Decalogul, dragostea și porunca iubirii
Se spune că nu jignești niciodată pe cineva, iubindu-l. Într-adevăr, dintre toate ingredientele de care are nevoie viața pentru a avea gust, nu este niciunul mai important ca dragostea. Nu există ființă care să poată trăi frumos și plenar care să nu aibă nevoie de ea.
Unii spun că și plantele, pentru a se dezvolta armonios, au nevoie să fie iubite. Probabil… Nu pot nici confirma, nici infirma această ipoteză…
Ființa umană însă, oricare ar fi statutul ei social, oricare ar fi culoarea pielii, gradul de instruire, sexul sau vârsta (am auzit de bebeluși care au refuzat să trăiască, simțind că nu sunt doriți și iubiți de părinții lor), are nevoie de dragoste.
Desigur, în lume sunt un milion de lucruri care pot exista, care pot funcționa și care își pot împlini rolul și fără să fie iubite. Un stâlp de înaltă tensiune, o oală de gătit, un aparat de ras, o mașină de tuns iarba și încă o mulțime de alte lucruri, pot exista și fără dragoste.
Nu la fel stau lucrurile cu ființa umană. Și aceasta pentru simplul motiv că așa am fost creați și programați să „funcționăm”, așa este prevăzut în „cartea noastră tehnică” de către un Creator despre care Biblia afirmă că este dragoste (vezi 1 Ioan 4,8).
Ne-am gândit vreodată ce implică faptul da Dumnezeu este dragoste? De obicei, când ne gândim la acest lucru, îl asociem cu binecuvântarea, cu Providența călăuzitoare, cu Jertfa lui Christos, cu făgăduințele Bibliei, cu ocrotirea de primejdii și, în final, cu mântuirea sufletelor noastre. Dar când ne gândim la judecata lui Dumnezeu, la pedepsele Lui, la mânia Lui și la nimicirea finală a celor nelegiuiți ne simțim la fel de liberi să credem că El este dragoste? Dar când ne gândim la Legea Sa? Este vreo șansă să vedem și în Lege manifestarea iubirii divine?
Pentru mulți e greu, e enorm de greu să vadă acest lucru, fapt ce îi face să privească cu crispare și neplăcere atât la Lege, cât și la Dătătorul ei. Aceasta incapacitate de a discerne prezența iubirii divine chiar și în cele mai neplăcute ipostaze în care Dumnezeu se manifestă în relația Sa cu omul, i-a împins pe mulți, fie pe panta răzvrătirii împotriva lui Dumnezeu, fie pe cea a unei înțelegeri greșite a caracterului, planurilor, intențiilor și metodelor Sale. Iată un exemplu de o astfel de înțelegere greșită a caracterului Dumnezeului Vechiului Testament, așa cum reiese dintr-o lucrare istorică de mari proporții, aparținând lui Will Durant:
„Avem toate motivele să credem că evreii, cucerind Canaanul, au adoptat unul dintre zei, pe Yahu, l-au recreat conform propriei lor concepții, înfățișându-l ca pe un zeu întunecat, războinic, înverșunat, cu slăbiciuni care-l fac aproape simpatic. Și asta întrucât acest zeu nu pretinde câtuși de puțin că ar fi atoateștiutor; el le cere evreilor să-și însemneze casele cu sânge de vițel proaspăt sacrificat pentru a nu le omorî familia din întâmplare, odată cu masacrarea întâilor născuți egipteni; nu era ferit de greșeli și cea mai gravă greșeală comisă a fost chiar omul; el regretă, dar prea târziu, că l-a creat pe Adam și că i-a permis lui Solomon să devină rege. Din când în când este mâncău, iute la mânie, sângeros, capricios, năbădăios… Vorbește cu plăcere și mult, ținând lungi discursuri; dar este timid și nu le arată oamenilor decât spatele. Nu s-a mai văzut vreodată un zeu atât de umanizat.” (1)
Dincolo de informațiile greșite pe care le aduce – nepermise pentru un istoric de talia lui Will Durant (de ex, evreilor li s-a cerut să ungă stâlpii caselor lor cu sângele mielului pascal, nu cu al unui vițel!), întâlnim aici un exemplu cât se poate de edificator de greșită înțelegere a caracterului lui Dumnezeu. Când oamenii ajung să aibă o asemenea concepție despre Dumnezeu, nu ne miră de ce există în lumea noastră atâta scepticism, ateism, materialism și alte „isme” înrudite.
Cât de important este să-L cunoaștem pe Dumnezeu așa cum este El în realitate, ca pe un Dumnezeu drept, dar și iubitor, sfânt, dar și milos și iertător, intransigent față de păcat, dar plin de înțelegere și compasiune față de omul căzut în păcat! Este atât de importantă această cunoaștere, încât Mântuitorul a legat-o direct de dobândirea vieții veșnice:
„Și viața veșnică este acesta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Christos, pe care L-ai trimis Tu.” (Ioan 17,3)
Întrebarea care se pune este dacă poate fi evidențiată prezența dragostei în Legea lui Dumnezeu. Dincolo de restricții, de „să nu”– uri și avertismente, dincolo de „coaja” tare, țepoasă și neplăcută a Legii, putem găsi oare miezul dulce, hrănitor și plăcut al iubirii divine?
Lăsând la o parte orice prejudecăți, orice atitudine de crispare față de ideea de Lege a lui Dumnezeu, lăsând la o parte argumentele teologilor antinomiani (împotriva Legii), să încercăm să căutăm „miezul”, esența Legii. Dacă e adevărat că Dumnezeu este dragoste, dacă e adevărat că tot ce spune și face El este îmbibat și motivat de iubire, atunci cu siguranță că și Legea Sa, în esența ei, este îmbibată de dragoste.
Câteva observații:
1) Respectul – cea mai elementară formă de manifestare a dragostei
Am auzit nenumărate persoane care au fost întrebate despre așteptările lor cu privire la persoană iubită. De fiecare dată răspunsul a fost același: toți așteaptă respect din partea celorlalți. Dragostea fără respect sună ca un bidon gol: nimic de valoare nu se afla în interior.
Privind cu atenție în conținutul Celor Zece Porunci ale Decalogului, întrezărim, dincolo de litera concretă a poruncii, o altă cerință mai înaltă din partea lui Dumnezeu: respect față de anumite valori:
– Porunca întâi ne cere, chiar dacă ni se pare ciudat să vorbim de despre așa ceva în timpurile Vechiului Testament, să avem respect față de Evanghelie. Dar ce este Evanghelia? Ea este vestea cea bună a eliberării noastre din robia păcatului prin jertfa lui Christos.
Ceea ce este deosebit de interesant în Decalog este faptul că Porunca întâi nu începe cu „să nu…”, nu începe cu o restricție oarecare, ci cu o veste bună a eliberării din robie: „Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău care te-am scos din țara Egiptului, din casa robiei…” (Exodul 20,2). Înainte de a ne cere ceva, Dumnezeu ne eliberează, redându-ne demnitatea de oameni liberi, capabili să asculte de cerințele Legii Sale. Aceasta este cu adevărat o Evanghelie, iar Dumnezeu ne cere să avem respect față de ea și Autorul ei.
– Porunca a doua ne cere să avem respect față de obiectul închinării noastre. A-L reprezenta pe Dumnezeul cel Atotputernic, Cel sfânt și înfricoșat, despre care Biblia afirmă că este Spirit (vezi Ioan 4,24 pp. ), printr-un bătrân aspru la chip, carnal, cu părul și barba răvășite, îmbrăcat cu un val transparent dincolo de care se văd formele carnale – așa cum e zugrăvit de Michelangelo în frescele de la Capela Sixtină din Roma – este o totală lipsă de respect față de obiectul închinării noastre.
– Porunca a treia ne cere să avem respect față de Numele lui Dumnezeu și față de tot ce e legat de acesta. Bancuri în care apare Numele lui Dumnezeu, anecdote „creștine”, folosirea ușuratică a Numelui Sau în conversații lumești și o mulțime de alte situații, dovedesc cât de puțin respect au oamenii față de tot ce e legat de Numele lui Dumnezeu.
– Porunca a patra ne cere să avem respect față de Creația lui Dumnezeu, față de tot ce El a creat pentru binele și fericirea noastră, lăsându-ne că amintire, ca memorial al actului Său creator, ziua de odihnă – Sabatul.
– Porunca a cincea ne cere să avem respect față de părinții care ne-au dat viață, dar, într-un sens mai larg, și față de părinții spirituali, de cei care ne-au îndrumat pașii, într-un fel sau altul, pe calea cea bună.
– Porunca a șasea ne cere să avem respect față de viață. Atâta vreme cât nu suntem în stare să creăm nici măcar un banal fir de iarbă, nu este decât firesc să manifestăm cel mai profund respect față de viață, sub orice formă s-ar manifesta ea.
– Porunca a șaptea ne cere să avem respect față de una dintre instituțiile lăsate de Creator omului încă din Eden, înainte de căderea în păcat: căsătoria. Adulterul, atât de comun în zilele noastre, a devenit o pandemie morală, manifestând un dispreț total față de instituția căsătoriei.
– Porunca a opta ne cere să respectăm proprietatea privată a semenilor noștri, munca lor, eforturile lor, capacitățile lor. Orice lipsă de respect în acest domeniu este catalogată de cer drept furt.
– Porunca a noua ne cere să respectăm adevărul, prin evitarea oricăror forme de minciună: verbală, scrisă, prin gesturi, prin mimică, prin fapte etc.
– Iar ultima poruncă – a zecea– ne cere să ne respectăm pe noi înșine și să nu coborâm la nivelul animalic, râvnind la ceea ce nu ne aparține de drept, la ceea ce Dumnezeu nu ne-a dat încă.
Iată cum, cerându-ne să manifestăm respect în atâtea domenii de viață, de fapt Dumnezeu ne cere să iubim. Decalogul nu este o simplă lista de zece legi, ci el conține zece principii de iubire, zece moduri concrete prin care noi ne putem manifesta în iubirea față de Dumnezeu și față de semenii noștri.
De fapt, Legea „desface” obligația generală de a iubi în felii concrete, specifice diferitelor aspecte ale vieții, tocmai pentru a fi feriți de sentimentalismul înșelător spre care tindem cu toții.
2) Asocierea între dragostea față de Dumnezeu și păzirea Legii
O asociere aparent nefirească între ideea de Lege și cea de iubire… Și totuși, Biblia leagă cei doi termeni într-un mod cât se poate de firesc în diferite situații:
– Exodul 20,6; Deuteronomul 5,10: „Și Mă îndur până la al miilea neam de cei ce Mă iubesc și păzesc poruncile Mele”
– Deuteronomul 7,9: „El își ține legământul și îndurarea până la al miilea neam de oameni față de cei ce-L iubesc și păzesc poruncile Lui.”
– Neemia 1,5: „Tu ești plin de îndurare față de cei ce Te iubesc și păzesc poruncile Tale.”
– Daniel 9,4: „Doamne, Dumnezeule mare și înfricoșate, Tu, care ții legământul și dai îndurare celor ce Te iubesc și păzesc poruncile Tale.”
Aceeași asociere o face și Mântuitorul în repetate rânduri în timpurile Noului Testament:
– Ioan 14,15: „Dacă Mă iubiți, veți păzi poruncile Mele…”
– Ioan 14,21: „Cine are poruncile Mele și le păzește, acela Mă iubește”
– Ioan 15,10: „Dacă păziți poruncile Mele, veți rămâne în dragostea Mea, după cum și Eu am păzit poruncile Tatălui Meu și rămân în dragostea Lui.”
Așadar, nu găsim în Biblie nicio dihotomie (despărțire) între Lege și dragoste. Dumnezeu a dorit întotdeauna să aibă cu poporul Său o relație continuă și ordonată. Dovada că El a dorit acest lucru este legământul. Dar un legământ nu poate exista fără niște prevederi care să clarifice obligațiile și responsabilitățile fiecărei părți. Un legământ nu poate exista fără Lege.
Acesta este motivul pentru care, atât vechiul, cât și noul legământ, au la baza lor aceeași Lege (nici nu se putea altfel!), care oglindește caracterul și voința lui Dumnezeu. Deosebirea între cele două legăminte constă în aceea că, în timp ce în vechiul legământ Legea a fost scrisă pe table de piatră, în noul legământ, Legea a fost scrisă în inimă.
Menținerea legământului și, implicit, a relației dintre Dumnezeu și om, nu este posibilă în afara respectării Legii. Călcarea Legii duce în mod automat la ruperea legământului.
Între Lege și dragoste nu există niciun dezacord deoarece una fără cealaltă nu poate exista cu adevărat. O Lege fără dragoste înseamnă tiranie, iar dragostea fără Lege devine imorală, nu mai are limite. Or, Dumnezeu, în calitate de Autor al Legii, nu poate fi acuzat, datorită naturii Sale, nici de tiranie, nici de imoralitate.
Această asociere între păzirea Legii și dragostea față de Dumnezeu demonstrează că, de fapt, esența Legii este dragostea și că „țintă poruncii este dragostea care vine dintr-o inimă curată, dintr-un cuget bun și dintr-o credința neprefăcută.” (1 Timotei 1,5).
3) Forma verbelor folosite în enunțarea Celor Zece Porunci
În limba ebraică, formă verbului la conjunctiv este identică cu forma aceluiași verb la viitorul simplu. Acest amănunt lingvistic este deosebit de interesant din perspectiva pe care o discutăm acum, deoarece am putea citi Decalogul cu totul altfel decât o facem acum.
Să facem un exercițiu, înlocuind formă verbului la conjunctiv cu viitorul simplu, apoi să observăm diferența de nuanță:
– „Să nu ai alți dumnezei afară de Mine” / „Tu nu vei avea alți dumnezei afară de Mine”
– „Să nu-ți faci chip cioplit… și să nu te închini înaintea lor” / „Tu nu-ți vei face chip cioplit … și nu te vei închina înaintea lor”
– „Să nu iei în deșert Numele Domnului…” / „Tu nu vei lua în deșert Numele Domnului…”
– „Să lucrezi șase zile… să nu faci nico lucrare în ea …” / „Tu vei lucra șase zile… tu nu vei face nicio lucrare în ea…”
– „Să nu ucizi” / „Tu nu vei ucide”, etc…
Nu este așa că Decalogul sună într-o altă tonalitate decât cea cunoscută? Dintr-o dată, poruncile nu mai apar ca niște restricții impuse de un Dumnezeu sever, ci ele descriu mai degrabă un comportament uman moral, ca rezultat, nu al amenințărilor pedepsei, ci al recunoștinței față de iubirea lui Dumnezeu care ne-a eliberat din robia păcatului și a morții.
Parafrazând Decalogul, ținând cont de acest aspect, el ar suna așa:
„Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău care te-am eliberat din robie. În semn de recunoștință față de ceea ce am făcut pentru tine, tu nu vei avea alți dumnezei afară de Mine, nu-ți vei face chip cioplit, și nu te vei închina înaintea lor, nu vei lua Numele Meu în deșert, vei respecta ziua de odihnă ca memorial al Creației, îți vei respecta părinții, vei respecta viața, familia, proprietatea semenului, adevărul și te vei respecta pe tine însuți”.
Privit din această perspectivă, Decalogul nu ne mai apare ca un cod de porunci aspre, restrictive, ci mai degrabă ca un șir de manifestări ale recunoștinței noastre față de ceea ce a făcut Dumnezeu pentru noi. O astfel de traducere se armonizează mai bine cu legea dragostei enunțată de Iisus în Matei 22, 34‑40.
4) Paralelă între Decalog și „imnul iubirii” din 1 Corinteni 13,1‑8
Scriind despre dragoste, Pavel scoate în evidență, nu latura sentimentală, ci principiul. În „imnul iubirii” nu ni se vorbește despre o emoție trecătoare, despre un val de căldură pe care îl simte cineva într-un anumit moment față de Dumnezeu sau o altă persoană. Pavel este foarte concret, legând dragostea de fapte concrete pe care le face un om care iubește cu adevărat. Același lucru îl face și Legea, îndemnându-ne la fapte concrete, ca rezultat al recunoștinței noastre față de Dumnezeu.
În definiția dragostei pe care o găsim în versetele 4‑7, în fiecare element al ei putem regăsi una sau mai multe dintre poruncile Decalogului:
– „Dragostea este îndelung răbdătoare” (poruncile a cincea, a șasea, a șaptea)
– „Este plină de bunătate” (poruncile întâi, a patra, a cincea, a șasea)
– „Nu pizmuiește” (porunca a zecea)
– „Nu se laudă, nu se umflă de mândrie” (porunca a noua)
– „Nu se poarta necuviincios” (porunca a treia, a cincea)
– „Nu caută folosul său” (porunca a opta)
– „Nu se mânie” (porunca a șasea)
– „Nu se gândește la rău” (porunca a zecea)
– „Nu se bucura de nelegiuire, ci se bucură de adevăr” (porunca a noua)
– „Acoperă totul, crede totul, nădăjduiește totul, suferă totul”. După cum dragostea are o acoperire de cinci stele, neexistând vreun domeniu în care să nu poată acționa, la fel se întâmplă și cu Legea morală: nu există niciun domeniu al vieții în care Legea să nu poată identifica păcatul. Ea este o „oglindă” totală.
Probabil că în acest punct există o deosebire între dragoste și Lege: în timp ce dragostea acoperă totul, Legea descoperă totul. Și este firesc să fie așa, având în vedere rolurile diferite ale celor două. Ceea ce este important pentru noi este faptul că ambele concură la mântuirea noastră, potrivit rolului pe care îl are: Legea (prin lucrarea Duhului Sfânt) ne descoperă păcatul și ne face conștienți de nevoia noastră de mântuire, iar dragostea (prin jertfa și lucrarea de mijlocire a lui Iisus) este cea care ne mântuiește.
Ceea ce este foarte important să reținem este faptul că atât dragostea, cât și Legea, cer totul sau nimic. O dragoste care nu se manifestă în toate aspectele vieții nu e o dragoste veritabilă, iar dacă o Lege nu e păzită în toate cerințele ei, nu poate fi vorba de ascultare.
5) Porunca iubirii – o porunca nouă?
Sloganul multor creștini este: „Nu sub Lege, ci sub har”, bazându-se pe câteva afirmații ale apostolului Pavel greșit interpretate. Concepția că Legea „veche” a fost înlocuită de Legea „nouă,” adusă de Christos, este foarte răspândită în cercurile creștine. Iată ce susține unul dintre antinomiani (care se declară împotriva Legii „vechi”), Dale Ratzlaff, un fost pastor adventist și profesor de Biblie, în cartea sa „Sabbat în Crisis ” („Sabatul în criză”):
„Legea cea nouă (dată de Christos) este mai bună decât Legea cea veche (dată de Moise)” (2)
„În noul legământ, adevărații ucenici ai lui Christos vor fi cunoscuți prin felul cum se iubesc. Porunca aceasta de a iubi este repetată de mai multe ori în Noul Testament, așa cum Cele Zece Porunci au fost repetate de mai multe ori în Vechiul Testament.” (3)
Iată cum răspunde Samuele Bacchiochi acestor păreri:
„Afirmația că Domnul Christos a înlocuit Cele Zece Porunci cu porunca mai simplă și mai bună a iubirii este în mod clar negată de Domnul Însuși: (se citează Matei 5,17‑19). În această mărturie, Christos învață trei adevăruri importante: 1) El neagă de două ori că venirea Lui avea scopul să abroge Legea și Proorocii; 2) toată Legea lui Dumnezeu, inclusiv cele mai mici amănunte, au o validitate constantă până la sfârșitul acestui veac; 3) oricine care învață că poate fi călcată chiar și cea mai mică parte din poruncile lui Dumnezeu se află sub condamnare divină. Această condamnare ar trebui să-i determine pe creștinii „noului legământ” să se cerceteze pe ei înșiși.” (4)
Ideea de „Lege nouă” adusă de Christos în locul celei „vechi” nu are niciun suport biblic. Nicăieri nu găsim indicii că Christos sau apostolii au înlăturat Legea morală a Vechiului Testament în favoarea alteia „noi”, a Noului Testament.
O singură afirmație a Mântuitorului, pe care o găsim în Ioan 13,34, aduce ideea de poruncă nouă: „Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiți unii pe alții; cum v-am iubit Eu, așa să vă iubiți și voi unii pe alții!”
Din punct de vedere al conținutului, porunca nu era câtuși de puțin nouă. Iar Iisus știa prea bine lucrul acesta. În Leviticul 19,18 stă scris: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.” Atunci ce era nou, dacă porunca era veche în conținutul ei?
Noutatea constă, nu în conținut, ci în forța exemplului: „cum v-am iubit Eu, așa să vă iubiți și voi unii pe alții” Până la Iisus, porunca iubirii, deși exista pe paginile Scripturii, nu oferea un Model desăvârșit al împlinirii ei. Venirea lui Iisus ne-a adus, nu o porunca nouă, ci un Model nou al împlinirii ei.
Afirmația că cele două porunci ale iubirii (față de Dumnezeu și față de aproapele), așa cum le găsim enunțate în Matei 22,36‑40; Marcu 12,28- 31 și Luca 10,27, desființează Decalogul Vechiului Testament, înlocuindu-l, este lipsită de logică și de neînțeles. Nu ne putem imagina cum Mântuitorul, învățându-ne să ne iubim unii pe alții, ne-ar da în același timp libertatea să ne purtăm urât față de părinți (P 5), să ucidem (P 6), să desfrânăm (P 7), să furăm (P 8), să mințim (P 9) și să poftim tot ce aparține aproapelui nostru (P 10).
De asemenea, nu ne putem imagina cum același Mântuitor, învățându-ne să-L iubim pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot cugetul și cu toată puterea noastră, ne-ar da în același timp libertatea să ne închinăm la alți dumnezei (P 1), să ne facem chipuri cioplite și să ne închinăm înaintea lor (P 2), să dezonorăm Numele lui Dumnezeu (P 3) și să călcăm memorialul Creației – ziua Sabatului (P 4). De fapt, motivul enunțării în această formă a Legii reiese chiar din cuvintele Mântuitorului: „În aceste două porunci se cuprinde toată Legea și Proorocii” (Matei 22,40)
Așadar, apare aici ideea de rezumat al Legii. Cele două porunci rezumă esența întregii Legi morale. Or, este știut ca un rezumat nu desființează ceea ce el rezumă. Dimpotrivă, un rezumat întărește ceea ce rezumă, pentru că el este astfel enunțat încât să ușureze memorarea întregului conținut pe care-l rezumă. Nu ar avea niciun sens ca cineva să afirme că el respectă porunca rezumat, în timp ce calcă poruncile detaliate, fie că e vorba de poruncile de pe prima tablă, fie că e vorba de cele de pe a doua tablă a Legii.
Concluzii:
Antoine de Saint-Exupery, romancier, eseist și aviator căzut în Cel de-al Doilea Război Mondial, spunea că „dragostea nu înseamnă a privi unul spre celălalt, ci a privi amândoi în aceeași direcție.”
Îmi e tare teamă că lumea creștină, deși vorbește mult de dragoste, nu privește în aceeași direcție cu Dumnezeu. A privi în aceeași direcție înseamnă a avea aceleași idealuri, același standard moral, aceeași gândire, aceleași scopuri… Înseamnă a avea respect unul față de voința celuilalt.
Dacă Dumnezeu, ca urmare a dragostei ce ne-o poartă, ne respectă voința liberă, lăsându-ne să facem alegerile pe care le dorim, de ce noi, dacă tot mărturisim că Îl iubim pe Dumnezeu, nu arătăm respect față de voința Lui, exprimată atât de clar în Legea Sa?
„Dumnezeu este dragoste” (1 Ioan 4,8) și, prin urmare, tot ceea ce zice și face El este îmbibat cu dragoste. Chiar și Legea Sa, atât de nepopulară între oamenii care se numesc creștini, este îmbibată cu iubire.
Și, dacă vreodată vom fi ispitiți să ne îndoim de dragostea lui Dumnezeu față de noi, să ne reamintim un amănunt: Dumnezeu a scris Legea Sa pe table de piatră, însă păcatele noastre le scrie pe nisip (Ioan 8,6. 8).
V-ar fi plăcut să fie invers? Eu nu aș dori acest lucru…
Lori Balogh
Referințe:
(1) Will Durant, „Civilizații istorisite”, vol. 2, Ed. Prietenii Cărții, București, 2002, pag. 18‑19
(2) Dale Ratzlaff, „Sabbath în Crisis”, Applegate, California, 1990, pag. 73, citat de Samuele Bacchiocchi în „Sabatul sub foc încrucișat”, Ed. Viață și Sănătate, București, 2001, pag. 196
(3) Idem, pag. 181/196
(4) Samuele Bacchiocchi, „Sabatul sub foc încrucișat”, Ed. Viață și Sănătate, București, 2001, pag. 124