„Dumnezeu este dragoste”

„Dumnezeu este dragoste”

     „Dumnezeu este dragoste”

( 1 Ioan 4,8 u.p.).

 

Iata o axioma biblica atat de simpla in enuntul ei si totusi atat de greu de inteles. Dificultatea intelegerii acestui adevar nu ne apartine doar noua, reprezentatii rasei umane, ci, pentru un timp destul de indelungat, cu ea s-au confruntat si miile de cete ingeresti si de fiinte inteligente din intregul Univers.

Dupa rebeliunea lui Lucifer si chiar dupa alungarea sa din cer impreuna cu ingerii care l-au sustinut, multe semne de intrebare s-au nascut in mintile fiintelor ceresti ramase fidele lui Dumnezeu: „Oare Dumnezeu este cu adevarat dragoste, asa cum am stiut intotdeauna, sau poate ca Lucifer are dreptate cand afirma ca in spatele aparentelor se ascunde de fapt un Dumnezeu tiran, egocentric si narcisist? Noi am gustat mereu din bunatatea Creatorului nostru, dar daca ne-am inselat ? Daca toate dovezile iubirii lui Dumnezeu sunt doar de fatada, dincolo de ele ascunzandu-se ceva pe care Lucifer l-a identificat si, pentru ca a demascat acel lucru, Creatorul l-a alungat din cer?”

Asa a inceput marele razboi cosmic intre bine si rau. Miza conflictului este uriasa: Cine este cu adevarat Dumnezeu? Daca nu ar fi existat Golgota, si astazi ar fi existat aceste semne de intrebare in mintile multor fiinte inteligente, fie ceresti, fie pamantene. De aceste semne de intrebare s-ar fi agatat, ca de niste carlige, tot felul de indoieli, temeri si nesigurante care ar fi subminat intreaga guvernare divina, distrugand pacea si armonia cerului.

Insa la Golgota, o mana nevazuta a dat „cortina” la o parte pentru ca toti locuitorii cerului ( „domniile si stapanirile din locurile ceresti” – Efeseni 3,10 ) si ai pamantului ( „orice neam, orice semntie, orice limba si orice norod” – Apocalipsa 14,6 ) sa cunoasca cine este cu adevarat Dumnezeu si sa realizeze cine este cu adevarat cel ce a semanat in Univers semintele indolielii, ale razvratirii si ale urii.

Dumnezeu este dragoste. Aceasta este esenta intregii Scripturi. Aceasta este esenta Evangheliei. Nimic mai mult, nimic mai putin. Teoretic acceptam acest adevar si il predicam in bisericile noastre si pe toate caile posibile. Dar cat de convinsi mai suntem de acest adevar atunci cand trecem prin crize existentiale?

Mai este Dumnezeu dragoste pentru cel care tocmai a pierdut un membru drag al familiei? Mai credem acest adevar cand vedem la stiri accidente cu zeci sau sute de victime? Dar cand vedem razboaie care seamana moarte si suferinta in milioane de familii? Mai este Dumnezeu dragoste pentru cel caruia medicul curant tocmai i-a comunicat un diagnostic sever de boala incurabila? Unde mai este acea dragoste divina proclamata de profetii Vechiului Testament si de apostolii Noului Testament?

     „De aceea, pentru ca ai pret in ochii Mei, pentru ca esti pretuit si te iubesc, dau oameni pentru tine si popoare pentru viata ta.” ( Isaia 43,4 )

„Domnul mi Se arata de departe: te iubesc cu o iubire vesnica; de aceea iti pastrez bunatatea Mea.” ( Ieremia 31,3 )

Mai poti crede in astfel de promisiuni cand suferinta si moartea iti dau tarcoale sau poate au intrat deja in viata ta?

Totusi, cand Ioan, „ucenicul iubirii”, dupa o viata intreaga de suferinte si incercari din cauza credintei sale in Iisus, ne asigura ca „Dumnezeu este dragoste”, el stie ce spune. Ioan nu vorbeste aici despre sentimentele lui Dumnezeu, care pot varia de la o situatie la alta, ci despre natura Sa. Este esential sa intelegem ca Dumnezeu nu doar iubeste, ci ca El este dragoste.

In Biblie nu intalnim afirmatii de genul: „Dumnezeu este sfintenie”, „Dumnezeu este bunatate”, „Dumnezeu este indelunga rabdare”, „Dumnezeu este dreptate”, etc. Desi El este sfant, bun, indelung rabdator si drept, toate aceste trasaturi de caracter nu sunt decat fatete ale aceluiasi diamant. Dragostea este diamantul insusi, esenta naturii lui Dumnezeu.

Ceea ce sta la baza sfinteniei, bunatatii, rabdarii, dreptatii, milei si credinciosiei Sale este dragostea. Doar dragostea! Daca intelegem lucrul acesta si mai ales daca il credem si il traim, suntem doctori in teologie si ne aflam pe calea cea buna si sigura a mantuirii. Caci doar cel care ajunge sa cunoasca cine este cu adevarat Dumnezeu va primi viata vesnica in dar.

„Si viata vesnica este aceasta: sa Te cunoasca pe Tine, singurul Dumnezeu adevarat si pe Iisus Cristos pe care L-ai trimis Tu.” ( Ioan 17,3 )

Daca Dumnezeu este dragoste, cum ramane cu unele intrebari care apar inerent in mintea celor care citesc Scripturile? A fost Dumnezeu dragoste atunci cand l-a alungat pe Lucifer din cer sau cand i-a izgonit pe primii nostri parinti din Eden? Putem crede ca Dumnezeu a fost dragoste atunci cand a blestemat pamantul, facand viata omului plina de truda si suferinta? A fost dragostea cea care L-a determinat pe Creator sa nimiceasca intreaga civilizatie antediluviana, lasand in viata doar opt suflete?

A fost Dumnezeu dragoste cand l-a lovit pe Uza pentru ca a indraznit sa intinda mana dupa chivot ( vezi 1 Cronici 13,10 ), cand i-a omorat pe Anania si Safira pentru o singura minciuna ( vezi Fapte 5,1-11 ) sau a facut sa se deschida pamantul, inghitind de vii pe membrii familiilor lui Core, Datan si Abiram ( vezi Numeri cap. 16 )? Va fi Dumnezeu dragoste atunci cand va nimici pentru totdeauna milioane de oameni nelegiuiti in iazul de foc de la sfarsitul istoriei pacatului?

Daca la intrebari de genul acesta am raspunde: „Nu, in aceste situatii Dumnezeu a fost si va fi dreptate”, am contrazice revelatia biblica. Ar fi ca si cum am sustine ca Dumnezeu are doua naturi, manifestand-o cand pe una, cand pe cealalta, in functie de situatie. Sau de interese? Daca dreptatea divina nu-si trage seva din dragoste, ci din puterea bruta a unui Dumnezeu atotputernic, inseamna ca Dumnezeu nu este dragoste in sensul absolut al cuvantului, ci doar ca El iubeste ocazional si selectiv.

Exact acest lucru a dorit Lucifer sa-l imprime in mintile fiintelor inteligente din Univers. Si anume ca Dumnezeu nu este ceea ce pare a fi, ca El are mai multe fetze si ca dincolo de aparentele unei guvernari pline de dragoste se ascunde de fapt un spirit tiranic si narcisist, care gaseste placere in a I se aduce laude non stop si pedepsindu-I pe cei care nu I se supun. Din nefericire, Lucifer a reusit. Si nu cu putini, ci cu mult prea multe creaturi sfinte si inteligente: o treime dintre ingerii cerului ( vezi Apocalipsa 12,4 ), dar si miliarde de reprezentanti ai rasei umane. Nu e de mirare ca unii scriitori, filozofi si politicieni ai lumii, aflati sub influenta puterilor intunericului, au facut afirmatii de-a dreptul blasfemiatoare in legatura cu caracterul lui Dumnezeu.

In monumentala sa lucrare „Civilizatii istorisite”, scriitorul american Will Durant ( 1885-1981 ), referindu-se la caracterul lui Yahveh ( pe care Il considera un simplu zeu local al poporului evreu ), a afirmat ca Acesta a fost in realitate recreat de evrei dupa propriile lor conceptii. Will Durant scrie in lucrarea sa ca Yahveh era „un zeu intunecat, razboinic, inversunat, cu slabiciuni care-L fac aproape simpatic… Din cand in cand este mancau, iute la manie, sangeros, capricios, nabadaios… Vorbeste cu placere si mult, tinand lungi discursuri, dar este timid si nu le arata oamenilor de cat spatele.”  ( 1 )

Este revoltator – nu-i asa? – sa auzi oameni pentru care Dumnezeu Si-a sacrificat propria viata pentru a-i salva de la pieire vesnica sa aibe astfel de conceptii despre El.

Si din nou, nu e de mirare ca Satana s-a folosit chiar de teologi crestini cu influenta pentru a prezenta lumii o imagine deformata, ireala a lui Dumnezeu. Poate cel mai elocvent exemplu il reprezinta Marcion din Sinop ( cca 80-155 d.Chr. ), care a lansat in lumea crestina ideea ca exista doi Dumnezei: un „Dumnezeu inferior”, imperfect, al Vechiului Testament, si un „Dumnezeu superior”, desavarsit, al Noului Testament.

Dumnezeul Vechiului Testament este Creatorul lumii, Autorul Legii si Cel care i-a inspirat pe profeti, insa El este, in conceptia lui Marcion, un Dumnezeu manios, aspru, rece, distant si razbunator. Spre deosebire de El, Dumnezeul Noului Testament, Tatal Domnului Iisus Christos, este un Dumnezeu al dragostei, al milei si al iertarii. Intre cei doi Dumnezei nu exista nicio legatura, dupa cum nu exista nicio legatura intre iudaism si crestinism – sustine acelasi teolog, care a sfarsit prin a fi excomunicat in anul 144 d.Chr.

Desi nu atat de evident ca in cazul altor conceptii despre Dumnezeu, doctrina antitrinitariana isi aduce si ea contributia la subminarea adevarului biblic care pune la temelia naturii divine dragostea. Fie ca vorbim de arianismul pur, care considera ca exista un singur Dumnezeu adevarat si absolut – Tatal, in timp ce Fiul este prima Sa creatura, ulterior indumnezeita, fie ca ne referim la semi-arianismul care considera ca Iisus Christos are un inceput al existentei, prin nasterea Sa din Tatal candva, in vesnicia trecutului, cand ne referim la jertfa de pe Calvar, in esenta problema este aceeasi.

Conform doctrinei antitrinitariene, pe cruce nu Dumnezeul cel absolut si unic Si-a jertfit viata pentru mantuirea omului cazut, ci un Dumnezeu mai mic, chemat la existenta candva, in trecut. Este ca si cum Dumnezeul suprem Ii cere Fiului Sau – un Dumnezeu mai mic in grad – sa Se jertfeasca El pentru omenire tocmai pentru ca este mai mic in grad. Insa aceasta nu mai este dragoste, ci despotism.

Cat de mult trebuie sa sufere Dumnezeu vazand atatea conceptii gresite despre Sine in mintile unor fiinte create de El din dragoste si pentru care a fost dispus sa aduca sacrificiul suprem! Cata rabdare are El cu astfel de oameni impotriva carora nu indreapta sagetile maniei Sale justificate, ci dimpotriva, le ofera viata lunga si imbelsugata, cu speranta ca intr-o zi isi vor schimba imaginea gresita despre Dumnezeu ( Will Durant a trait 96 de ani, iar Marcion a trait ~ 75 de ani! ).

Dumnezeu este dragoste. Din aceasta perspectiva, toate doctrinele si invataturile, toate legile si profetiile, toate binecuvantarile si blestemele, toate avertizarile si promisiunile pe care le gasim pe paginile Bibliei dobandesc o noua claritate si un nou sens.

Pentru ca Dumnezeu este dragoste, El nu a ales sa ramana singur, traind o vesnicie intreaga in intimitatea cercului restrans al Trinitatii, ci a creat o multime variata de fiinte inteligente carora sa le impartaseasca dragostea Sa. A umplut Universul cu heruvimi, serafimi si tot felul de fiinte ceresti, in timp ce Pamantul l-a umplut cu oameni creati „dupa chipul si asemanarea Sa” ( vezi Geneza 1, 26,27 ).

Mai mult decat atat, din acelasi motiv, El a creat fiinte cu libertate de alegere, nu roboti programati sa execute fara discernamant ordinele Creatorului lor. Ce bucurie ar fi simtit Creatorul daca ar fi fost inconjurat doar de roboti vii al caror „software” nu le-ar fi permis niciodata sa se abata de la ordinele Sale? Cat de mult a riscat Creatorul atunci cand a decis sa aduca la existenta fiinte avand liberul arbitru! Un astfel de risc nu poate fi explicat decat prin prezenta dragostei.

Cand doi soti se hotarasc sa dea nastere unui copil, ei sunt constienti, mai mult sau mai putin, ca acel copil s-ar putea sa fie neascultator, ca acel copil ar putea deveni un criminal ( oare parintii lui Hitler s-au gandit la aceasta posibilitate? ) si ca el s-ar putea chiar intoarce cu totul impotriva parintilor sai la maturitate, asa cum se intampla adesea. Si totusi, in ciuda acestor riscuri, ei vor sa aiba copii. De ce? Pentru simplul motiv ca vor sa dea nastere unor fiinte carora sa le ofere dragostea lor dezinteresata.

Pentru ca Dumnezeu este dragoste, El a stabilit inca din Eden ca la baza societatii omenesti sa se afle familia, acolo unde se pot manifesta si dezvolta cele mai profunde dintre relatiile omenesti: cea dintre un barbat si o femeie si cea dintre un parinte si copilul sau.

Dumnezeu ar fi putut organiza lumea cu totul altfel, asemenea musuroaielor de furnici sau a stupilor de albine, unde toti membrii familiei omenesti ar fi trait la gramada. Sau asemenea fiarelor salbatice care traiesc izolat, intalnindu-se doar pentru a-si satisface instinctul de reproducere, dupa care se despart, fiecare vazandu-si de propriul drum. Institutia familiei, stabilita in Eden inainte de caderea in pacat, este dovada dragostei lui Dumnezeu pentru om si reprezinta mediul cel mai propice pentru ca omul sa traiasca dragostea si sa o dezvolte.

Pentru ca Dumnezeu este dragoste, chiar daca rasa umana a cazut in abisul pacatului, El nu a incetat sa „rasara soarele Sau si peste cei rai si peste cei buni si da ploaie peste cei drepti si peste cei nedrepti” ( Matei 5,45 ). Dumnezeu ar fi putut sa-i iubeasca pe oameni selectiv, oferind lumina, aer, hrana, adapost, familii, copii, slujbe si multe alte binecuvantari doar acelor oameni care Il recunosc ca Domn al vietii lor. Insa un adevarat parinte nu-l iubeste pe copilul sanataos mai mult decat pe cel bolnav. Dimpotriva, copilul bolnav are parte de o atentie marita din partea parintelui sau iubitor, pana ce isi va recapata sanatatea.

Va mira faptul ca exista oameni care nu vor sa stie de Dumnezeu si care totusi au viata lunga, sunt prosperi si au familii fericite? Dumnezeu le-a dat aceste binecuvantari nu pentru ca le-au meritat, ci poate tocmai pentru a le arata ca sunt iubiti chiar daca ei inca nu-L recunosc ca Domn al vietii lor.

Pentru ca Dumnezeu este dragoste, cum ar fi putut El sa ne convinga de acest lucru dacat descoperindu-Se ca fiind Tatal nostru ceresc? Dintre toate invataturile primite de la Iisus in timpul activitatii Sale pamantesti, una straluceste mai intens decat toate celelalte: Dumnezeu este Tatal nostru. Nu doar Suveranul, Stapanul, Creatorul si Sustinatorul vietii noastre, ci si Tatal nostru.

Ce isi poate dori mai mult un tata pentru copiii sai decat binele suprem? Aceasta este cea mai  mare si mai valoroasa revelatie despre Dumnezeu primita de la Fiul Sau. Insa Mantuitorul nu a facut aceasta descoperire predicand o lectie de teologie omenirii, asa cum fac profesorii in universitatile lumii, ci El Insusi a trait printre oameni asemenea Tatalui ceresc. Pentru ca cei care Il priveau pe Iisus si lucrarile Sale sa stie cum este Tatal ceresc cu adevarat.

„Daca M-ati fi cunoscut pe Mine, ati fi cunoscut si pe Tatal Meu” – le spune Iisus ucenicilor Sai cu putin timp inainte de patimile si moartea Sa. „Si de acum incolo Il veti cunoaste si L-ati si vazut.” „Doamne”, i-a zis Filip, „arata-ne pe Tatal si ne este deajuns.” Iisus i-a zis: „De atata vreme sunt cu voi si nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a vazut pe Mine L-a vazut pe Tatal. Cum zici tu dar: „Arata-ne pe Tatal”? „Nu crezi ca Eu sunt in Tatal si Tatal este in Mine?” ( Ioan 14,7-10 )

Pentru ca Dumnezeu este dragoste, asemenea oricarei fiinte care iubeste El tanjeste sa-i impartaseasca celui iubit profunzimea sentimentelor Sale. Cum ar fi putut face acest lucru pentru ca noi, oamenii, sa realizam cat de mult suntem iubiti? Desigur, ne gandim la Golgota, unde stim ca Tatal „a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica.” ( Ioan 3,16 )

Antitrinitarienii gasesc aici un argument ( scos din contextul general al Scripturii ) in sprijinul teoriei lor ca singurul Dumnezeu adevarat este Tatal, in timp ce Fiul este un Dumnezeu nascut candva, in vesnicia trecutului. Dar daca am privi afirmatia din „textul de aur” al Bibliei prin prisma axiomei biblice care sustine ca Dumnezeu este dragoste?

Nu cumva termenii atat de familiari noua, oamenilor, de „tata” si „fiu” au fost folositi nu pentru a ne satisface curiozitatea cu privire la natura primelor doua Persoane ale Dumnezeirii, ci tocmai pentru a ne ajuta sa intelegem cat de mare este dragostea lui Dumnezeu fatza de noi? Cum ar fi putut jertfa de pe Calvar sa apara mai mare in ochii nostri, decat folosind imaginea unui „Tata” care renunta la unicul Sau „Fiu” pentru a salva omenirea?

Cand lui Avraam i s-a cerut sa-si jertfeasca unicul sau fiu iubit, pe Isaac, el a inteles ceva din sacrificul suprem pe care urma sa-l faca Dumnezeu pentru salvarea omenirii pierdute. Insusi Mantuitorul a recunoscut acest lucru: „Tatal vostru Avraam a saltat de bucurie ca are sa vada ziua Mea: a vazut-o si s-a bucurat.” ( Ioan 8,56 )

Acolo, pe muntele Moria, cu cutitul in mana gata sa-l jertfeasca pe unicul sau fiu iubit, Avraam a inteles cate ceva din dragostea lui Dumnezeu pentru omenirea pierduta. Nu, titlurile „Tata” si „Fiu” si expresiile „singurul Lui Fiu” si „Fiul Meu prea iubit” nu ne-au fost lasate in Scriptura ca noi sa tragem concluzii cu privire la eventuala aducere la existenta a celei de-a doua Persoane a Dumnezeirii candva, in vesnicia trecutului. Nici pentru ca noi sa ne aventuram in supozitii cu privire la o eventuala ierarhie existenta in sanul Trinitatii. Prezenta acestor termeni si expresii in revelatia Scripturii este motivata de un scop mult mai inalt: acela de a ne ajuta sa intelegem cat de imens a fost sacrificul de Sine al Dumnezeirii pentru a ne oferi tuturor sansa mantuirii.

George MacDonald, un pastor scotian din secolul al XIX-lea, a pus o intrebare-cheie: Ce se afla la baza crearii Universului: puterea sau dragostea? De raspunsul la aceasta intrebare fundamentala depind toate doctrinele si invataturile pe care le intalnim in crestinism. Si nu numai!

Daca „Dumnezeu este dragoste” ( 1 Ioan 4,8 u.p. ), inseamna ca orice doctrina si invatatura care scoate in evidenta mai mult dragostea lui Dumnezeu decat puterea Sa este o doctrina adevarata. Dimpotriva, orice doctrina si invatatura care pune in umbra dragostea lui Dumnezeu in favoarea puterii Sale este o doctrina falsa. Pentru Dumnezeu dragostea este suprema, nu puterea. Dumnezeu Are putere, insa Dumnezeu ESTE dragoste.

Si atunci, daca Dumnezeu este dragoste, nu ar trebui sa intelegem toate doctrinele biblice prin aceasta prisma? Chiar si revarsarea celor sapte plagi, judecata finala, mileniul si nimicirea celor nelegiuiti in focul mortii a doua? Si chiar evenimentele cele mai dureroase si mai dramatice din viata noastra, nu ar trebui sa le privim in lumina dragostei divine ?

Cu multi ani in urma, la sfarsitul unui serviciu divin, cand ma indreptam spre iesire, un accident bizar mi-a schimbat cursul vietii. Un accident intamplat chiar in Casa Domnului! O cazatura soldata cu o fractura urata de rotula m-a trimis de la biserica direct pe masa de operatie.

Stiti care a fost primul meu gand dupa ce am realizat ce mi s-a intamplat? Auzeam un gand parca soptit de cineva nevazut: „Dumnezeu te-a pedepsit, te-a parasit si nu te mai iubeste. Ai facut tu ceva rau de te-a pedepsit El in felul acesta.” Insa in clipa imediat urmatoare am izgonit acele ganduri, spunandu-mi: „Dumnezeu este dragoste. El nu greseste niciodata, de aceea nu vreau sa ma indoiesc de dragostea si intelepciunea Lui.”

Din clipa in care am luat hotararea sa nu ma indoiesc de dragostea lui Dumnezeu, chiar daca nu imi era prea bine in acele momente, toate „apele” sufletului meu s-au linistit. O pace de nedescris a coborat in inima, apoi, ajuns la spital pe masa de operatie, am putut discuta senin cu medicul care ma opera, ca si cand interventia chirurgicala ar fi constat doar in extragerea unui spin din talpa piciorului.

Cat de bine face sufletelor noastre atitudinea de a nu ne indoi niciodata de dragostea lui Dumnezeu fatza de noi si nici de intelepciunea cu care ne conduce in viata! Da, „Dumnezeu este prea intelept ca sa poata gresi si prea bun ca sa retina vreun bine dela cei ce umbla in neprihanire.” ( 2 )

Si inca ceva, care ar putea fi „cireasa de pe tortul” mantuirii noastre. Pentru ca Dumnezeu este dragoste, dupa ce se va incheia milenara drama a pacatului, Dumnezeu Isi va muta resedinta. Stiti unde? Tocmai pe pamantul nostru reinnoit. Stiti de ce o va face? Pentru ca sa fie mai aproape de oamenii rasumparati de El cu un pret atat de mare.

     „Apoi am vazut un cer nou si un pamant nou, pentru ca cerul dintai si pamantul dintai pierisera si marea nu mai era. Si eu am vazut coborandu-se din cer, de la Dumnezeu, cetatea sfanta, noul Ierusalim, gatita ca o mireasa impodobita pentru barbatul ei. Si am auzit un glas tare, care iesea din scaunul de domnie si zicea: „Iata cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei si ei vor fi poporul Lui si Dumnezeu Insusi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor.” ( Apocalipsa 21, 1-3 )

„Iata cortul lui Dumnezeu cu oamenii!” De ce oare inspiratia biblica aseamana locul viitorului tron al Suveranului Universului cu un cort? Ioan ar fi putut scrie: „Iata palatul lui Dumnezeu cu oamenii!” Si, in cele din urma, de ce S-ar muta Dumnezeu la noi si nu ar ramane acolo, unde astazi este resedinta tronului slavei Sale? De ce aceasta restructurare a miliardelor de galaxii, nebuloase, sisteme solare si gauri negre doar pentru a fi cu fiii Sai rascumparati?

Ce poate fi mai intim decat un „cort” – imagine preluata din viata nomada a beduinilor din pustiu? Seara, dupa incheierea oricaror griji si activitati pline de truda, intreaga familie se aduna in jurul cinei. Oboseala, truda si primejdiile zilei sunt lasate in urma. Ceea ce conteaza acum este doar partasia membrilor familiei reunite la sfarsit de zi.

La fel, la sfarsitul istoriei pacatului, dupa ce lucrurile vor reintra pe fagasul lor normal in noua Creatie, Dumnezeu Isi va muta resedinta pe Noul Pamant. De ce? Stim deja: Dragostea nu poate ramane neimpartasita. Dumnezeu a asteptat cu rabdare acest moment si iata ca el a sosit.

     „Marea lupta s-a sfarsit. Pacatul si pacatosii nu mai exista. Universul intrege este curat. O singura vibratie de armonie si de bucurie strabate prin Creatiunea imensa. De la Acela care a creat toate se revarsa viata, lumina si fericirea prin domeniile spatiului nesfarsit. De la atomul minuscul si pana la lumile cele mari, toate lucrurile insufletite si neinsufletite, in frumusetea lor neumbrita si intr-o bucurie desavarsita, declara ca Dumnezeu este dragoste.” ( 3 )

Lori Balogh

 

 

Referinte:

( 1 ) Will si Ariel Durant, „Civilizatii istorisite”, „Mostenirea noastra orientala”, vol. 2, Editura Prietenii Cartii, Bucuresti 2002, p. 18.19

( 2 ) Ellen G. White, „Calea catre Hristos”, cap. „Inaltul privilegiu al rugaciunii”, 96.1

( 3 ) Ellen G. White, „Tragedia veacurilor” 678.3