Creați pentru a iubi
„Prea iubiților, să ne iubim unii pe alții, căci dragostea este de la Dumnezeu. Și oricine iubește este născut din Dumnezeu și cunoaște pe Dumnezeu. Cine nu iubește, n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este dragoste.”
1 Ioan 4:7,8
Bântuind lumea de mai bine de un secol și jumătate, evoluționismul are multe probleme nerezolvate. Fiind mai degrabă o religie decât o știință (căci se cere o credință sensibil mai mare ca să accepți evoluționismul în locul creaționismului), el considera ființa umană nimic altceva decât o mașinărie supraviețuitoare, care s-a născut din nimic și s-a dezvoltat de la sine, fără să fie proiectată de o Inteligență superioară.
Dintr-un punct de vedere, e de admirat această credință uriașă a susținătorilor teoriei evoluției. Nouă, creaționiștilor, ne este necesară o credință mult mai mică pentru a accepta că toate minunile pe care le vedem în Univers, de la atom până la ultima galaxie descoperită, sunt opera unui Proiectant inteligent, atotputernic și plin de afecțiune pentru lucrarea mâinilor Lui.
Însă teoria evoluției (ca să nu o numim „religia evoluționistă”) are două mari probleme care le dă mari bătăi de cap susținătorilor ei: incapacitatea teoriei de a explica: 1) existența conștiinței morale în ființa umană și 2) nevoia sa existențială de a iubi și a fi iubit. Și aceasta în condițiile în care ființa umană este considerată a fi doar un animal evoluat prin mecanismul selecției naturale și al mutațiilor genetice.
Dacă omul ar fi produsul acestei „legi a junglei”, care face să supraviețuiască doar exemplarele cele mai dotate și adaptate la mediu, de unde a apărut conștiința lui morală care se pune pur și simplu de-a curmezișul acestei legi? Există în om un for moral superior care îl oprește să comită fapte imorale. Și chiar dacă le comite, fie cel în cauză are mustrări de conștiință și încearcă să îndrepte răul făcut, fie cei din jur iau atitudine și încearcă să-l aducă pe cel greșit calea cea bună. De unde a „aterizat” în ființa omului această conștiință morală, care pur și simplu se opune legii selecției naturale?
De ce s-au ascuns de Creatorul lor primii noștri părinți după ce au călcat porunca de a nu mânca din pomul oprit? De ce inima împăratului David bătea cu putere după ce a făcut numărătoarea poporului? De ce Petru a plâns cu amar după ce L-a trădat pe Domnul său? Fiecare ființă umană care trăiește pe pământ se confruntă cu acest „judecător” moral nemilos care este propria sa conștiință.
Conform legii selecției naturale, toți oamenii ar trebui să dea din coate pentru a fi mai bine plasați în lupta pentru supraviețuire; ar trebui să-i ucidă pe cei mai slabi și să elimine orice concurență; ar trebui să fure ce aparține altora, să mintă și să folosească orice tertip pentru a fi deasupra celorlalți. Lumea ar trebui să fie o junglă în care să nu existe compasiune, milă, empatie, spirit de întrajutorare, altruism și orice altă trăsătură care caracterizează omenia.
Și totuși viața ne arată altceva. Dacă omenirea ar fi produsul unei evoluții haotice, nu ar fi fost posibil să vedem fapte de genul celor relatate mai jos: Într-o emisiune de televiziune, intitulată „Copiii spun lucruri trăsnite”, prezentatorul a întrebat o fetiță de 6‑7 ani:
„Cum arată dragostea?” După ce s-a gândit puțin, fetița a răspuns:
„Eu arăt dragoste atunci când, în pauza de la școală, îl las pe John să bea apă înaintea mea de la robinetul de pe hol, în timp ce noi ceilalți copii așteptăm la rând.”
„Înseamnă că îți place foarte mult de John” – a intervenit prezentatorul. Fetița a zâmbit îndelung, apoi a răspuns:
„Asta-i dragostea, pentru că nici măcar nu-mi place de el!”
E greu de explicat gestul fetiței prin prisma luptei pentru supraviețuire și a selecției naturale pe care le promovează evoluționismul, nu-i așa? Și totuși astfel de fapte de altruism și sacrificiu de sine au loc zilnic pe planeta pământ. De unde își trag ele seva?
O altă întâmplare: Un vizitator care se plimba într-o zi într-un cimitir, observă pe un om care era ocupat cu sădirea unor flori pe un mormânt. Săditorul de flori a fost întrebat:
„Este fiul dvs. îngropat aici?”
„Nu” – răspunse omul.
„Este poate fratele dvs. sau vreo rudă a dvs….”
„Nu, nu.” După ce lăsase jos o scândurică pe care o ținuse în mână, omul răspunse:
„Ei bine, îți voi istorisi povestea acestui mormânt. Când izbucni războiul am fost și eu chemat la mobilizare. Eram sărac, aveam o soție bolnavă și 7 copii. Cu toate acestea m-am văzut silit să-i părăsesc deoarece nu aveam bani să plătesc un înlocuitor, așa cum mi-ar fi îngăduit pe atunci legea. Mă pregăteam atunci de plecare, părăsind familia pentru a merge la război contra inamicului. În ziua de dinaintea plecării veni la mine un tânăr, pe care-l cunoșteam și îmi zise:
„Dumneata ai o familie numeroasă, eu sunt singur. Voi pleca eu în locul dumitale.” Și plecă în adevăr în locul meu. Într-o luptă crâncenă a fost rănit și dus la spital. După lungi suferințe a murit și a fost îngropat aici. De atunci doream arzător să văd mormântul său. În vederea acestui scop am economisit atâția bani cât am putut și ieri am sosit. Abia astăzi am reușit să descopăr locul unde este îngropat.”
În timp ce omul istorisea aceste lucruri, ochii i se umplură cu lacrimi. Luă scândurica pe care o lăsase jos și o înfipse în pământ. Sub numele soldatului erau scrise și următoarele cuvinte: „A murit pentru mine.”
Viața ne arată că deși omul este decăzut din punct de vedere moral, în el mai există încă o scânteie de dragoste și omenie. De unde aceste reminiscențe? De la creaturile inferioare din care afirmă teoria evoluției că ne tragem?
Dacă omul ar fi doar o mașinărie biologică evoluată, doar produsul a milioane de ani de așa-zisă evoluție, în care strămoșii lui pe scara evoluției s-au mâncat unul pe altul, supraviețuind doar cei mai puternici, de unde a apărut dragostea? De unde această nevoie existențială a ființei umane de a iubi și a fi iubit?
În cartea sa „A God Named Desire”, Ty Gibson amintește de un interviu pe care medicul și cercetătorul american Dean Ornish l-a luat unui număr de 22 de experți în diferite domenii de activitate. Concluziile acestui interviu au fost publicare de Dr. Ornish în cartea sa „Love and Survival”, devenită un bestseller.
Întrebarea de bază a fost: De ce sunt oamenii atât de vital dependenți de dragoste? În rezumat, răspunsurile oferite de cei 22 de experți au sunat cam așa: „Ei bine, e ciudat, nu-i așa? Nu știu într-adevăr de ce.” Cei mai mulți au invocat existența unei energii interioare, vagi și impersonale. Concluzia la care a ajuns Dr. Ornish a fost: „Totuși misterul rămâne. Nimeni nu poate explica pe deplin ce se întâmplă, de ce dragostea și intimitatea contează atât de mult” (1).
Cât de facil este să explicăm existența dragostei, a nevoii de a iubi și a fi iubit, pe seama unei energii vagi, impersonale, în loc să mergem la adevărata Cauză Primară, care este Dumnezeu! Căci „Dumnezeu este dragoste” (1 Ioan 4:8). Aceasta este însăși natura Lui, esența Ființei Sale.
Dacă acceptăm veridicitatea raportului Creației din prima carte a Bibliei – Geneza -, înțelegem și mai clar de unde există în om această nevoie existențială de a iubi și a fi iubit. Dacă Dumnezeu este dragoste, iar noi am fost creați după chipul și asemănarea Lui, este numai firesc ca și noi să iubim și să tânjim după iubire (vezi Geneza 1:26,27).
În secolul al XIII-lea, împăratul german Frederick II al Sfântului Imperiu Roman, a făcut un experiment de o cruzime rară. Prin acest experiment el dorea să afle ce limbă vor vorbi nou-născuții dacă nimeni nu va vorbi cu ei și nu-i va atinge. Speranța împăratului, pe care o dorea confirmată de experimentul său crud, era ca acești bebeluși să vorbească limba germană fără să-i învețe cineva.
Nou-născuții au fost luați cu forța de la părinții lor încă de la naștere, fiind încredințați unor infirmiere cărora le-a interzis să vorbească în auzul lor. O altă regulă strictă era ca nimeni să nu se atingă de trupurile copilașilor. Pentru a-i îngriji, infirmierele trebuiau să folosească tot felul de ustensile care împiedicau contactul fizic direct între ele și copii.
Experimentul nu a împlinit așteptările nemilosului împărat, însă a dezvăluit ceva foarte important legat de natura umană. Copiii nu au apucat să crească vorbind limba germană și nici vreo altă limbă, căci toți, fără excepție, au murit. În 1248, istoricul italian Salimbene a tras concluzia: „Ei (copiii n.n.) nu au putut trăi fără mângâiere.”
Copilașii nu au putut supraviețui fără simțământul că sunt iubiți și fără contactul fizic cu alți oameni. Deși din cale afară de crud și inuman, acest experiment a demonstrat câteva adevăruri esențiale legate de natura umană:
– Dragostea este principalul factor implicat în creșterea și dezvoltarea ființei umane.
– Dragostea asigură sănătatea mentală, emoțională și fizică a omului.
– Tot ce promovează dragostea este vindecător, în timp ce tot ce încurajează izolarea, singurătatea, înstrăinarea și mânia duce la boală, suferință și moarte prematură.
– Ființa umană este dependentă de a primi dragoste, afecțiune și iertare, dar este dependentă în aceeași măsură și de nevoia de a oferi dragoste, afecțiune și iertare. Nu e important doar câtă dragoste primești, ci mai ales câtă dragoste oferi.
Alexandru Vlahuță spunea în una dintre cugetările sale: „E o fericire să fii iubit. E una și mai mare: să iubești. Cine le are pe amândouă e mai presus de lumea trupului; mai tare ca soarta, mai tare ca moartea.”
– Dăruirea și primirea dragostei este vindecătoare atât pentru dătător, cât și pentru primitor.
Știința secolului al XXI-lea nu poate explica de ce suntem atât de avizi după dragoste și de ce pur și simplu înflorim, ne dezvoltăm și ne vindecăm dacă suntem iubiți și de ce ne ofilim în lipsa dragostei.
O asistentă medicală povestește o întâmplare care a marcat-o profund: „Era o dimineață aglomerată la cabinet când, în jurul orei 8:30, intră un domn bătrân cu un deget bandajat. Îmi spune imediat că este foarte grăbit căci are o întâlnire fixată pentru ora 9:00. L-am invitat să se așeze, știind că avea să mai treacă cel puțin o jumătate de oră până să apară medicul. Îl observ cu câtă nerăbdare își privește ceasul la fiecare minut care trece.
Între timp mă gândesc că n-ar fi rău să-i desfac bandajul și să văd despre ce este vorba. Rana nu pare a fi așa de gravă… În așteptarea medicului, mă decid să-i dezinfectez rana și mă lansez într-o mică conversație. Îl întreb cât de urgentă este întâlnirea pe care o are și dacă nu preferă să aștepte sosirea medicului pentru tratarea rănii. Îmi răspunde că trebuie să meargă neapărat la casa de bătrâni, așa cum face de ani buni, ca să ia micul dejun cu soția.
Politicoasă, îl întreb de sănătatea soției. Senin, bătrânul domn îmi povestește că soția, bolnavă de Alzheimer, stă la casa de bătrâni de mai bine de 7 ani. Gândindu-mă că într-un moment de luciditate soția putea fi agitată de întârzierea lui, mă grăbesc să-i tratez rana dar bătrânul îmi explică că ea nu-și mai aduce aminte de 5 ani cine este el… Și atunci îl întreb mirată: „Și dvs. vă duceți zilnic ca să luați micul dejun împreună?”. Cu un surâs dulce și o mângâiere pe mână, îmi răspunde: „E adevărat că ea nu mai știe cine sunt eu, dar eu știu bine cine este ea”.
Am rămas fără cuvinte și un fior m-a străbătut în timp ce mă uitam la bătrânul care se îndepărta cu pași grăbiți. Mi-am înghițit lacrimile, spunându-mi în sinea mea: „Asta este dragostea, asta este ceea ce îmi doresc de la viață! …”
Da, există în ființa noastră această aspirație existențială: de a iubi și a fi iubit. Mai mult decât atât, nimeni nu poate explica de ce tânjim după o calitate a dragostei pe care nu o găsim deloc în această lume. Adică o dragoste care nu se va sfârși niciodată, care va rămâne neschimbată și care nu va scădea în intensitate.
O astfel de dragoste nu poate fi întâlnită între oameni, căci ei sunt limitați. Doar Dumnezeu poate satisface această aspirație a sufletului uman care pare să fie înscrisă în codul său genetic. Doar Dumnezeu poate oferi o dragoste fără sfârșit și neschimbată. O dragoste veșnică! Și ca să ne liniștească sufletele care tânjesc după o asemenea dragoste, Dumnezeu ne dă o mulțime de asigurări că El, doar El ne poate satisface această nevoie:
„Domnul mi se arată de departe: „Te iubesc cu o iubire veșnică, de aceea îți păstrez bunătatea Mea” (Ieremia 31:3).
„Căci Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Sfântul lui Israel, Mântuitorul tău! Eu dau Egiptul ca preț pentru răscumpărarea ta, Etiopia și Saba în locul tău. De aceea, pentru că ai preț în ochii Mei, pentru că ești prețuit și te iubesc, dau oameni pentru tine și popoare pentru viața ta” (Isaia 43:3,4).
„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (Ioan 3:16).
C. S. Lewis afirmă în cartea sa „Mere Christianity”: „Creaturile nu se nasc cu dorințe la care nu există posibilitatea satisfacerii lor. Un bebeluș simte foame; ei bine, există un lucru care îi poate satisface foamea: mâncarea. O rățușca vrea să înoate: ei bine, există un lucru care îi poate satisface dorința: apa… Dacă eu găsesc în mine o dorință care nu poate fi satisfăcută în această lume, cea mai probabilă explicație este că eu am fost făcut pentru altă lume” (2).
Într-adevăr, omul nu a fost proiectat de Creator pentru lumea pe care o vedem acum. El a fost conceput pentru o altă lume, infinit mai bună, o lume a iubirii desăvârșite, a armoniei și a neprihănirii.
În școlile lumii copiii sunt învățați că oamenii au evoluat de la forme inferioare ale existenței. Biblia ne învață însă cu totul altceva: Omenirea nu a evoluat, ci a involuat. Omul nu a fost cândva mai puțin din ceea ce este astăzi. Dimpotrivă, omul contemporan este mai puțin decât ceea ce era la început. Cineva spunea că omul de azi reprezintă doar „cioburile” omului de altă dată.
Există în fiecare om un simțământ al Paradisului pierdut, care cândva a fost căminul nostru și în care dorim să ne reîntoarcem. Deși viața trepidantă pe care o avem ne face să uităm adeseori acest cămin ancestral, plin de căldură și iubire, avem uneori „flash”-uri care ne reamintesc de unde venim și unde am dori să ne reîntoarcem. Este vorba de așa-numitul „instinct al reîntoarcerii acasă.” Acest instinct există tocmai pentru că există o casă la care să ne întoarcem!
Dacă strămoșii noștri ar fi amoebele, viermii, batracienii, mamiferele și primatele, de unde această aspirație spre un Paradis pierdut? Eventual ar trebui să aspirăm după acel haos primordial, acea „supă organică” în care se presupune că au apărut primele forme de viață. Să fie acest haos primordial „Paradisul” pierdut al evoluționiștilor? De unde dar această aspirație?
Știința tace în fața unor astfel de întrebări. Doar Biblia ne poate oferi un răspuns care să satisfacă dorința noastră legitimă de a ști de unde venim și cine suntem în realitate. Ty Gibson, un autor american, a afirmat: „Mental, emoțional și biologic am fost proiectați pentru dragoste de un Dumnezeu a cărui esență a naturii este dragostea” (3).
Da, nevoia de a iubi și a fi iubiți a fost înscrisă în ADN-ul nostru de către un Creator care în esența Lui este dragoste. Și pentru că am fost creați după chipul și asemănarea Lui, suntem proiectați – spune același autor, să gândim, să simțim și să trăim așa cum gândește, simte și trăiește Dumnezeu.
V-ați gândit vreodată ce s-ar fi întâmplat dacă esența naturii divine nu ar fi fost dragostea? Dacă în sânul Trinității nu ar fi existat relații bazate pe dragoste, respect și prețuire, ci ar fi fost invidie, ură, răutate, concurență și spirit de răzbunare? În acest caz nu ar fi existat nicio diferență între religia Bibliei și religia vechilor greci în care zeii Olimpului se invidiau, se urau și se răzbunau unul pe altul, fiind într-o permanentă concurență și confruntare.
De asemenea, nu ar fi fost nicio deosebire între religia Bibliei și hinduismul Orientului Îndepărtat, în care un zeu din trinitatea hindusă creează (Brahma), în timp ce un al zeu principal distruge (Shiva). Iar zeii mai mici, dar foarte populari, cum este Krishna, se distrează spărgând cu praștia vasele de lut purtate pe cap de femeile indiene.
Îndrăznesc să afirm că dacă esența Dumnezeirii nu ar fi fost dragostea, Dumnezeu nici nu ar fi existat. După cum nu există în realitate nici zeii răzbunători ai Olimpului, nici cele trei milioane de zei mai mici sau mai mari ai hinduismului, care există doar în imaginația omului.
Scriitorul român Marin Preda spunea într-unul dintre romanele sale: „Dacă dragoste nu e, nimic nu e.” Avea perfectă dreptate. Acolo unde nu e dragoste, nimic nu poate supraviețui. Lipsa dragostei înseamnă ură, rivalitate, indiferență, concurență, răutate, invidie și tot noianul de rele pe care le vedem în lumea noastră decăzută. Lipsa dragostei înseamnă autodistrugere până la haos. Înseamnă neant.
Iată de ce Ioan, apostolul iubirii, ne îndeamnă de la înălțimea experienței sale de trăire a câtorva decenii alături de Dumnezeul dragostei: „Prea iubiților, să ne iubim unii pe alții, căci dragostea este de la Dumnezeu. Și oricine iubește este născut din Dumnezeu și cunoaște pe Dumnezeu. Cine nu iubește, n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este dragoste” (1 Ioan 4:7,8).
Probabil că în niciun alt pasaj biblic nu întâlnim aceeași concentrare pe centimetru pătrat a asocierii între Numele lui Dumnezeu și dragoste. De cinci ori este amintit Numele lui Dumnezeu, de două ori apare cuvântul „dragoste”, de trei ori este folosit verbul „a iubi” și o dată întâlnim apelativul „prea iubiților”. Și asta în doar două versete alcătuite din 37 de cuvinte!
Însă mai este ceva foarte important pe care îl amintește apostolul aici: cunoașterea lui Dumnezeu. La ce ne-ar folosi să auzim sute de predici despre dragostea lui Dumnezeu, să citim cărți pe această temă, să citim chiar și Biblia și să memorăm cele mai frumoase făgăduințe care vorbesc despre El, dacă noi înșine nu gustăm din această dragoste divină?
Dacă nu o cunoaștem din propria noastră experiență de viață?
Și cunoscând-o personal în relația noastră cu El, să fim încărcați cu parfumul ei pe care să-l putem împărtăși pretutindeni pe unde ne duc cărările vieții.
„Dumnezeu este dragoste” și acest lucru îmi este de ajuns pentru a dori să fiu ca El și alături de El o întreagă veșnicie.
Lori Balogh
Referințe:
(1) Dr. Dean Ornish, „Love and Survival”, p. 171
(2) C. S. Lewis, „Mere Christianity”, p. 106
(3) Ty Gibson, „A God Named Desire”, p. 21
