolutiei. Noua, creationistilor, ne este necesara o credinta mult mai mica pentru a accepta ca toate minunile pe care le vedem in Univers, de la atom pana la ultima galaxie descoperita, sunt opera unui Proiectant inteligent, atotputernic si plin de afectiune pentru lucrarea mainilor Lui.
Insa teoria evolutiei ( ca sa nu o numim „religia evolutionista” ) are doua mari probleme care le da mari batai de cap sustinatorilor ei: incapacitatea teoriei de a explica: 1) existenta constiintei morale in fiinta umana si 2) nevoia sa existentiala de a iubi si a fi iubit. Si aceasta in conditiile in care fiinta umana este considerata a fi doar un animal evoluat prin mecanismul selectiei naturale si al mutatiilor genetice.
Daca omul ar fi produsul acestei „legi a junglei”, care face sa supravietuiasca doar exemplarele cele mai dotate si adaptate la mediu, de unde a aparut constiinta lui morala care se pune pur si simplu de-a curmezisul acestei legi? Exista in om un for moral superior care il opreste sa comita fapte imorale. Si chiar daca le comite, fie cel in cauza are mustrari de constiinta si incearca sa indrepte raul facut, fie cei din jur iau atitudine si incearca sa-l aduca pe cel gresit calea cea buna. De unde a „aterizat” in fiinta omului aceasta constiinta morala, care pur si simplu se opune legii selectiei naturale?
De ce s-au ascuns de Creatorul lor primii nostri parinti dupa ce au calcat porunca de a nu manca din pomul oprit? De ce inima imparatului David batea cu putere dupa ce a facut numaratoarea poporului? De ce Petru a plans cu amar dupa ce L-a tradat pe Domnul sau? Fiecare fiinta umana care traieste pe pamant se confrunta cu acest „judecator” moral nemilos care este propria sa constiinta.
Conform legii selectiei naturale, toti oamenii ar trebui sa dea din coate pentru a fi mai bine plasati in lupta pentru supravietuire; ar trebui sa-i ucida pe cei mai slabi si sa elimine orice concurenta; ar trebui sa fure ce apartine altora, sa minta si sa foloseasca orice tertip pentru a fi deasupra celorlalti. Lumea ar trebui sa fie o jungla in care sa nu existe compasiune, mila, empatie, spirit de intrajutorare, altruism si orice alta trasatura care caracterizeaza omenia.
Si totusi viata ne arata altceva. Daca omenirea ar fi produsul unei evolutii haotice, nu ar fi fost posibil sa vedem fapte de genul celor relatate mai jos:
Intr-o emisiune de televiziune, intitulata „Copiii spun lucruri trasnite”, prezentatorul a intrebat o fetita de 6-7 ani:
– „Cum arata dragostea ?” Dupa ce s-a gandit putin, fetita a raspuns:
– „Eu arat dragoste atunci cand, in pauza de la scoala, il las pe John sa bea apa inaintea mea de la robinetul de pe hol, in timp ce noi ceilalti copii asteptam la rand.”
– „Inseamna ca iti place foarte mult de John”, a intervenit prezentatorul. Fetita a zambit indelung, apoi a raspuns:
– „Asta-i dragostea, pentru ca nici macar nu-mi place de el !”
E greu de explicat gestul fetitei prin prisma luptei pentru supravietuire si a selectiei naturale pe care le promoveza evolutionismul, nu-i asa? Si totusi astfel de fapte de altruism si sacrificiu de sine au loc zilnic pe planeta pamant. De unde isi trag ele seva? O alta intamplare:
Un vizitator care se plimba intr-o zi intr-un cimitir, observa pe un om care era ocupat cu sadirea unor flori pe un mormant. Saditorul de flori a fost intrebat:
– „Este fiul dvs. ingropat aici?”
– „Nu”, raspunse omul.
– „Este poate fratele dvs sau vreo ruda a dvs…”
– „Nu, nu.”
Dupa ce lasase jos o scandurica pe care o tinuse in mana, omul raspunse:
– „Ei bine, iti voi istorisi povestea acestui mormant. Cand izbucni razboiul am fost si eu chemat la mobilizare. Eram sarac, aveam o sotie bolnava si 7 copii. Cu toate acestea m-am vazut silit sa-i parasesc deoarece nu aveam bani sa platesc un inlocuitor, asa cum mi-ar fi ingaduit pe atunci legea. Ma pregateam atunci de plecare, parasind familia pentru a merge la razboi contra inamicului. In ziua de dinaintea plecarii veni la mine un tanar, pe care-l cunosteam si imi zise:
– „Dumneata ai o familie numeroasa, eu sunt singur. Voi pleca eu in locul dumitale.” Si pleca in adevar in locul meu. Intr-o lupta crancena a fost ranit si dus la spital. Dupa lungi suferinte a murit si a fost ingropat aici. De atunci doream arzator sa vad mormantul sau. In vederea acestui scop am economisit atatia bani cat am putut si ieri am sosit. Abia astazi am reusit sa descopar locul unde este ingropat.”
In timp ce omul istorisea aceste lucruri, ochii i se umplura cu lacrimi. Lua scandurica pe care o lasase jos si o infipse in pamant. Sub numele soldatului erau scrise si urmatoarele cuvinte: „A murit pentru mine.”
Viata ne arata ca desi omul este decazut din punct de vedere moral, in el mai exista inca o scanteie de dragoste si omenie. De unde aceste reminiscente? De la creaturile inferioare din care afirma teoria evolutiei ca ne tragem?
Daca omul ar fi doar o masinarie biologica evoluata, doar produsul a milioane de asa-zisa evolutie, in care stramosii lui pe scara evolutiei s-au mancat unul pe altul, supravietuind doar cei mai puternici, de unde a aparut dragostea? De unde aceasta nevoie existentiala a fiintei umane de a iubi si a fi iubit?
In cartea sa „A God Named Desire”, Ty Gibson aminteste de un interviu pe care medicul si cercetatorul american Dean Ornish l-a luat unui numar de 22 de experti in diferite domenii de activitate. Concluziile acestui interviu au fost publicare de Dr. Ornish in cartea sa „Love and Survival”, devenita un bestseller.
Intrebarea de baza a fost: De ce sunt oamenii atat de vital dependenti de dragoste? In rezumat, raspunsurile oferite de cei 22 de experti au sunat cam asa: „Ei bine, e ciudat, nu-i asa? Nu stiu intr-adevar de ce.” Cei mai multi au invocat existenta unei energii interioare, vagi si impersonale. Concluzia la care a ajuns Dr. Ornish a fost: „Totusi misterul ramane. Nimeni nu poate explica pe deplin ce se intampla, de ce dragostea si intimitatea conteaza atat de mult.” ( 1 )
Cat de facil este sa explicam existenta dragostei, a nevoii de a iubi si a fi iubit, pe seama unei energii vagi, impersonale, in loc sa mergem la adevarata Cauza Primara, care este Dumnezeu! Caci „Dumnezeu este dragoste” ( 1 Ioan 4,8 ). Aceasta este insasi natura Lui, esenta Fiintei Sale.
Daca acceptam veridicitatea raportului Creatiei din prima carte a Bibliei, Geneza, intelegem si mai clar de unde exista in om aceasta nevoie existentiala de a iubi si a fi iubit. Daca Dumnezeu este dragoste, iar noi am fost creati dupa chipul si asemanarea Lui, este numai firesc ca si noi sa iubim si sa tanjim dupa iubire ( vezi Geneza 1,26.27 ).
In secolul al XIII-lea, imparatul german Frederick II al Sfantului Imperiu Roman, a facut un experiment de o cruzime rara. Prin acest experiment el dorea sa afle ce limba vor vorbi nou-nascutii daca nimeni nu va vorbi cu ei si nu-i va atinge. Speranta imparatului, pe care o dorea confirmata de experimentul sau crud, era ca acesti bebelusi sa vorbeasca limba germana fara sa-i invete cineva.
Nou-nascutii au fost luati cu forta de la parintii lor inca de la nastere, fiind incredintati unor infirmiere carora le-a interzis sa vorbeasca in auzul lor. O alta regula stricta era ca nimeni sa nu se atinga de trupurile copilasilor. Pentru a-i ingriji, infirmierele trebuiau sa foloseasca tot felul de ustensile care impiedicau contactul fizic direct intre ele si copii.
Experimentul nu a implinit asteptarile nemilosului imparat, insa a dezvaluit ceva foarte important legat de natura umana. Copiii nu au apucat sa creasca vorbind limba germana si nici vreo alta limba, caci toti, fara exceptie, au murit. In 1248, istoricul italian Salimbene a tras concluzia: „Ei ( copiii n.n. ) nu au putut trai fara mangaiere.”
Copilasii nu au putut supravietui fara simtamantul ca sunt iubiti si fara contactul fizic cu alti oameni. Desi din cale afara de crud si inuman, acest experiment a demonstrat cateva adevaruri esentiale legate de natura umana:
– Dragostea este principalul factor implicat in cresterea si dezvoltarea fiintei umane.
– Dragostea asigura sanatatea mentala, emotionala si fizica a omului.
– Tot ce promoveaza dragostea este vindecator, in timp ce tot ce incurajeaza izolarea, singuratatea, instrainarea si mania duce la boala, suferinta si moarte prematura.
– Fiinta umana este dependenta de a primi dragoste, afectiune si iertare, dar este dependenta in aceeasi masura si de nevoia de a oferi dragoste, afectiune si iertare. Nu e important doar cata dragoste primesti, ci mai ales cata dragoste oferi.
Alexandru Vlahuta spunea intr-una dintre cugetarile sale: „E o fericire sa fii iubit. E una si mai mare: sa iubesti. Cine le are pe amandoua e mai presus de lumea trupului; mai tare ca soarta, mai tare ca moartea.”
– Daruirea si primirea dragostei este vindecatoare atat pentru datator, cat si pentru primitor.
Stiinta secolului al XXI-lea nu poate explica de ce suntem atat de avizi dupa dragoste si de ce pur si simplu inflorim, ne dezvoltam si ne vindecam daca suntem iubiti si de ce ne ofilim in lipsa dragostei. O asistenta medicala povesteste o intamplare care a marcat-o profund:
“Era o dimineata aglomerata la cabinet cand, in jurul orei 08:30, intra un domn batran cu un deget bandajat. Imi spune imediat ca este foarte grabit caci are o intalnire fixata pentru ora 09:00. L-am invitat sa se aseze, stiind ca avea sa mai treaca cel putin o jumatate de ora pana sa apara medicul. Il observ cu cata nerabdare isi priveste ceasul la fiecare minut care trece.
Intre timp ma gandesc ca n-ar fi rau sa-i desfac bandajul si sa vad despre ce este vorba. Rana nu pare a fi asa de grava… In asteptarea medicului, ma decid sa-i dezinfectez rana si ma lansez intr-o mica conversatie. Il intreb cat de urgenta este intalnirea pe care o are si daca nu prefera sa astepte sosirea medicului pentru tratarea ranii. Imi raspunde ca trebuie sa mearga neaparat la casa de batrani, asa cum face de ani buni, ca sa ia micul dejun cu sotia.
Politicoasa, il intreb de sanatatea sotiei. Senin, batranul domn imi povesteste ca sotia, bolnava de Alzheimer, sta la casa de batrani de mai bine de 7 ani. Gandindu-ma ca intr-un moment de luciditate sotia putea fi agitata de intarzierea lui, ma grabesc sa-i tratez rana dar batranul imi explica ca ea nu-si mai aduce aminte de 5 ani cine este el… Si atunci il intreb mirata: “Si dvs. va duceti zilnic ca sa luati micul dejun impreuna?“. Cu un suras dulce si o mangaiere pe mana, imi raspunde: “E adevarat ca ea nu mai stie cine sunt eu, dar eu stiu bine cine este ea“.
Am ramas fara cuvinte si un fior m-a strabatut in timp ce ma uitam la batranul care se indeparta cu pasi grabiti. Mi-am inghitit lacrimile, spunandu-mi in sinea mea: “Asta este dragostea, asta este ceea ce imi doresc de la viata!…”
Da, exista in fiinta noastra aceasta aspiratie existentiala: de a iubi si a fi iubit. Mai mult decat atat, nimeni nu poate explica de ce tanjim dupa o calitate a dragostei pe care nu o gasim deloc in aceasta lume. Adica o dragoste care nu se va sfarsi niciodata, care va ramane neschimbata si care nu va scadea in intensitate.
O astfel de dragoste nu poate fi intalnita intre oameni, caci ei sunt limitati. Doar Dumnezeu poate satisface aceasta aspiratie a sufletului uman care pare sa fie inscrisa in codul sau genetic. Doar Dumnezeu poate oferi o dragoste fara sfarsit si neschimbata. O dragoste vesnica! Si ca sa ne linisteasca sufletele care tanjesc dupa o asemenea dragoste, Dumnezeu ne da o multime de asigurari ca El, doar El ne poate satisface aceasta nevoie:
„Domnul mi se arata de departe: „Te iubesc cu o iubire vesnica, de aceea iti pastrez bunatatea Mea.” ( Ieremia 31,3 )
„Caci Eu sunt Domnul Dumnezeul tau, Sfantul lui Israel, Mantuitorul tau! Eu dau Egiptul ca pret pentru rascumpararea ta, Etiopia si Saba in locul tau. De aceea, pentru ca ai pret in ochii Mei, pentru ca esti pretuit si te iubesc, dau oameni pentru tine si popoare pentru viata ta.” ( Isaia 43, 3.4 )
„Fiindca atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, ca a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica.” ( Ioan 3,16 )
C. S. Lewis afirma in cartea sa „Mere Christianity”: „Creaturile nu se nasc cu dorinte la care nu exista posibilitatea satisfacerii lor. Un bebelus simte foame; ei bine, exista un lucru care ii poate satisface foamea: mancarea. O ratusca vrea sa inoate: ei bine, exista un lucru care ii poate satisface dorinta: apa… Daca eu gasesc in mine o dorinta care nu poate fi satisfacuta in aceasta lume, cea mai probabila explicatie este ca eu am fost facut pentru alta lume.” ( 2 )
Intr-adevar, omul nu a fost proiectat de Creator pentru lumea pe care o vedem acum. El a fost conceput pentru o alta lume, infinit mai buna, o lume a iubirii desavarsite, a armoniei si a neprihanirii.
In scolile lumii copiii sunt invatati ca oamenii au evoluat de la forme inferioare ale existentei. Biblia ne invata insa cu totul altceva: Omenirea nu a evoluat, ci a involuat. Omul nu a fost candva mai putin din ceea ce este astazi. Dimpotriva, omul contemporan este mai putin decat ceea ce era la inceput. Cineva spunea ca omul de azi reprezinta doar „cioburile” omului de alta data.
Exista in fiecare om un simtamant al Paradisului pierdut, care candva a fost caminul nostru si in care dorim sa ne reintoarcem. Desi viata trepidanta pe care o avem ne face sa uitam adeseori acest camin ancestral, plin de caldura si iubire, avem uneori „flash”–uri care ne reamintesc de unde venim si unde am dori sa ne reintoarcem. Este vorba de asa-numitul „instinct al reintoarcerii acasa.” Iar acest instinct exista tocmai pentru ca exista o casa la care sa ne intoarcem!
Daca stramosii nostri ar fi amoebele, viermii, batracienii, mamiferele si primatele, de unde aceasta aspiratie spre un Paradis pierdut? Eventual ar trebui sa aspiram dupa acel haos primordial, acea „supa organica” in care se presupune ca au aparut primele forme de viata. Sa fie acest haos primordial „Paradisul” pierdut al evolutionistilor? De unde dar aceasta aspiratie? Stiinta tace in fatza unor astfel de intrebari. Doar Biblia ne poate oferi un raspuns care sa satisfaca dorinta noastra legitima de a sti de unde venim si cine suntem in realitate.
Ty Gibson, un autor american, a afirmat: „Mental, emotional si biologic am fost proiectati pentru dragoste de un Dumnezeu a carui esenta a naturii este dragostea.” ( 3 ) Da, nevoia de a iubi si a fi iubiti a fost inscrisa in ADN-ul nostru de catre un Creator care in esenta Lui este dragoste. Si pentru ca am fost creati dupa chipul si asemanarea Lui, suntem proiectati – spune acelasi autor, sa gandim, sa simtim si sa traim asa cum gandeste, simte si traieste Dumnezeu.
V-ati gandit vreodata ce s-ar fi intamplat daca esenta naturii divine nu ar fi fost dragostea? Daca in sanul Trinitatii nu ar fi existat relatii bazate pe dragoste, respect si pretuire, ci ar fi fost invidie, ura, rautate, concurenta si spirit de razbunare? In acest caz nu ar fi existat nicio diferenta intre religia Bibliei si religia vechilor greci in care zeii Olimpului se invidiau, se urau si se razbunau unul pe altul, fiind intr-o permanenta concurenta si confruntare.
De asemenea, nu ar fi fost nicio deosebire intre religia Bibliei si hinduismul Orientului Indepartat, in care un zeu din trinitatea hindusa creeaza ( Brahma ), in timp ce un al zeu principal distruge ( Shiva ). Iar zeii mai mici, dar foarte populari, cum este Krishna, se distreaza spargand cu prastia vasele de lut purtate pe cap de femeile indiene.
Indraznesc sa afirm ca daca esenta Dumnezeirii nu ar fi fost dragostea, Dumnezeu nici nu ar fi existat. Dupa cum nu exista in realitate nici zeii razbunatori ai Olimpului, nici cele trei milioane de zei mai mici sau mai mari ai hinduismului, care exista doar in imaginatia omului.
Scriitorul roman Marin Preda spunea intr-unul dintre romanele sale: „Daca dragoste nu e, nimic nu e.” Avea perfecta dreptate. Acolo unde nu e dragoste, nimic nu poate supravietui. Lipsa dragostei inseamna ura, rivalitate, indiferenta, concurenta, rautate, invidie si tot noianul de rele pe care le vedem in lumea noastra decazuta. Lipsa dragostei inseamna autodistrugere pana la haos. Inseamna neant.
Iata de ce Ioan, apostolul iubirii, ne indeamna de la inaltimea experientei sale de traire a catorva decenii alaturi de Dumnezeul dragostei: „Prea iubitilor, sa ne iubim unii pe altii, caci dragostea este de la Dumnezeu. Si oricine iubeste este nascut din Dumnezeu si cunoaste pe Dumnezeu. Cine nu iubeste, n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu este dragoste.” ( 1 Ioan 4,7.8 )
Probabil ca in niciun alt pasaj biblic nu intalnim aceeasi concentrare pe centimetru patrat a asocierii intre Numele lui Dumnezeu si dragoste. De cinci ori este amintit Numele lui Dumnezeu, de doua ori apare cuvantul „dragoste”, de trei ori este folosit verbul „a iubi” si o data intalnim apelativul „prea iubitilor”. Si asta in doar doua versete alcatuite din 37 de cuvinte!
Insa mai este ceva foarte important pe care il aminteste apostolul aici: cunoasterea lui Dumnezeu. La ce ne-ar folosi sa auzim sute de predici despre dragostea lui Dumnezeu, sa citim carti pe aceasta tema, sa citim chiar si Biblia si sa memoram cele mai frumoase fagaduinte care vorbesc despre El, daca noi insine nu gustam din acesata dragoste divina? Daca nu o cunoastem din propria noastra experienta de viata? Si cunoscand-o personal in relatia noastra cu El, sa fim incarcati cu parfumul ei pe care sa-l putem impartasi pretutindeni pe unde ne duc cararile vietii.
„Dumnezeu este dragoste” si acest lucru imi este de ajuns pentru a dori sa fiu ca El si alaturi de El o intreaga vesnicie.
Lori Balogh
Referinte:
( 1 ) Dr. Dean Ornish, „Love and Survival”, p. 171
( 2 ) C. S. Lewis, „Mere Christianity”, p. 106
( 3 ) Ty Gibson, „A God Named Desire”, p. 21
