Dragostea ucide?

Dragostea ucide?

 

O noua Evanghelie?

     Religia crestina este supranumita „religia iubirii”. Si aceasta pentru simplul motiv ca obiectul inchinarii este un Dumnezeu al dragostei, care a creat totul din dragoste, care a alcatuit un Plan al Mantuirii din dragoste si care va recrea totul, restabilind armonia universala, tot din dragoste pentru creaturile Sale. Argumentul suprem? Crucea de pe Golgota, unde Dumnezeul dragostei S-a jertfit pe Sine pentru salvarea unor creaturi nevrednice ca noi, oamenii.

Pana aici totul este bine si frumos, daca in ecuatia revelatiei biblice nu ar intra si notiunile de manie, pedeapsa si moarte, legate de Acelasi Dumnezeu al dragostei. Si pentru ca aceste notiuni sunt deosebit de sensibile pentru om, mai ales atunci cand sunt legate de Numele lui Dumnezeu, apar o serie de dileme: Dumnezeu, care este Datatorul vietii, este si Cel care ia viata? Poate dragostea desavarsita sa faca rau? Poate un Tata ceresc iubitor sa-Si ucida copiii, chiar daca acestia sunt rai si incurabili? Moartea celor rai este un rau sau un bine pentru Creatia lui Dumnezeu?

Astfel de intrebari, asociate cu o intelegere ingusta a notiunii de „dragoste”, au dus la aparitia in crestinism a unui curent de gandire care se vrea a fi o noua Evanghelie care trebuie dusa lumii intregi. In rezumat, acest curent teologic, de altfel foarte atragator pentru natura umana, sustine urmatoarele idei ( acestea pot fi intalnite in diferite postari pe aceasta tema pe internet):

– A sustine ca Dumnezeu ii pedepseste si ii ucide pe oamenii pacatosi reprezinta o calcare a Poruncii a III-a: „Sa nu iei in desert Numele Domnului, Dumnezeului tau; caci Domnul nu va lasa nepedepsit pe cel ce va lua in desert Numele Lui.” ( Exodul 20,7 ). De aceea, a afirma ca Dumnezeu Isi ineaca copiii neascultatori ( vezi istoria Potopului: Geneza cap. 6-8 ), ii va arde in focul gheenei pe nelegiuiti ( vezi Apocalipsa 20, 9.10.14.15 despre „iazul de foc” ) si ii taie cu sabia poporului Sau pe nelegiuitii din Canaan pana nu mai ramane niciunul, inseamna a-L acuza pe Dumnezeu de fapte foarte grave care Ii afecteaza Numele inaintea intregului Univers. ( apropo, chiat Porunca a III-a vorbeste despre pedeapsa divina! ).

– A gandi despre Dumnezeul dragostei ca Isi ucide copiii, chiar daca acestia sunt rai si razvratiti, e periculos, dand nastere la sintagma: „Eu te-am facut, tot eu te omor.” Aceasta gandire echivaleaza cu a-L considera pe Dumnezeu un „criminal cu sange rece”, un „ucigas”, un „judecator nemilos”, un „calau” si „nesimtitor” fatza de creaturile Sale.

– Este un nonsens sa credem ca Autorul Creatiei vrea sa o distruga. Datatorul vietii nu are cum sa distruga viata.

– Dumnezeu nu ucide pe nimeni pentru ca El nu vrea raul nimanui. Ideea ca Dumnezeu ia viata este o „minciuna satanica”, un „basm religios”, o „minciuna cu parfum de adevar”. Cei ce sustin o astfel de minciuna nu pot face parte din grupul celor 140 000 despre care Biblia afirma ca „in gura lor nu s-a gasit minciuna.” ( Apocalipsa 14,1 )

– Daca dragostea ar ucide, ea ar genera frica. Iar Dumnezeu nu doreste sa-I slujim din frica. Singurul mod in care Dumnezeu il pedepseste pe omul pacatos este acela de a Se retrage din viata lui, lasandu-l pe pacatosul incurabil la discretia lui Satana. Dumnezeu nu omoara direct pe nimeni; lucrarea aceasta o face Nimicitorul, Satana.

Trecand in revista afirmatiile sustinatorilor acestui curent teologic, ma intreb daca Dumnezeu are intr-adevar nevoie de avocati care sa-I apere reputatia. Nu pot sa nu ma gandesc in acest context la dialogul dintre Iov si prietenii sai care, in ravna lor pentru Numele Lui, au ajuns sa afirme neadevaruri pentru a-L apara pe Dumnezeu. Iov a observat „derapajul” asa-zisilor prieteni si i-a mustrat fara ocolisuri:

„Vreti sa vorbiti lucruri nedrepte din dragoste pentru Dumnezeu? Si sa spuneti minciuni ca sa-L aparati? Vreti sa tineti cu El si sa faceti pe aparatorii lui Dumnezeu? Daca va va cerceta El, va gasi bine oare? Sau vreti sa-L inselati cum inselati pe un om? Nu, nu, ci El va va osandi, daca in ascuns nu lucrati decat partinindu-L pe El!” ( Iov 13,7-10 )

In final Dumnezeu i-a osandit pe acesti „avocati” fara contract, chiar daca acestia au vrut sa apere onoarea si Numele lui Dumnezeu.

 

Atentie la „santuri”!

     Privind la ceea ce se intampla pe taramul doctrinelor biblice, nu pot sa nu-i dau dreptate celui care a facut urmatoarea afirmatie pilduitoare: „La fiecare kilometru de drum exista doi kilometri de santuri.” Adica la fiecare doctrina biblica clar prezentata in Scriptura exista cel putin doua extreme, doua invataturi eronate care ii conduc pe oameni intr-o directie gresita.

In ceea ce priveste caracterul lui Dumnezeu, cele doua „santuri’ sunt evidente. Unul dintre ele este invatatura despre iadul vesnic, potrivit careia Dumnezeu i-ar pedepsi pe oamenii incurabili de pacatosi in chinuri fara sfarsit. Aceasta invatatura, desi nu este biblica, este foarte populara intre crestini. Din nefericire insa, ea arunca o umbra deasa asupra caracterului lui Dumnezeu.

Cum ar putea un Tata iubitor, despre care Biblia afirma ca este drept in toate caile Lui ( vezi Apocalipsa 15,3 ) sa-i chinuie vesnic pe niste copii ai Sai care au pacatuit intr-o viata limitata de 70-80 de ani? Nici instantele omenesti, oricat ar fi de nedrepte, nu dau astfel de sentinte infioratoare. Cu atat mai putin ar face un Dumnezeu al dragostei si al dreptatii acest lucru!

Al doilea „sant” in care cad unii crestini este invatatura despre un Dumnezeu care este atat de bun incat nu pedepseste niciodata in mod activ pe nimeni, ci doar Se retrage din viata omului pacatos, lasandu-l sa suporte consecintele propriilor sale alegeri. Lucru care este in parte adevarat! ( si „santurile” merg paralel cu drumul cel bun, nu-i asa? )

Este adevarat ca acum, traind in timp de har si nu de judecata, Dumnezeu nu pedepseste in mod direct decat doar ocazional si doar atunci cand El crede ca trebuie intervenit direct in conflictul dintre bine si rau. In majoritatea cazurilor, El il lasa pe om sa suporte consecintele alegerii lui de a trai departe de Creator, Izvorul vietii. Asa cum se exprima apostolul Pavel in Epistola catre romani, Dumnezeu ii lasa pe acesti oameni „in voia mintii lor blestemate, ca sa faca lucruri neingaduite” ( Romani 1,28 )

Dar acest lucru nu inseamna ca Dumnezeu ramane impasibil la tot ce se intampla sub cer, fara sa intervina in dinamica conflictului dintre bine si rau. Deci, atentie la cele doua „santuri” care, desi merg paralel cu drumul ( ele pot contine unele adevaruri biblice ), sunt totusi pline de tot felul de lucruri urate! Cine vrea sa ajunga la destinatie mergand nu pe drum, ci prin santuri, oricare ar fi acestea, nu va ajunge niciodata la tinta.

 

„Si viata vesnica este aceasta…”

 

De ce inaintarea noastra spre cer, mergand nu pe drumul curat si neted, ci prin „santurile” unor conceptii gresite despre Dumnezeu, este primejdios? Iata cateva motive:

1) Cunoasterea lui Dumnezeu ( a adevaratului Sau caracter, a planurilor si intentiilor Sale, a motivatiilor care stau la baza actiunilor Sale ) nu este un lucru de mica importanta. Dimpotriva, Domnul Iisus a legat insasi viata vesnica de aceasta cunoastere: „Si viata vesnica este aceasta: sa Te cunoasca pe Tine, singurul Dumnezeu adevarat si pe Iisus Christos pe care L-ai trimis Tu.” ( Ioan 17,3 )

2) O imagine falsa despre Dumnezeu, cultivata in aceasta viata, ne va pune in fatza unor surprize uriase in ziua in care vom sta fatza in fatza cu Creatorul nostru. Noi L-am cunoscut intr-un fel, iar El este in realitate cu totul altfel. Cum sa petreci vesnicia alaturi de un Dumnezeu pe care L-ai cunoscut in mod gresit si care acum nu mai corespunde asteptarilor tale? Nu vei fi un strain pentru El, iar El un strain pentru tine?

3) Imaginea pe care o avem despre Dumnezeu si caracterul Sau ne modeleaza viata. Daca imi insusesc imaginea unui Dumnezeu sever, care pedepseste la infinit cu chinuri de nedescris pacatele savarsite intr-o viata limitata, si eu voi fi tentat sa fiu excesiv de sever in relatiile pe care le am cu semenii mei.

Ii voi ameninta la tot pasul cu focul iadului pe cei care nu fac cum vreau sau cum cred eu ca e bine. De ce? Pentru ca, spune apostolul Pavel: „suntem schimbati in acelasi chip al Lui” ( 2 Corinteni 3,18 ). Dimpotriva, daca ni-L imaginam pe Dumnezeu ca pe un bunic mereu zambitor si tolerant fatza de orice nazbatie a nepotilor sai, fara sa intervina, sa disciplineze si sa indrepte relele facute, voi fi tentat sa duc o viata cu multe lacune morale. Ma voi baza pe faptul ca Il cunosc ca fiind un Dumnezeu atat de bun incat ma va primi in cer oricate pacate mi-as permite in viata mea.

Cunoasterea lui Dumnezeu nu este doar o teorie careia ii sade bine sa stea in bibliotecile noastre. Ea ne modeleaza viata fie in bine, fie in rau, indiferent daca suntem sau nu constienti de acest lucru.

4) Felul in care Il cunoastem pe Dumnezeu Il poate onora, sau dimpotriva, Il poate dezonora inaintea Universului. De aici si tinta-program a apostolului Pavel pentu propria sa viata: „Sa-L cunosc pe El si puterea invierii Lui si partasia suferintelor Lui, si sa ma fac asemenea cu moartea Lui, ca sa ajung cu orice chip, daca voi putea, la invierea din morti” ( Filipeni 3,10.11 )

Acelasi apostol le scrie credinciosilor din Efes ca slujbele din Biserica ( apostolii, evanghelistii, profetii si invatatorii ) au fost randuite de Dumnezeu, printre altele, pentru a ajunge toti la ”unirea credintei si a cunostintei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la inaltimea staturii plinatatii lui Christos” ( Efeseni 4,11-13 )

5) Dumnezeul Scripturii, fiind un Dumnezeu al dragostei, doreste sa aibe cu copiii Sai o relatie bazata pe dragoste. Insa se pune intrebarea daca poti avea o relatie de dragoste autentica cu un Dumnezeu despre care crezi ca ii chinuie vesnic in focul iadului pe copiii Sai care au pacatuit intr-un fel sau altul intr-o viata totusi limitata.

Dar daca te afli in celalalt „sant” si crezi despre Dumnezeu ca nu intervine niciodata sa franeze raul in lume, din viata bisericii tale sau chiar din familia ta, ramanand „neputincios” in fatza raului, mai poti cladi o relatie de dragoste cu El? Poti avea incredere intr-un parinte care sta cu mainile in san, vazandu-si copilul batut si maltratat de golanii de pe strada?

Da, cunoasterea lui Dumnezeu nu este o teorie frumoasa de care trebuie sa se ocupe doar teologii crestini. Ea este insasi viata noastra: atat cea actuala, cat si cea vesnica. Cei care nu-L cunosc in aceasta viata pe Dumnezeu in adevarata lumina vor avea marea surpriza neplacuta ca la sfarsit, cand El va trage linia, sa auda unele dintre cele mai teribile cuvinte care le vor fi date muritorilor sa le auda: „Atunci le voi spune curat: „Niciodata nu v-am cunoscut; departati-va de la Mine voi toti care lucrati faradelege!” ( Matei 7, 23 )

 

Biblia are ceva de spus

 

Asa cum am afirmat mai devreme, acum traim intr-un timp de har divin, nu de judecata. Este timpul indelungei rabdari a lui Dumnezeu fatza de o lume care „zace in cel rau” ( 1 Ioan 5,19 ) si care implineste „poftele” Diavolului ( vezi Ioan 8,44 ). Totusi, din ratiuni pe care Dumnezeu le cunoaste cel mai bine, in anumite momente ale istoriei El a intervenit direct si proactiv, uneori pedepsindu-i pe pacatosi, alteori luandu-le viata. Si toate acestea cu scopul de a frana dezvoltarea raului, de a impiedica autodistrugerea omenirii sau pentru a-Si ocroti propriul Sau popor.

Oricat ar incerca unii „avocati” neangajati sa-L apere pe Dumnezeu, oferind fel de fel de explicatii sofisticate cu privire la actiunile Sale de disciplinare, nu putem ignora unele fapte si imprejurari in care Dumnezeu S-a dovedit a fi proactiv, nu doar retragandu-Se pasiv din viata pacatosilor. Iata cateva astfel de imprejurari:

– Dupa caderea in pacat a primilor nostri parinti si rostirea blestemului asupra pamantului, Creatorul a luat o masura radicala si concreta pentru a-l impiedica pe om sa se mai hraneasca cu fructele pomului vietii.

     „Domnul Dumnezeu a zis: „Iata ca omul a ajuns ca unul dintre Noi, cunoscand binele si raul. Sa-l impiedicam dar acum ca nu cumva sa-si intinda mana sa ia si din pomul vietii, sa manance din el si sa traiasca in veci. De aceea Domnul Dumnezeu l-a izgonit din gradina Edenului ca sa lucreze pamantul din care fusese luat.” ( Geneza 3,22.23 )

Verbele „a impiedica” si „a izgoni” arata spre o actiune a Creatorului avand scopul de a impiedica  un rau si mai mare. E adevarat ca in acest caz nu putem vorbi de ucidere directa a vreunui om de catre Dumnezeu, insa chiar faptul ca omul a fost izgonit din Eden pentru a nu mai avea acces la pomul vietii a trasat directia spre care urma sa se indrepte omul: mormantul.

– La 1656 de ani de la Creatiune a avut loc cataclismul Potopului, in care o intreaga civilizatie a fost distrusa, cu exceptia a opt oameni. Putem crede ca Potopul a fost provocat de Satana si ingerii cei rai, asa cum sustin aparatorii noii teorii? Biblia nu ne ofera niciun indiciu ca Satana si ingerii sai ar fi fost implicati in acest dezastru mondial. Satana poate fi acuzat ca fiind autorul moral al starii decazute a lumii de atunci, in calitate de ispititor. Dimpotriva, Dumnezeu este Cel care a observat starea lumii antediluviene, a hotarat distrugerea ei si a adus la indeplinire hotararea Sa.

Sfarsitul oricarei fapturi este hotarat inaintea Mea”, spune Creatorul dupa ce constata starea decazuta si iremediabila a lumii ( Geneza 6,13 ). Apoi tot El ii comunica lui Noe decizia Sa: Am sa sterg de pe fatza pamantului pe omul pe care l-am facut” ( Geneza 6,7 ). „Dupa sapte zile voi face sa ploaie pe pamant 40 de zile si 40 de nopti si voi sterge astfel de pe fatza pamantului toate fapturile pe care le-am facut” ( Geneza 7,4 ).

Se poate observa ca toate verbele folosite in acest context sunt la persoana I singular: „am sa sterg”, „voi face”, „voi sterge”, ceea ce arata ca Potopul nu a fost o actiune a altcuiva. Cu atat mai putin Potopul nu a fost o actiune a Diavolului.

Ce ratiune l-ar fi impins pe Satana sa-si ucida supusii pamanteni pana la ultimul? Daca el este un ucigas ( si intr-adevar este!  vezi Ioan 8,44 ), tinta lui ar fi fost copiii lui Dumnezeu din acea vreme, nu cei care i se inchinau lui. Orice dictator din istorie a dorit sa aiba cat mai multi supusi si astfel sa stapaneasca peste cat mai multi oameni. Dictatorii ii elimina doar pe cei care li se opun, nu si pe cei care li se supun.

Insusi Domnul Christos ne invata ca „daca Satana scoate afara pe Satana, este dezbinat; deci cum poate dainui imparatia lui?”  ( Matei 12,26 ) Daca Satana ar fi la originea Potopului, ma intreb: De ce nu ii ucide el si pe ingerii care ii sunt loiali? De ce doar pe oamenii care ii sunt loiali ar incerca Satana sa-i distruga?

– Cazul cetatilor prospere si decadente din valea Iordanului, Sodoma si Gomora, reprezinta un alt caz in care Dumnezeu a pedepsit in mod activ o civilizatie nelegiuita. In mijlocirea sa pentru cetatile din valea Iordanului, Avraam I se adreseaza lui Dumnezeu intr-o asemenea maniera incat reiese clar ca Dumnezeu este autorul distrugerii acestor cetati:

     „Vei nimici Tu oare si pe cel bun impreuna cu cel rau?” ( Geneza 18,23 ). Avraam stia ca pedeapsa care era hotarata ii apartinea lui Dumnezeu, nu lui Satana. Avraam mijloceste inaintea lui Dumnezeu, nu inaintea lui Satana pentru crutarea acestor cetati. Cat despre raportul biblic care descrie distrugerea acestor patru cetati din valea Iordanului, lucrurile sunt cat se poate de clare:

     „Atunci Domnul a facut sa ploaie peste Sodoma si peste Gomora pucioasa si foc de la Domnul din cer ( nu din arsenalul Diavolului! ) A nimicit cu desavarsire cetatile acelea, toata campia si pe toti locuitorii cetatilor si tot ce crestea pe pamant.” ( Geneza 19, 24.25 )

Din orice unghi am privi raportul biblic, e nevoie de o imaginatie prea bogata pentru a pune pe seama lui Satana distrugerea acestor cetati nelegiuite. Sa lasam Cuvantul lui Dumnezeu sa ne transmita ce are de transmis si sa nu-l rastalmacim pentru a-l potrivi cu ideile noastre preconcepute!

– Exemplele biblice pot contiuna, toate indicandu-L pe Dumnezeu ca factor activ in pedepsirea oamenilor nelegiuiti:

„Er, inataiul nascut al lui Iuda, era rau inaintea Domnului. Si Domnul l-a omorat.” ( Geneza 38,7; 1 Cronici 2,3 )

     „Ce facea el ( Onan n.n. ) n-a placut Domnului care l-a omorat si pe el.”( Geneza 38,10 )

Dumnezeu l-a avertizat pe faraon cu privire la plaga a 10-a: „Lasa pe fiul Meu sa plece ca sa-Mi slujeasca; daca nu vrei sa-l lasi sa plece, voi ucide pe fiul tau, pe intaiul tau nascut” ( Exodul 4,23 )

Plagile cazute peste egipteni au fost actiunea directa a lui Dumnezeu. Despre plaga a 10-a raportul biblic spune ca „la miezul noptii Domnul a lovit pe toti intaii nascuti din tara Egiptului.” ( Exodul 12,29 )

Revolta lui Core, Datan si Abiram a fost pedepsita de Insusi Dumnezeu care i-a spus lui Moise in toiul rascoalei: „Despartiti-va din mijlocul acestei adunari si-i voi topi intr-o clipa” ( Numeri 16,21 ) La fel s-a intamplat a doua zi cand poporul s-a revoltat din nou ( vezi Numeri 16,45 )

Nabal, bogatul nerecunoscator pentru binele facut lui de David si tovarasii sai, a suferit si el pedeapsa divina, caci Domnul a lovit pe Nabal si a murit” ( 1 Samuel 25,38 )

Lista poate continua, continand nume ca Ieroboam ( vezi 2 Cronici 13,20 ), Ioram ( vezi 2 Cronici 21,18.19 ), fiii lui Eli ( vezi 1 Samuel 2,25 ), Anania si Safira ( vezi Fapte 5,1-11 ), Nadab si Abihu ( vezi Leviticul 10,1.2 ), Uza ( vezi 2 Samuel 6,7 ) s.a.

La toate aceste exemple concrete de interventie divina directa trebuie sa adaugam afirmatia pe care Dumnezeu Insusi o face in cantarea lui Moise: „Sa stii dar ca Eu sunt Dumnezeu si ca nu este alt Dumnezeu afara de Mine; Eu dau viata si Eu omor; Eu ranesc si Eu tamaduiesc si nimeni nu poate scoate pe cineva din mana Mea.” ( Deuteronomul 32,34 )

Cantarea Anei, mama lui Samuel, contine de asemenea o afirmatie despre dreptul si autoritatea lui Dumnezeu de a lua viata omului atunci cand El considera ca acest lucru este necesar: Domnul omoara si invie; El pogoara in locuinta mortilor si El scoate de acolo; Domnul saraceste si El imobogateste, El smereste si El inalta.” ( 1 Samuel 2,6.7 )

Insa daca toate aceste situatii in care Dumnezeu a intervenit in mod activ pentru a opri un rau mai mare poate fi interpretat si rastalmacit intr-un fel sau altul, oare cum vom putea interpreta afirmatiile clare si fara echivoc ale Mantuitorului care le spunea ucenicilor Sai: „Va spun voua, prietenii Mei: Sa nu va temeti de cei ce ucid trupul si dupa aceea nu mai pot face nimic. Am sa va arat de cine sa va temeti. Temeti-va de Acela care, dupa ce a ucis, are puterea sa arunce in gheena. Da, va spun, de El sa va temeti!” ( Luca 12,4.5 )?

 

Dragostea poate sa ucida?

 

In introducerea epistolei sale, apostolul Iacov afirma un adevar clar: „Nimeni, cand este ispitit, sa nu zica: „Sunt ispitit de Dumnezeu”. Caci Dumnezeu nu poate fi ispitit ca sa faca rau si El Insusi nu ispiteste pe nimeni” ( Iacov 1,13 ). Pornind de la afirmatia clara si adevarata ca Dumnezeu nu poate sa faca rau, unii crestini au tras concluzia ca Dumnezeu nu ucide pe nimeni. Caci ce rau mai mare ii poti face unei fiinte vii decat sa-i iei viata?

Mai mult decat atat, in gandirea unora apare o incompatibilitate intre marele adevar exprimat de apostolul Ioan: „Dumnezeu este dragoste” ( 1 Ioan 4,8 ) si ideea ca acest Dumnezeu ii poate ucide pe copiii Sai rebeli. Care parinte normal de pe acest pamant isi ucide propriul sau copil cand greseste?

Privind lucrurile la suprafata lor, intr-adevar, se pot naste astfel de dileme. Lucrul acesta se intampla mai ales atunci cand intelegem dragostea lui Dumnezeu ca fiind doar o emotie sau un sentiment, si nu o intelegem ca fiind un principiu. Daca credem afirmatia apostolului Ioan ca Dumnezeu este dragoste, trebuie sa intelegem ca insasi natura lui Dumnezeu este dragoste.

Ce inseamna acest lucru? Ca tot ceea ce gandeste, planuieste si infaptuieste El poarta pecetea dragostei. Adica atat harul, iertarea, bunatatea si indelunga Sa rabdare cu omul pacatos, dar si dreptatea, disciplina si judecata pe care El o rosteste impotriva pacatului si a celor care se lipesc de el.

Problema pe care o au adeptii noului curent teologic este aceea ca ei inteleg dragostea, in general, si dragostea lui Dumnezeu, in special, doar ca pe o emotie iresponsabila si nu ca pe un principiu care sta la baza guvernarii lui Dumnezeu. Creatorul nostru ofera cu bucurie har, iertare si mantuire tuturor celor care se incred in El si accepta jertfa Fiului Sau. El Insusi afirma lucrul acesta sub juramant:

     „Pe viata Mea”, zice Domnul, Dumnezeu, „ca nu doresc moartea pacatosului, ci sa se intoarca de la calea lui si sa traiasca. Intoarceti-va, intoarceti-va de la calea voastra cea rea! De ce vreti sa muriti voi, casa lui Israel?” ( Ezechiel 33,11; vezi si cap. 20,23 )  Fiul lui Dumnezeu a intarit acest adevar in discutia nocturna pe care a purtat-o cu Nicodim: „Fiindca atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, ca a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica.” ( Ioan 3,16 )

De partea lor, apostolii au intarit ideea ca Dumnezeu doreste mantuirea unui numar cat mai mare de oameni: „Lucrul acesta este bun si bine primit inaintea lui Dumnezeu, Mantuitorul nostru, care voieste ca toti oamenii sa vina la cunostinta adevarului.” ( 1 Timotei 2,3.4 ) „Domnul nu intarzie in implinirea fagaduintei Lui, cum cred unii; ci are o indelunga rabdare pentru voi si doreste ca niciunul sa nu piara, ci toti sa vina la pocainta.” ( 2 Petru 3,9 )

Ce se intampla insa atunci cand omul respinge in mod repetat si definitiv harul lui Dumnezeu? Nu ramane decat ca cealalta fateta a dragostei divine sa intre in rol: aplicarea dreptatii prin pedepsirea celor pacatosi si nimicirea lor, pentru ca pacatul sa nu fie perpetuat vesnic. In contextul luptei dintre bine si rau, indignarea lui Dumnezeu fatza de raul existent in lume ( mania Sa ) si interventiile Sale directe pentru a opri ca acest rau sa se extinda, punand in pericol nu doar existenta copiilor Sai credinciosi, ci chiar a civilizatiei umane, sunt pe deplin justificate si reprezinta o dovada a dragostei Sale responsabile fatza de Creatia Sa.

Daca nu ar fi intrat pacatul in Creatia lui Dumnezeu, mai intai in cer si apoi pe pamant, noi nu am fi cunoscut niciodata aceasta dimensiune a dragostei divine: aceea a judecatii si a pedepsirii pacatului pana la nimicirea lui totala. De aceea profetul Isaia numeste aceasta fateta a dragostei lui Dumnezeu „o lucrare ciudata”, straina de vointa Sa, neplacuta, dar necesara pentru binele comun: „Caci Domnul Se va scula, ca la muntele Peratim, si Se va mania ca in valea Gabaonului, ca sa-Si faca lucrarea, lucrarea Lui ciudata, ca sa-Si implineasca lucrul, lucrul Lui nemaiauzit.” ( Isaia 28,21 )

Actiunea de pedepsire a pacatosului si de nimicire a celor irecuperabili nu Ii este placuta lui Dumnezeu. Dar este necesara. Inima Sa de Tata sufera cand trebuie sa pedepseasca, dar pentru binele omului si a Universului este necesar sa o faca. „Cum sa te dau, Efraime? Cum sa te predau, Israele? Cum sa-ti fac ca Admei? Cum sa te fac ca Teboimul? Mi se zbate inima in Mine si tot launtrul Mi se misca de mila.” ( Osea 11,8 )

Este foarte adevarat ca omul, prin alegerile sale gresite, se rupe de Izvorul vietii. Insa decizia ca „suflarea de viata” sa se intoarca la El, Datatorul vietii, Ii apartine in exclusivitate Creatorului. Prin Porunca a VI-a noua, oamenilor, ne este interzis sa luam viata vreunui semen al nostru. Si asta pentru simplul motiv ca nu noi am dat acea viata.

De aceea, oamenii care iau viata altor oameni sunt considerati ucigasi si criminali, fiind pedepsiti ca atare. In cazul Creatorului lucrurile sunt cu totul diferite. El are tot dreptul sa dea viata, dar si sa ia viata unei creaturi, atunci cand faptele acesteia pun in pericol existenta altor creaturi. Creatorul poate sa retraga scanteia de viata de la un om care se dovedeste a fi irecuperabil din punct de vedere moral, fara ca El sa fie ucigas si criminal.

Ma intreb: De ce oare ne este teama sa afirmam ca Dumnezeu omoara o creatura careia tot El i-a dat viata? De ce ne punem intrebari cu privire la dragostea lui Dumnezeu atunci cand vedem ca El judeca si pedepseste pacatul si pe pacatosi? V-ati intrebat cum ar arata dragostea  ( fie a lui Dumnezeu, fie a oricarei fiinte inteligente create ) daca aceasta nu ar avea limite?

Sfantul Augustin spunea: „Iubeste si fa ce vrei!” Cat se poate de fals! Afirmatia lui Augustin se potriveste pentru o lume desavarsita, fara pacat. In lumea noastra decazuta afirmatia sa nu este valabila. De ce? Pentru simplul motiv ca dragostea a fost pervertita. Iar una dintre cauzele pervertirii ei este tocmai depasirea limitelor.

Nu, intr-o lume decazuta, in care intalnim ADN-ul pacatului in cele mai mici lucruri, dragostea trebuie sa aiba limite. Iar limitele dragostei sunt dreptatea. O dragoste fara limitele dreptatii devine imorala si, in consecinta, isi pierde esenta.

Un om care „se indragosteste” de bunurile altuia si le ia cu forta devine un hot. Un om care face acelasi lucru cu partenerul de viata al semenului sau devine un adulterin. Iar un om care se iubeste pe sine mai mult decat este normal devine un egoist nesuferit. In aceste cazuri, mai poate fi adevarata afirmatia lui Augustin: „Iubeste si fa ce vrei!”?

Dumnezeu este dragoste! Insa dragostea Sa are limite. Dumnezeu iarta, insa iertarea Sa are limite. Dumnezeu acorda timp de har, insa acest timp are limite. Cand pacatul si pacatosii trec de „linia rosie”, ca in cazul civilizatiei antediluviene si a Sodomei si Gomorei, intervine cea de-a doua latura a dragostei divine: dreptatea si judecata.

Cine ar dori sa aiba un partener de viata care sa nu ia atitudine si sa sara in ajutor atunci cand cineva vrea sa ne faca rau? Care parinte ar sta cu mainile in san privind cum copilul lui este batut si jefuit de golanii de pe strada? Daca noi, oamenii, stim sa ne apreciem unii pe altii cand intervenim activ sa oprim raul, de ce oare ne e teama sa credem ca Dumnezeu nu doar Se retrage lacrimand vazand cum pacatul se inmulteste pe pamant, ci dimpotriva, Se indigneaza si intervine activ pentru a frana raspandirea lui si pentru a-Si ocroti copiii?

O dragoste care nu se indigneaza cand vede nedreptatea crescand in lume si care nu actioneaza in favoarea binelui, nu mai poate fi numita dragoste, ci slabiciune. Doreste cineva sa se inchine unui Dumnezeu slab si neputincios, care doar plange vazand raul inmultindu-se, pentru ca apoi sa Se retraga, lasandu-Si creaturile sa suporte consecintele? E liber sa o faca!  Eu as avea indoieli serioase cu privire la dragostea unui astfel de Dumnezeu.

Sa nu ne fie teama sa credem intr-un Dumnezeu care stie sa pedepseasca pacatul si pe pacatosi chiar inainte de judecata finala, atunci cand El considera ca este nevoie. De ce sa nu ne fie teama? Pentru ca El este si va ramane dragoste in orice imprejurari. Chiar si atunci cand ii va nimici pe pacatosii irecuperabili la sfarsitul judecatii finale? Da, chiar si atunci El va fi dragoste. Daca Dumnezeu nu i-ar nimici pe acestia, ci le-ar oferi viata vesnica in prezenta Sa, aceasta viata eterna va fi un adevarat iad pentru ei.

Cum ar putea ei, care in ziua cea mare a judecatii lui Dumnezeu vor striga la munti si la stanci: „Cadeti peste noi si ascundeti-ne de Fatza Celui ce sade pe scaunul de domnie si de mania Mielului” ( Apocalipsa 6,16 ) sa suporte o intreaga vesnicie prezenta unui Dumnezeu sfant, pe care L-au sfidat toata viata si care acum le este un strain? Pentru acesti oameni moartea va fi o adevarata eliberare. Desi ni se pare total nefiresc, moartea in acest caz va fi tot o manifestare a dragostei divine. Cat despre aceasta viata si interventiile lui Dumnezeu pentru a opri raul, sa luam aminte la cele scrise de apostolul Pavel in finalul Epistolei catre evrei:

„Fiule, nu dispretui pedeapsa Domnului si nu-ti pierde inima cand esti mustrat de El. Caci Domnul pedepseste pe cine-l iubeste si bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primeste ( nu Satana, nu consecintele pacatului, ci El, Domnul! ). Suferiti pedeapsa! Dumnezeu Se poarta cu voi ca si cu niste fii. Caci care este fiul pe care nu-l pedepseste tatal? Dar daca sunteti scutiti de pedeapsa, de care toti au parte, sunteti niste feciori din curvie, iar nu fii.

     Si apoi, daca parintii nostri trupesti ne-au pedepsit si tot le-am dat cinstea cuvenita, nu trebuie oare cu atat mai mult sa ne supunem Tatalui duhurilor si sa traim? Caci ei, in adevar, ne pedepseau pentru putine zile, cum credeau ei ca e bine; dar Dumnezeu ne pedepseste pentru binele nostru, ca sa ne faca partasi sfinteniei Lui.

      Este adevarat ca orice pedeapsa, deocamdata, pare o pricina de intristare si nu de bucurie; dar mai pe urma aduce celor ce au trecut prin scoala ei roada datatoare de pace a neprihanirii.” ( Evrei 12,5-11 )

Faptul ca Dumnezeu poate si vrea sa pedepseasca raul, uneori pana la nimicirea pacatosilor irecuperabili, este cea mai buna garantie ca Imparatia Sa estte vesnica, iar guvernarea Sa asigura stabilitate, armonie si fericire deplina in intreaga Sa Creatie.

Binecuvantat sa fie Dumnezeu, pentru ca desi Se manie pe pacat, il iubeste totusi pe pacatos! „Dumnezeu este dragoste.” ( 1 Ioan 4,8 )

Lori Balogh

 

This entry was posted in Iubirea lui Dumnezeu and tagged , . Bookmark the permalink.

3 Responses to Dragostea ucide?

  1. Lori Balogh says:

    Domnule Rotaru Ionel,

    Multumesc mult pentru cuvintele calde si incurajatoare pe care le-ati scris. Bucuria mea este aceea de a afla ca materialele postate sunt de folos oamenilor si sunt spre slava lui Dumnezeu. Eu sunt doar un „rob nevrednic”, care da mai departe ceea ce a primit de la Domnul.

    Le multumesc deopotriva tuturor celor care au trimis astfel de mesaje, desi nu am avut timpul necesar ca sa raspund fiecaruia in parte. Am invatat de la un pastor cu experienta ca noi, ca oameni, avem nevoie de aprecierile celor din jur, caci doar fiind apreciate eforturile noastre putem creste si ne putem dezvolta. In acelasi timp, laudele nu trebuie indreptate spre om, oricine ar fi acesta, ci doar spre Dumnezeu, Izvorul tuturor darurilor si binecuvantarilor.

    In ceea ce priveste observatia dvs., ea este pertinenta. Nici eu nu sunt de acord cu titulatura de „sfant” pusa in dreptul unor oameni despre care stim ca au fost pacatosi. Am citit cate ceva despre viata lui Augustin si aceasta nu il recomanda ca fiind sfant in sensul unei vieti desavarsite, fara pacat. Cu toate acestea, apostolul Pavel foloseste termenul „sfant” in dreptul credinciosilor din Corint, desi nici ei nu erau desavarsiti. Din epistolele lui Pavel intelegem ca in biserica din Corint erau multe probleme. Cu toate acestea, Pavel ii considera sfinti pe acesti frati in credinta. Eu am folosit titulatura „Sfantul Augustin” doar cu o singura motivatie: asa este el cunoscut in lumea crestina, adjectivul „sfant” indentificandu-l dintre multi alti crestini cu acelasi nume.

    Cu stima si pretuire,
    Lori Balogh

  2. Rotaru Ionel says:

    Domnul Balogh
    Imi place foarte mult stilul dumneavoastra de abordare a temelor biblice. Astept cu nerabdare urmatorul material care il postati si deschid zilnic pagina dumneavoasta sa vad ce mai este nou. Din punctul meu de vedere, gandul lui Dumnezeu va urmareste si va inspira pentru ca este imposibil sa nu intelegi importanta acestor expuneri a dumneavoastra.
    Am citit foarte multe predici pe net, dar nici unul nu are acuratetea, simplitatea si in acelasi timp bogatia ideilor. O precizare as vrea sa fac, cu toate ca s-ar putea sa fiu gresit. In mintea mea nu suna bine expresia ,, Sfantul Augustin”, pentru ca idea celor care il declara sfant este ca ei chiar cred ca a fost un om perfect, desavarsit, iar noi stim ca doar Domnul Hristos a fost Desavarsit. NU imi place cand aud la ei ,, sfantul Ioan Gura de Aur, sau sfantul Dimitrie, sau sfantul Mina. Ma intorc si va spun inca odata apreciez tot ceeace expuneti dumneavoastra si felul in care il expuneti. Dumnezeu sa va binecuvanteze, iar din punctul meu de vedere imi doresc sa prezentati cat mai des teme biblice. Cu multa pretuire si apreciere, Ionel.

  3. Ninu Padure says:

    Foarte utila aceasta abordare.Va apreciez foarte mult subiectele.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.