Dragostea ucide?

Dragostea ucide?

O nouă Evanghelie?

Religia creștină este supranumită „religia iubirii”. Și aceasta pentru simplul motiv că obiectul închinării este Dumnezeul dragostei, care a creat totul din dragoste, care a alcătuit un Plan de Mântuire din dragoste și care va recrea totul, restabilind armonia universală, tot din dragoste pentru creaturile Sale. Argumentul suprem? Crucea de pe Golgota, unde Dumnezeul dragostei S-a jertfit pe Sine pentru salvarea unor creaturi nevrednice ca noi, oamenii.

Până aici totul este bine și frumos, dacă în ecuația revelației biblice nu ar intra și noțiunile de mânie, pedeapsă și moarte, legate de Același Dumnezeu al dragostei. Și pentru că aceste noțiuni sunt deosebit de sensibile pentru om, mai ales atunci când sunt legate de Numele lui Dumnezeu, apar o serie de dileme: Dumnezeu, care este Dătătorul vieții, este și Cel care ia viața? Poate dragostea desăvârșită să facă rău? Poate un Tată ceresc iubitor să-Și ucidă copiii, chiar dacă aceștia sunt răi și incurabili? Moartea celor răi este un rău sau un bine pentru Creația lui Dumnezeu?

Astfel de întrebări, asociate cu o înțelegere îngustă a noțiunii de „dragoste”, au dus la apariția în creștinism a unui curent de gândire care se vrea a fi o nouă Evanghelie care trebuie dusă lumii întregi. În rezumat, acest curent teologic, de altfel foarte atrăgător pentru natura umană, susține următoarele idei (acestea pot fi întâlnite în diferite postări pe această temă pe internet):

– A susține că Dumnezeu îi pedepsește și îi ucide pe oamenii păcătoși reprezintă o călcare a Poruncii a III-a: „Să nu iei în deșert Numele Domnului, Dumnezeului tău; căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în deșert Numele Lui” (Exodul 20:7). De aceea, a afirma că Dumnezeu Își îneacă copiii neascultători (vezi istoria Potopului: Geneza cap. 6‑8), îi va arde în focul gheenei pe nelegiuiți (vezi Apocalipsa 20:9,10,14,15 despre „iazul de foc”) și îi tăie cu sabia poporului Său pe nelegiuiții din Canaan până nu mai rămâne niciunul, înseamnă a-L acuza pe Dumnezeu de fapte foarte grave care Îi afectează Numele înaintea întregului Univers. (apropo, chiar Porunca a III-a vorbește despre pedeapsa divină!).

– A gândi despre Dumnezeul dragostei că Își ucide copiii, chiar dacă aceștia sunt răi și răzvrătiți, e periculos, dând naștere la sintagma: „Eu te-am făcut, tot eu te omor.” Această gândire echivalează cu a-L considera pe Dumnezeu un „criminal cu sânge rece”, un „ucigaș”, un „judecător nemilos”, un „călău” și „nesimțitor” față de creaturile Sale.

– Este un nonsens să credem că Autorul Creației vrea să o distrugă. Dătătorul vieții nu are cum să distrugă viața.

– Dumnezeu nu ucide pe nimeni pentru că El nu vrea răul nimănui. Ideea că Dumnezeu ia viața este o „minciună satanică”, un „basm religios”, o „minciună cu parfum de adevăr”. Cei ce susțin o astfel de minciună nu pot face parte din grupul celor 140 000, despre care Biblia afirmă că „în gura lor nu s-a găsit minciună” (Apocalipsa 14:1).

– Dacă dragostea ar ucide, ea ar genera frică. Iar Dumnezeu nu dorește să-I slujim din frică. Singurul mod în care Dumnezeu îl pedepsește pe omul păcătos este acela de a Se retrage din viața lui, lăsându-l pe păcătosul incurabil la discreția lui Satana. Dumnezeu nu omoară direct pe nimeni; lucrarea aceasta o face Nimicitorul, Satana.

Trecând în revistă afirmațiile susținătorilor acestui curent teologic, mă întreb dacă Dumnezeu are într-adevăr nevoie de avocați care să-I apere reputația. Nu pot să nu mă gândesc în acest context la dialogul dintre Iov și prietenii săi care, în râvna lor pentru Numele Lui, au ajuns să afirme neadevăruri pentru a-L apăra pe Dumnezeu. Iov a observat „derapajul” așa-zișilor prieteni și i-a mustrat fără ocolișuri: „Vreți să vorbiți lucruri nedrepte din dragoste pentru Dumnezeu? Și să spuneți minciuni ca să-L apărați? Vreți să țineți cu El și să faceți pe apărătorii lui Dumnezeu? Dacă vă va cerceta El, va găsi bine oare? Sau vreți să-L înșelați cum înșelați pe un om? Nu, nu, ci El vă va osândi, dacă în ascuns nu lucrați decât părtinindu-L pe El!” (Iov 13:7‑10).

În final Dumnezeu i-a osândit pe acești „avocați” fără contract, chiar dacă aceștia au vrut să apere onoarea și Numele lui Dumnezeu.

Atenție la „șanțuri”!

Privind la ceea ce se întâmplă pe tărâmul doctrinelor biblice, nu pot să nu-i dau dreptate celui care a făcut următoarea afirmație pilduitoare: „La fiecare kilometru de drum există doi kilometri de șanțuri.” Adică la fiecare doctrină biblică clar prezentată în Scriptură există cel puțin două extreme, doua învățături eronate care îi conduc pe oameni într-o direcție greșită.

În ceea ce privește caracterul lui Dumnezeu, cele două „șanțuri’ sunt evidente. Unul dintre ele este învățătura despre iadul veșnic, potrivit căreia Dumnezeu i-ar pedepsi pe oamenii incurabili de păcătoși în chinuri fără sfârșit. Această învățătură, deși nu este biblică, este foarte populară între creștini. Din nefericire însă, ea aruncă o umbra deasă asupra caracterului lui Dumnezeu.

Cum ar putea un Tată iubitor, despre care Biblia afirmă că este drept în toate căile Lui (vezi Apocalipsa 15:3) să-i chinuie veșnic pe niște copii ai Săi care au păcătuit într-o viața limitată de 70‑80 de ani? Nici instanțele omenești, oricât ar fi de nedrepte, nu dau astfel de sentințe înfiorătoare. Cu atât mai puțin ar face un Dumnezeu al dragostei și al dreptății acest lucru!

Al doilea „șanț” în care cad unii creștini este învățătura despre un Dumnezeu care este atât de bun încât nu pedepsește niciodată în mod activ pe nimeni, ci doar Se retrage din viața omului păcătos, lăsându-l să suporte consecințele propriilor sale alegeri. Lucru care este în parte adevărat! (și „șanțurile” merg paralel cu drumul cel bun, nu-i așa?).

Este adevărat că acum, trăind în timp de har și nu de judecată, Dumnezeu nu pedepsește în mod direct decât doar ocazional și doar atunci când El crede că trebuie intervenit direct în conflictul dintre bine și rău. În majoritatea cazurilor, El îl lăsă pe om să suporte consecințele alegerii lui de a trăi departe de Creator, Izvorul vieții. Așa cum se exprimă apostolul Pavel în Epistola către romani, Dumnezeu îi lasă pe acești oameni „în voia minții lor blestemate, ca să facă lucruri neîngăduite” (Romani 1:28).

Dar acest lucru nu înseamnă că Dumnezeu rămâne impasibil la tot ce se întâmplă sub cer, fără să intervină în dinamica conflictului dintre bine și rău. Deci, atenție la cele două „șanțuri” care, deși merg paralel cu drumul (ele pot conține unele adevăruri biblice), sunt totuși pline de tot felul de lucruri urâte! Cine vrea să ajungă la destinație mergând nu pe drum, ci prin șanțuri, oricare ar fi acestea, nu va ajunge niciodată la țintă.

„Și viața veșnică este aceasta…”

De ce înaintarea noastră spre cer, mergând nu pe drumul curat și neted, ci prin „șanțurile” unor concepții greșite despre Dumnezeu, este primejdios? Iată câteva motive:

1) Cunoașterea lui Dumnezeu (a adevăratului Său caracter, a planurilor și intențiilor Sale, a motivațiilor care stau la baza acțiunilor Sale) nu este un lucru de mică importanță. Dimpotrivă, Domnul Iisus a legat însăși viața veșnică de această cunoaștere: „Și viața veșnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat și pe Iisus Christos pe care L-ai trimis Tu” (Ioan 17:3).

2) O imagine falsă despre Dumnezeu, cultivată în această viață, ne va pune în fața unor surprize uriașe în ziua în care vom sta față în față cu Creatorul nostru. Noi L-am cunoscut într-un fel, iar El este în realitate cu totul altfel. Cum să petreci veșnicia alături de un Dumnezeu pe care L-ai cunoscut în mod greșit și care acum nu mai corespunde așteptărilor tale? Nu vei fi un străin pentru El, iar El un străin pentru tine?

3) Imaginea pe care o avem despre Dumnezeu și caracterul Său ne modelează viața. Dacă îmi însușesc imaginea unui Dumnezeu sever, care pedepsește la infinit cu chinuri de nedescris păcatele săvârșite într-o viață limitată, și eu voi fi tentat să fiu excesiv de sever în relațiile pe care le am cu semenii mei.

Îi voi amenința la tot pasul cu focul iadului pe cei care nu fac cum vreau sau cum cred eu că e bine. De ce? Pentru că, spune apostolul Pavel: „suntem schimbați în același chip al Lui” (2 Corinteni 3:18). Dimpotrivă, dacă ni-L imaginăm pe Dumnezeu ca pe un bunic mereu zâmbitor și tolerant față de orice năzbâtie a nepoților săi, fără să intervină, să disciplineze și să îndrepte relele făcute, voi fi tentat să duc o viață cu multe lacune morale. Mă voi baza pe faptul că Îl cunosc ca fiind un Dumnezeu atât de bun încât mă va primi în cer oricâte păcate mi-aș permite în viața mea.

Cunoașterea lui Dumnezeu nu este doar o teorie căreia îi șade bine să stea în bibliotecile noastre. Ea ne modelează viața fie în bine, fie în rău, indiferent dacă suntem sau nu conștienți de acest lucru.

4) Felul în care Îl cunoaștem pe Dumnezeu Îl poate onora, sau dimpotrivă, Îl poate dezonora înaintea Universului. De aici și ținta-program a apostolului Pavel pentru propria sa viață: „Să-L cunosc pe El și puterea învierii Lui și părtășia suferințelor Lui, și să mă fac asemenea cu moartea Lui, ca să ajung cu orice chip, dacă voi putea, la învierea din morți” (Filipeni 3:10,11).

Același apostol le scrie credincioșilor din Efes că slujbele din Biserică (apostolii, evangheliștii, profeții și învățătorii) au fost rânduite de Dumnezeu, printre altele, pentru a ajunge toți la „unirea credinței și a cunoștinței Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălțimea staturii plinătății lui Christos” (Efeseni 4:11‑13).

5) Dumnezeul Scripturii, fiind un Dumnezeu al dragostei, dorește să aibă cu copiii Săi o relație bazată pe dragoste. Însă se pune întrebarea dacă poți avea o relație de dragoste autentică cu un Dumnezeu despre care crezi că îi chinuie veșnic în focul iadului pe copiii Săi care au păcătuit într-un fel sau altul într-o viață totuși limitată.

Dar dacă te afli în celălalt „șanț” și crezi despre Dumnezeu că nu intervine niciodată să frâneze răul în lume, din viața bisericii tale sau chiar din familia ta, rămânând „neputincios” în fața răului, mai poți clădi o relație de dragoste cu El? Poți avea încredere într-un părinte care stă cu mâinile în sân, văzându-și copilul bătut și maltratat de golanii de pe stradă?

Da, cunoașterea lui Dumnezeu nu este o teorie frumoasă de care trebuie să se ocupe doar teologii creștini. Ea este însăși viața noastră: atât cea actuală, cât și cea veșnică. Cei care nu-L cunosc în această viață pe Dumnezeu în adevărata lumină vor avea marea surpriză neplăcută ca la sfârșit, când El va trage linia, să audă unele dintre cele mai teribile cuvinte care le vor fi date muritorilor să le audă: „Atunci le voi spune curat: „Niciodată nu v-am cunoscut; depărtați-vă de la Mine voi toți care lucrați fărădelege!” (Matei 7:23).

Biblia are ceva de spus

Așa cum am afirmat mai devreme, acum trăim într-un timp de har divin, nu de judecată. Este timpul îndelungii răbdări a lui Dumnezeu față de o lume care „zace în cel rău” (1 Ioan 5:19) și care împlinește „poftele” Diavolului (vezi Ioan 8:44). Totuși, din rațiuni pe care Dumnezeu le cunoaște cel mai bine, în anumite momente ale istoriei El a intervenit direct și proactiv, uneori pedepsindu-i pe păcătoși, alteori luându-le viața. Și toate acestea cu scopul de a frâna dezvoltarea răului, de a împiedica autodistrugerea omenirii sau pentru a-Și ocroti propriul Său popor.

Oricât ar încerca unii „avocați” neangajați să-L apere pe Dumnezeu, oferind fel de fel de explicații sofisticate cu privire la acțiunile Sale de disciplinare, nu putem ignora unele fapte și împrejurări în care Dumnezeu S-a dovedit a fi proactiv, nu doar retrăgându-Se pasiv din viața păcătoșilor. Iată câteva astfel de împrejurări:

– După căderea în păcat a primilor noștri părinți și rostirea blestemului asupra pământului, Creatorul a luat o măsură radicală și concretă pentru a-l împiedica pe om să se mai hrănească cu fructele pomului vieții: „Domnul Dumnezeu a zis: „Iată că omul a ajuns ca unul dintre Noi, cunoscând binele și răul. Să-l împiedicăm dar acum că nu cumva să-și întindă mâna să ia și din pomul vieții, să mănânce din el și să trăiască în veci. De aceea Domnul Dumnezeu l-a izgonit din grădina Edenului ca să lucreze pământul din care fusese luat” (Geneza 3:22,23).

Verbele „a împiedica” și „a izgoni” arătă spre o acțiune a Creatorului având scopul de a împiedica un rău și mai mare. E adevărat că în acest caz nu putem vorbi de ucidere directă a vreunui om de către Dumnezeu, însă chiar faptul că omul a fost izgonit din Eden pentru a nu mai avea acces la pomul vieții a trasat direcția spre care urma să se îndrepte omul: mormântul.

– La 1656 de ani de la Creație a avut loc cataclismul Potopului, în care o întreagă civilizație a fost distrusă, cu excepția a opt oameni. Putem crede că Potopul a fost provocat de Satana și îngerii cei răi, așa cum susțin apărătorii noii teorii? Biblia nu ne oferă niciun indiciu că Satana și îngerii săi ar fi fost implicați în acest dezastru mondial. Satana poate fi acuzat ca fiind autorul moral al stării decăzute a lumii de atunci, în calitate de ispititor. Dimpotrivă, Dumnezeu este Cel care a observat starea lumii antediluviene, a hotărât distrugerea ei și a adus la îndeplinire hotărârea Sa.

„Sfârșitul oricărei făpturi este hotărât înaintea Mea” – spune Creatorul după ce constată starea decăzută și iremediabilă a lumii (Geneza 6:13). Apoi tot El îi comunică lui Noe decizia Sa: „Am să șterg de pe fața pământului pe omul pe care l-am făcut” (Geneza 6:7). „După șapte zile voi face să ploaie pe pământ 40 de zile și 40 de nopți și voi șterge astfel de pe fața pământului toate făpturile pe care le-am făcut” (Geneza 7:4).

Se poate observa că toate verbele folosite în acest context sunt la persoana I singular: „am să șterg”, „voi face”, „voi șterge”, ceea ce arată că Potopul nu a fost o acțiune a altcuiva. Cu atât mai puțin Potopul nu a fost o acțiune a Diavolului.

Ce rațiune l-ar fi împins pe Satana să-și ucidă supușii pământeni până la ultimul? Dacă el este un ucigaș (și într-adevăr este! – vezi Ioan 8:44), ținta lui ar fi fost copiii lui Dumnezeu din acea vreme, nu cei care i se închinau lui. Orice dictator din istorie a dorit să aibă cât mai mulți supuși și astfel să stăpânească peste cât mai mulți oameni. Dictatorii îi elimină doar pe cei care li se opun, nu și pe cei care li se supun.

Însuși Domnul Christos ne învață că „dacă Satana scoate afară pe Satana, este dezbinat; deci cum poate dăinui împărăția lui” (Matei 12:26)? Dacă Satana ar fi la originea Potopului, mă întreb: De ce nu îi ucide el și pe îngerii care îi sunt loiali? De ce doar pe oamenii care îi sunt loiali ar încerca Satana să-i distrugă?

– Cazul cetăților prospere și decadente din valea Iordanului, Sodoma și Gomora, reprezintă un alt caz în care Dumnezeu a pedepsit în mod activ o civilizație nelegiuită. În mijlocirea sa pentru cetățile din valea Iordanului, Avraam I se adresează lui Dumnezeu într-o asemenea manieră încât reiese clar că Dumnezeu este autorul distrugerii acestor cetăți:

„Vei nimici Tu oare și pe cel bun împreună cu cel rău?” (Geneza 18:23). Avraam știa că pedeapsa care era hotărâtă îi aparținea lui Dumnezeu, nu lui Satana. Avraam mijlocește înaintea lui Dumnezeu, nu înaintea lui Satana pentru cruțarea acestor cetăți. Cât despre raportul biblic care descrie distrugerea acestor patru cetăți din valea Iordanului, lucrurile sunt cât se poate de clare:

„Atunci Domnul a făcut să ploaie peste Sodoma și peste Gomora pucioasă și foc de la Domnul din cer (nu din arsenalul Diavolului! n.n.). A nimicit cu desăvârșire cetățile acelea, toată câmpia și pe toți locuitorii cetăților și tot ce creștea pe pământ” (Geneza 19:24,25).

Din orice unghi am privi raportul biblic, e nevoie de o imaginație prea bogată pentru a pune pe seama lui Satana distrugerea acestor cetăți nelegiuite. Să lăsăm Cuvântul lui Dumnezeu să ne transmită ce are de transmis și să nu-l răstălmăcim pentru a-l potrivi cu ideile noastre preconcepute!

– Exemplele biblice pot continua, toate indicându-L pe Dumnezeu ca factor activ în pedepsirea oamenilor nelegiuiți:

„Er, întâiul născut al lui Iuda, era rău înaintea Domnului. Și Domnul l-a omorât” (Geneza 38:7; 1 Cronici 2:3).

„Ce făcea el (Onan n.n.) n-a plăcut Domnului care l-a omorât și pe el” (Geneza 38:10).

Dumnezeu l-a avertizat pe faraon cu privire la plaga a 10‑a: „Lăsă pe fiul Meu să plece ca să-Mi slujească; dacă nu vrei să-l lași să plece, voi ucide pe fiul tău, pe întâiul tău născut” (Exodul 4:23).

Plăgile căzute peste egipteni au fost acțiunea directă a lui Dumnezeu. Despre plaga a 10‑a raportul biblic spune că „la miezul nopții Domnul a lovit pe toți întâii născuți din țara Egiptului” (Exodul 12:29).

Revolta lui Core, Datan și Abiram a fost pedepsită de Însuși Dumnezeu care i-a spus lui Moise în toiul răscoalei: „Despărțiți-vă din mijlocul acestei adunări și-i voi topi într-o clipă” (Numeri 16:21). La fel s-a întâmplat a doua zi când poporul s-a revoltat din nou (vezi Numeri 16:45).

Nabal, bogatul nerecunoscător pentru binele făcut lui de David și tovarășii săi, a suferit și el pedeapsa divină, căci „Domnul a lovit pe Nabal și a murit” (1 Samuel 25:38).

Lista poate continua, conținând nume ca Ieroboam (vezi 2 Cronici 13:20), Ioram (vezi 2 Cronici 21:18,19), fiii lui Eli (vezi 1 Samuel 2:25), Anania și Safira (vezi Fapte 5:1‑11), Nadab și Abihu (vezi Leviticul 10:1,2), Uza (vezi 2 Samuel 6:7) etc.

La toate aceste exemple concrete de intervenție divină directă trebuie să adăugăm afirmația pe care Dumnezeu Însuși o face în cântarea lui Moise: „Să știi dar că Eu sunt Dumnezeu și că nu este alt Dumnezeu afară de Mine; Eu dau viață și Eu omor; Eu rănesc și Eu tămăduiesc și nimeni nu poate scoate pe cineva din mâna Mea” (Deuteronomul 32:34).

Cântarea Anei, mama lui Samuel, conține de asemenea o afirmație despre dreptul și autoritatea lui Dumnezeu de a lua viața omului atunci când El consideră că acest lucru este necesar: „Domnul omoară și învie; El pogoară în locuința morților și El scoate de acolo; Domnul sărăcește și El îmbogățește, El smerește și El înalță” (1 Samuel 2:6,7).

Însă dacă toate aceste situații în care Dumnezeu a intervenit în mod activ pentru a opri un rău mai mare poate fi interpretat și răstălmăcit într-un fel sau altul, oare cum vom putea interpreta afirmațiile clare și fără echivoc ale Mântuitorului care le spunea ucenicilor Săi: „Vă spun vouă, prietenii Mei: Să nu vă temeți de cei ce ucid trupul și după aceea nu mai pot face nimic. Am să vă arăt de cine să vă temeți. Temeți-vă de Acela care, după ce a ucis, are puterea să arunce în gheenă. Da, vă spun, de El să vă temeți!” (Luca 12:4,5)?

Dragostea poate să ucidă?

În introducerea epistolei sale, apostolul Iacov afirmă un adevăr clar: „Nimeni, când este ispitit, să nu zică: „Sunt ispitit de Dumnezeu”. Căci Dumnezeu nu poate fi ispitit ca să facă rău și El Însuși nu ispitește pe nimeni” (Iacov 1:13).

Pornind de la afirmația clară și adevărată că Dumnezeu nu poate să facă rău, unii creștini au tras concluzia că Dumnezeu nu ucide pe nimeni. Căci ce rău mai mare îi poți face unei ființe vii decât să-i iei viața? Mai mult decât atât, în gândirea unora apare o incompatibilitate între marele adevăr exprimat de apostolul Ioan: „Dumnezeu este dragoste” (1 Ioan 4:8) și ideea că acest Dumnezeu îi poate ucide pe copiii Săi rebeli. Care părinte normal de pe acest pământ își ucide propriul său copil când greșește?

Privind lucrurile la suprafața lor, într-adevăr, se pot naște astfel de dileme. Lucrul acesta se întâmplă mai ales atunci când înțelegem dragostea lui Dumnezeu ca fiind doar o emoție sau un sentiment, și nu o înțelegem ca fiind un principiu. Dacă credem afirmația apostolului Ioan că Dumnezeu este dragoste, trebuie să înțelegem că însăși natura lui Dumnezeu este dragoste.

Ce înseamnă acest lucru? Că tot ceea ce gândește, plănuiește și înfăptuiește El poartă pecetea dragostei. Adică atât harul, iertarea, bunătatea și îndelunga Sa răbdare cu omul păcătos, dar și dreptatea, disciplina și judecata pe care El o rostește împotriva păcatului și a celor care se lipesc de el.

Problema pe care o au adepții noului curent teologic este aceea că ei înțeleg dragostea, în general, și dragostea lui Dumnezeu, în special, doar ca pe o emoție iresponsabilă și nu ca pe un principiu care stă la baza guvernării lui Dumnezeu. Creatorul nostru oferă cu bucurie har, iertare și mântuire tuturor celor care se încred în El și acceptă jertfa Fiului Său. El Însuși afirmă lucrul acesta sub jurământ:

„Pe viața Mea”, zice Domnul, Dumnezeu, „că nu doresc moartea păcătosului, ci să se întoarcă de la calea lui și să trăiască. Întoarceți-vă, întoarceți-vă de la calea voastră cea rea! De ce vreți să muriți voi, casa lui Israel?” (Ezechiel 33:11; vezi și cap. 20:23).

Fiul lui Dumnezeu a întărit acest adevăr în discuția nocturnă pe care a purtat-o cu Nicodim: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (Ioan 3:16).

De partea lor, apostolii au întărit ideea că Dumnezeu dorește mântuirea unui număr cât mai mare de oameni: „Lucrul acesta este bun și bine primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, care voiește ca toți oamenii să vină la cunoștința adevărului” (1 Timotei 2:3,4). „Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinței Lui, cum cred unii; ci are o îndelungă răbdare pentru voi și dorește ca niciunul să nu piară, ci toți să vină la pocăință” (2 Petru 3:9).

Ce se întâmplă însă atunci când omul respinge în mod repetat și definitiv harul lui Dumnezeu? Nu rămâne decât ca cealaltă fațetă a dragostei divine să intre în rol: aplicarea dreptății prin pedepsirea celor păcătoși și nimicirea lor, pentru ca păcatul să nu fie perpetuat veșnic. În contextul luptei dintre bine și rău, indignarea lui Dumnezeu față de răul existent în lume (mânia Sa) și intervențiile Sale directe pentru a opri ca acest rău să se extindă, punând în pericol nu doar existența copiilor Săi credincioși, ci chiar a civilizației umane, sunt pe deplin justificate și reprezintă o dovadă a dragostei Sale responsabile față de Creația Sa.

Dacă nu ar fi intrat păcatul în Creația lui Dumnezeu, mai întâi în cer și apoi pe pământ, noi nu am fi cunoscut niciodată această dimensiune a dragostei divine: aceea a judecății și a pedepsirii păcatului până la nimicirea lui totală. De aceea profetul Isaia numește această fațetă a dragostei lui Dumnezeu „o lucrare ciudată”, străină de voința Sa, neplăcută, dar necesară pentru binele comun: „Căci Domnul Se va scula, ca la muntele Perațim, și Se va mânia ca în valea Gabaonului, ca să-Și facă lucrarea, lucrarea Lui ciudată, ca să-Și împlinească lucrul, lucrul Lui nemaiauzit” (Isaia 28:21).

Acțiunea de pedepsire a păcătosului și de nimicire a celor irecuperabili nu Îi este plăcută lui Dumnezeu. Dar este necesară. Inima Sa de Tată suferă când trebuie să pedepsească, dar pentru binele omului și a Universului este necesar să o facă. „Cum să te dau, Efraime? Cum să te predau, Israele? Cum să-ți fac ca Admei? Cum să te fac ca Țeboimul? Mi se zbate inima în Mine și tot lăuntrul Mi se mișcă de milă” (Osea 11:8).

Este foarte adevărat că omul, prin alegerile sale greșite, se rupe de Izvorul vieții. Însă decizia ca „suflarea de viața” să se întoarcă la El, Dătătorul vieții, Îi aparține în exclusivitate Creatorului. Prin Porunca a VI-a nouă , oamenilor, ne este interzis să luăm viața vreunui semen al nostru. Și asta pentru simplul motiv că nu noi am dat acea viață.

De aceea, oamenii care iau viața altor oameni sunt considerați ucigași și criminali, fiind pedepsiți ca atare. În cazul Creatorului lucrurile sunt cu totul diferite. El are tot dreptul să dea viață, dar și să ia viața unei creaturi, atunci când faptele acesteia pun în pericol existența altor creaturi. Creatorul poate să retragă scânteia de viață de la un om care se dovedește a fi irecuperabil din punct de vedere moral, fără ca El să fie ucigaș și criminal.

Mă întreb: De ce oare ne este teamă să afirmăm că Dumnezeu omoară o creatură căreia tot El i-a dat viață? De ce ne punem întrebări cu privire la dragostea lui Dumnezeu atunci când vedem că El judecă și pedepsește păcatul și pe păcătoși? V-ați întrebat cum ar arăta dragostea (fie a lui Dumnezeu, fie a oricărei ființe inteligente create) dacă aceasta nu ar avea limite?

Augustin spunea: „Iubește și fă ce vrei!” Cât se poate de fals! Afirmația lui Augustin se potrivește pentru o lume desăvârșită, fără păcat. În lumea noastră decăzută afirmația să nu este valabilă. De ce? Pentru simplul motiv că dragostea a fost pervertită. Iar una dintre cauzele pervertirii ei este tocmai depășirea limitelor.

Nu, într-o lume decăzută, în care întâlnim ADN-ul păcatului în cele mai mici lucruri, dragostea trebuie să aibă limite. Iar limitele dragostei sunt dreptatea. O dragoste fără limitele dreptății devine imorală și, în consecință, își pierde esența.

Un om care „se îndrăgostește” de bunurile altuia și le ia cu forța devine un hoț. Un om care face același lucru cu partenerul de viață al semenului său devine un adulterin. Iar un om care se iubește pe sine mai mult decât este normal devine un egoist nesuferit. În aceste cazuri, mai poate fi adevărată afirmația lui Augustin: „Iubește și fă ce vrei!”?

Dumnezeu este dragoste! Însă dragostea Sa are limite. Dumnezeu iartă, însă iertarea Sa are limite. Dumnezeu acordă timp de har, însă acest timp are limite. Când păcatul și păcătoșii trec de „linia roșie”, ca în cazul civilizației antediluviene și a Sodomei și Gomorei, intervine cea de-a doua latură a dragostei divine: dreptatea și judecata.

Cine ar dori să aibă un partener de viață care să nu ia atitudine și să sară în ajutor atunci când cineva vrea să ne facă rău? Care părinte ar sta cu mâinile în sân privind cum copilul lui este bătut și jefuit de golanii de pe stradă? Dacă noi, oamenii, știm să ne apreciem unii pe alții când intervenim activ să oprim răul, de ce oare ne e teamă să credem că Dumnezeu nu doar Se retrage lăcrimând văzând cum păcatul se înmulțește pe pământ, ci dimpotrivă, Se indignează și intervine activ pentru a frâna răspândirea lui și pentru a-Și ocroti copiii?

O dragoste care nu se indignează când vede nedreptatea crescând în lume și care nu acționează în favoarea binelui, nu mai poate fi numită dragoste, ci slăbiciune. Dorește cineva să se închine unui Dumnezeu slab și neputincios, care doar plânge văzând răul înmulțindu-se, pentru ca apoi să Se retragă, lăsându-Și creaturile să suporte consecințele? E liber să o facă! Eu aș avea îndoieli serioase cu privire la dragostea unui astfel de Dumnezeu.

Să nu ne fie teamă să credem într-un Dumnezeu care știe să pedepsească păcatul și pe păcătoși chiar înainte de judecata finală, atunci când El consideră că este nevoie. De ce să nu ne fie teamă? Pentru că El este și va rămâne dragoste în orice împrejurări. Chiar și atunci când îi va nimici pe păcătoșii irecuperabili la sfârșitul judecății finale? Da, chiar și atunci El va fi dragoste. Dacă Dumnezeu nu i-ar nimici pe aceștia, ci le-ar oferi viața veșnică în prezența Sa, această viața eternă va fi un adevărat iad pentru ei.

Cum ar putea ei, care în ziua cea mare a judecății lui Dumnezeu vor striga la munți și la stânci: „Cădeți peste noi și ascundeți-ne de Fața Celui ce șade pe scaunul de domnie și de mânia Mielului” (Apocalipsa 6:16) să suporte o întreagă veșnicie prezența unui Dumnezeu sfânt, pe care L-au sfidat toată viața și care acum le este un străin?

Pentru acești oameni moartea va fi o adevărată eliberare. Deși ni se pare total nefiresc, moartea în acest caz va fi tot o manifestare a dragostei divine. Cât despre această viață și intervențiile lui Dumnezeu pentru a opri răul, să luăm aminte la cele scrise de apostolul Pavel în finalul Epistolei către evrei:

„Fiule, nu disprețui pedeapsa Domnului și nu-ți pierde inima când ești mustrat de El. Căci Domnul pedepsește pe cine-l iubește și bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primește (nu Satana, nu consecințele păcatului, ci El, Domnul! n.n.). Suferiți pedeapsa! Dumnezeu Se poartă cu voi ca și cu niște fii. Căci care este fiul pe care nu-l pedepsește tatăl? Dar dacă sunteți scutiți de pedeapsă, de care toți au parte, sunteți niște feciori din curvie, iar nu fii.

Și apoi, dacă părinții noștri trupești ne-au pedepsit și tot le-am dat cinstea cuvenită, nu trebuie oare cu atât mai mult să ne supunem Tatălui duhurilor și să trăim? Căci ei, în adevăr, ne pedepseau pentru puține zile, cum credeau ei că e bine; dar Dumnezeu ne pedepsește pentru binele nostru, ca să ne facă părtași sfințeniei Lui.

Este adevărat că orice pedeapsă, deocamdată, pare o pricină de întristare și nu de bucurie; dar mai pe urmă aduce celor ce au trecut prin școala ei roada dătătoare de pace a neprihănirii” (Evrei 12:5‑11).

Faptul că Dumnezeu poate și vrea să pedepsească răul, uneori până la nimicirea păcătoșilor irecuperabili, este cea mai bună garanție că Împărăția Sa este veșnică, iar guvernarea Sa asigură stabilitate, armonie și fericire deplină în întreaga Sa Creație.

Binecuvântat să fie Dumnezeu, pentru că deși Se mânie pe păcat, îl iubește totuși pe păcătos! „Dumnezeu este dragoste” (1 Ioan 4:8).

Lori Balogh