Ocazii pierdute
„Rascumparati vremea, caci zilele sunt rele!”
( Efeseni 5,16 )
Iata o poveste adevarata despre un „el” si o „ea”. S-au nascut in familii sarace, fara posibilitati materiale de a le oferi copiilor o educatie inalta. Prin intermediul unei cunostinte comune, s-au cunoscut, apoi s-au casatorit, insa nu din dragoste, ci din convenienta. Totusi, au avut o casnicie lunga, de peste sase decenii.
Nu le-a fost usor, caci au fost nevoiti sa lupte cu saracia, suferinta fizica si cu ispite puternice. Spre sfarsit, „ea” era tot mai bolnava, iar „el” tot mai obosit, trebuind sa o ajute si sa compenseze lucrurile pe care „ea” nu mai putea sa le faca. Se certau des, iar „el”, cand era suparat, nu mai vorbea cu „ea” cateva zile. Adesea se plangea cunoscutilor: „Nu mai pot! Nu mai rezist!”
Pana intr-o zi, cand „ea” a parasit lumea aceasta brusc, fara macar sa-si poata lua ramas bun de la cei dragi. „El” a fost devastat. Dupa inmormantare, o data sau de doua ori pe saptamana, merge la cimitir, cumpara flori proaspete si le asaza pe mormantul ei, asteptand cu nerabdare sa fie din nou langa „ea”, acolo, in mormant.
Florile mereu proaspete de pe mormantul ei arata cat de mult a tinut la „ea”. Dar ce folos? „Ea” nu se mai poate bucura de ele. Si nici de sentimentele lui fatza de „ea”. Ce bine ar fi fost daca in locul buchetelor de flori de pe mormant, „el” i-ar fi adus, din cand in cand, macar cate o floare pe cand „ea” inca traia!
Aceasta este experienta trista a ocaziilor pierdute, pe care, din nefericire, o traim cei mai multi dintre noi. Exista oare pe planeta noastra vreun om care nu ar dori, daca ar fi posibil, sa dea timpul inapoi pentru a repara unele greseli din trecut? Exista oare vreun om care sa nu fi pierdut ocazii pretioase in trecut, iar acum sa regrete profund ca aceste ocazii nu mai apar in viata lui?
Referindu-se la Dumnezeul Cel Viu, la Creatorul tuturor lucrurilor vazute si nevazute, inteleptul Solomon afirma: „Orice lucru El il face frumos la vremea lui…” ( Eclesiastul 3,11 ) Daca asa este Dumnezeu, ma intreb: Oare noi, oamenii, care am fost creati dupa chipul si asemanarea Lui ( vezi Geneza 1,26.27 ), nu ar trebui sa facem si noi doar lucruri frumoase si sa le facem la vremea lor?
Desigur! Din nefericire insa, a intervenit drama pacatului, odata cu caderea primilor nostri parinti. De atunci, din zorii Creatiei, oamenii au inceput sa faca nu doar lucruri frumoase, ci si lucruri urate. Iar atunci cand mai fac si lucruri frumoase, nu le fac la vremea potrivita, ci fie prea devreme, fie prea tarziu.
Ce frumos este ca doi adulti, legati prin legamantul casatoriei, sa aduca la existenta copii! Cand lucrul acesta se intampla la vremea potrivita, toti sunt binecuvantati: parintii, copiii, bunicii, Biserica si societatea. Dar ce suferinte apar cand copii de 14-15 ani dau nastere altor copii! Un lucru atat de frumos, dar facut prea devreme, mult prea devreme ca el sa fie o binecuvantare.
La polul opus, cate frustrari, cheltuieli si drumuri la medic sunt suportate de cei carora, maturi fiind, le-a trecut vremea potrivita pentru a avea copii! Au avut alte prioritati; cariera, banii, vacantele exotice, casa si masina, lasand problema copiilor la urma. Un lucru atat de frumos si de dorit, dar facut prea tarziu, mult prea tarziu.
Cu cateva zile inainte de patimile si moartea Sa, Domnul Iisus Se afla in Betania, in casa modesta, dar linistita si primitoare a lui Lazar, a Martei si a Mariei. Era locul in care Mantuitorul Se simtea bine, departe de ispitele, provocarile si luptele carora trebuia sa le faca fatza din partea liderilor religiosi care urmareau sa-L atraga in cursa.
Acolo, in casa prietenilor Sai apropiati, I s-a pregatit o cina la care au participat si ucenicii. In timpul cinei, Maria, sora lui Lazar, „a luat un litru de mir de nard curat, de mare pret, a uns picioarele lui Iisus si I-a sters picioarele cu parul ei si s-a umplut casa de mirosul mirului.” ( Ioan 12,3 )
Un gest frumos al unui om pacatos, dar mantuit, fatza de Mantuitorul sau! A fost gestul Mariei un lucru frumos, facut la vremea lui? Desigur! Insusi Mantuitorul, luand apararea Mariei atunci cand au inceput sa se auda criticile venite chiar din mijlocul ucenicilor Sai, a spus: „Lasati-o in pace, caci ea l-a pastrat pentru ziua ingroparii Mele!” ( Ioan 12,7 )
Au mai fost si altii care I-au adus daruri lui Iisus, dar mult prea tarziu. Dupa ce Iosif din Arimatea a obtinut aprobarea lui Pilat de a lua trupul lui Iisus de pe cruce pentru a-l ingropa, Ioan ne ofera un detaliu nu lipsit de importanta: „Nicodim, care la inceput se dusese la Iisus noaptea, a venit si el si a adus o amestecatura de aproape de o suta de litri de smirna si de aloe. Au luat deci trupul lui Iisus si l-au infasurat in fasii de panza de in, cu miresme, dupa cum au obicei iudeii sa ingroape.” ( Ioan 19,39.40 )
Gestul lui Nicodim e frumos, nu-i asa? Si totodata costisitor! Caci el a adus o suta de litri de amestec parfumat, nu un singur litru ca Maria. Dar cand a facut Nicodim acest gest frumos? Cand Iisus era deja mort si nu mai putea sa aprecieze darul lui. Nu-i asa ca mai bine aduci cate o floare, din cand in cand, persoanei pe care o pretuiesti, cat timp ea este in viata, decat vagoane de flori pe mormantul ei?
Frumusetea lucrurilor pe care le facem depinde nu doar de esenta lor, ci si de momentul in care facem aceste lucruri. Daca pierdem momentul potrivit in care facem anumite lucruri frumoase, frumusetea acelor lucruri se diminueaza pana la disparitie totala. Va propun sa analizam fugitiv cateva exemple biblice in care oameni, sau grupuri de oameni, au pierdut ocazii pretioase pe care nu le-au mai regasit niciodata in viata.
1) Dupa eliberarea poporului Israel din crunta robie egipteana, in timpul peregrinarii prin pustiu si la porunca lui Dumnezeu, Moise s-a adresat poporului: „Iata ce a poruncit Domnul: Luati din ce aveti si aduceti un prinos Domnului. Fiecare sa aduca prinos Domnului ce-l lasa inima: aur, argint si arama, materii vopsite in albastru, in purpuriu, in caramiziu, in in subtire si par de capra, piei de berbeci vopsite in rosu si piei de vitel de mare, lemn de salcam, untdelemn pentru sfesnic, mirodenii pentru untdelemnul ungerii si pentru tamaia mirositoare, pietre de onix si alte pietre pentru impodobirea efodului si a pieptarului.” ( Exodul 35,4-9 )
Poporul a raspuns pozitiv si chiar peste asteptari, dovedind un spirit de darnicie deosebit. Generozitatea israelitilor a fost atat de mare incat darurile aduse pentru confectionarea tabernacolului intreceau cu mult necesitatile. Raportul Scripturii ne spune ca si dupa ce lucrarile pentru sanctuar au inceput, poporul inca mai aducea daruri benevole pentru constructia lui. Ce s-a intamplat dupa aceea?
„Atunci toti barbatii iscusiti, prinsi in toate lucrarile sfantului locas, si-au lasat fiecare lucrul pe care-l faceau si au venit si au spus lui Moise: „Poporul aduce mult mai mult decat trebuie pentru facerea lucrarilor pe care a poruncit Domnul sa le facem.” Moise a poruncit sa se strige in tabara ca nimeni, fie barbat, fie femeie, sa nu mai aduca daruri pentru sfantul locas. Au oprit astfel pe popor sa mai aduca daruri.” ( Exodul 36,3-6 )
Oare cine sa fi fost acei israeliti ale caror daruri nu au mai fost primite? O prima categorie vor fi fost acei israeliti care au daruit din primele clipe cu inima larga. Vazand ca lucrarea inainteaza si simtind binecuvantarea lui Dumnezeu in viata lor, ei si-au zis: „Dumnezeu e prea bun cu noi! Ne-a binecuvantat peste asteptari, iar noi I-am daruit atat de putin. Vom darui si mai mult, caci Dumnezeul nostru e bun si merita darurile noastre oricat de mari ar fi.”
A existat insa si o alta categorie de israeliti: aceia care au stat in expectativa, amanand momentul daruirii. Acestia au vrut sa vada daca si cat daruiesc ceilalti; au dorit sa se convinga ca darurile lor vor fi directionate spre scopul anuntat si au vrut sa verifice daca oamenii care vor folosi aceste daruri sunt cinstiti. Unii dintre ei au mers pe principiul dupa care se calauzesc membrii Clubului Celor Obositi din Nastere : „Daca un lucru poti sa-l faci maine, nu-l face astazi. Poate ca maine nu mai trebuie facut.”
Vazand ca lucrarile inainteaza si ca Dumnezeu ii binecuvanta pe cei care daruisera cu inima larga, s-au hotarat si ei, cu jumatate de inima, sa aduca cate ceva ca dar lui Dumnezeu. Dar a fost prea tarziu. Ocazia de a darui si a primi binecuvantarea divina trecuse. Acesti oameni au ramas ma bogati din punct de vedere material, dar mai saraci, mult mai saraci din punct de vedere spiritual. Cat despre „conturile” lor din banca cerului, acestea erau complet goale.
2) Priviti la experienta trista a falimentului spiritual al unui om care ar fi trebuit sa fie umplut de binecuvantarile cerului, dar pe care le-a pierdut definitiv. De ce? Pentru ca nu a stiut sa ia deciziile corecte la vremea potrivita.
Esau, fratele geaman al lui Iacov, era mostenitorul legitim al dreptului de intai nascut in familia lui Isaac. Acest drept i-ar fi conferit un statut privilegiat atat din punct de vedere material, dar mai ales din punct de vedere spiritual. Daca Esau ar fi apreciat corect acest privilegiu la timpul potrivit, el ar fi putut deveni stramosul poporului ales in locul fratelui sau Iacov. Scena biblica in care Esau, intorcandu-se de la camp cu vanatul dorit de tatal sau, in asteptarea binecuvantarii, este dramatica:
„Tatal sau Isaac i-a zis: „Cine esti tu?” Si el a raspuns: „Eu sunt fiul tau cel mai mare, Esau.” Isaac s-a inspaimantat foarte tare si a zis: „Cine este atunci cel ce a prins vanat si mi l-a adus? Eu am mancat din toate inainte de a veni tu si l-am binecuvantat. De aceea va ramane binecuvantat.”
Cand a auzit Esau cuvintele tatalui sau, a scos mari tipete, pline de amaraciune, si a zis tatalui sau: „Binecuvanteaza-ma si pe mine, tata!” Isaac a zis: „Fratele tau a venit cu viclesug si ti-a luat binecuvantarea”… Esau a zis tatalui sau: „N-ai decat aceasta singura binecuvantarea, tata?” Si Esau a ridicat glasul si a plans.” ( Geneza 27, 32-35.38 )
Rugamintea lui Esau pentru a primi binecuvantarea tatalui sau era buna, era biblica si conforma cu vointa lui Dumnezeu. Insa ea era tardiva. Trecuse vremea potrivita pentru ea. Esau pierduse deja privilegiul dreptului de intai nascut al familiei atunci cand, venit de la camp si lihnit de foame, si-a vandut acest drept fratelui sau pentru o farfurie de ciorba de linte si un codru de paine. Atunci a avut Esau ocazia sa se lupte in rugaciune si sa ia decizia de a birui ispita de a desconsidera privilegiul de a fi intaiul nascut al familiei. Acum era prea tarziu.
Aceasta ocazie pierduta de Esau nu s-a rasfrant doar asupra lui, ci si asupra tuturor urmasilor sai, care ar fi putut deveni poporul ales, daca Esau si-ar fi pretuit la timp acest privilegiu. Profetia lui Isaia rostita asupra poporului edomit este cutremuratoare din acest punct de vedere:
„Paraiele Edomului se vor preface in smoala si pulberea lui in pucioasa; da, tara lui va fi ca smoala care arde. Nu se va stinge nici ziua, nici noaptea si fumul lui se va sui in veci. Din veac in veac va fi pustiit si nimeni nu va trece prin el in veci de veci.” ( Isaia 34,9.10 )
Pentru ca Esau a dispretuit privilegiul divin si a pierdut ocazia de a primi binecuvantarea, urmasii sai, edomitii, au mers din rau in mai rau pana ce, in final, au iesit de pe scena istoriei pe usa din dos. Astazi poporul edomit exista doar pe paginile ingalbenite de vreme ale istoriei.
3) In viziunile primite pe insula Patmos, apostolul Ioan a vazut cetatea sfanta a Noului Ierusalim, capitala Noului Pamant si, prin mutarea scaunului de domnie al lui Dumnezeu in ea, devenita si centrul Universului. Printre altele, Ioan a vazut temeliile zidului cetatii sfinte, 12 la numar, care erau impodobite cu 12 feluri de pietre pretioase si avand scrise pe ele numele celor 12 apostoli ai Domnului.
Va lipsi insa un nume acolo, poate al celui mai promitator si mai dotat dintre ucenicii lui Iisus – Iuda. De ce? Pentru ca L-a tradat pe Mantuitorul lumii, vor argumenta cei mai multi. Dar oare Petru nu L-a tradat pe Domnul cand a marturisit jurandu-se si blestemandu-se de trei ori ca nu-L cunoaste pe Mantuitorul sau? ( vezi Matei 26,69-74 )
Dar ceilalti ucenici nu L-au tradat pe Domnul lor cand, vazand ca Acesta este arestat, „L-au parasit si au fugit” ( Matei 26,56 )? De ce doar numele lui Iuda va lipsi de pe temeliile stralucitoare ale Noului Ierusalim? Nu, nu pentru ca a savarsit un pacat atat de ingrozitor a pierdut Iuda acest privilegiu, caci omul pacatos nu poate cobora mai adanc in pacat decat il poate ajunge dragostea iertatoare a lui Dumnezeu. Cauza esecului sau este alta: Iuda a pierdut ultima ocazie de a se pocai si a reface legatura de dragoste cu Iisus, Mantuitorul sau.
Acolo, in camera de sus, pregatita pentru sarbatoarea pascala la care au participat Iisus si cei 12 ucenici, pentru Iuda a fost ultima ocazie de pocainta si de mantuire. Cand Domnul Insusi S-a plecat sa-i spele picioarele ucenicului tradator, inima lui Iuda s-a cutremurat. A fost gata sa-si marturiseasca pacatul si Iisus ar fi fost gata sa-l ierte. Insa, in ultima clipa, Iuda si-a impietrit din nou inima, a refuzat sa se umileasca in fatza colegilor sai si a Mantuitorului si a iesit in graba „in intunericul de afara, unde este plansul si scrasnirea dintilor” ( Matei 8,12; 13,42.50; 22,13, etc )
Pentru doar 30 de arginti cu care L-a vandut pe Domnul sau, pretul unui sclav, Iuda si-a inchis definitiv usa harului. Nu Dumnezeu i-a inchis aceasta usa, ci el singur a facut-o, pierzand ultima ocazie de har pentru el. Dupa ce a realizat ce facuse, Iuda a marturisit pacatul sau:
„Atunci Iuda, vanzatorul, cand a vazut ca Iisus a fost osandit la moarte, s-a cait, a adus inapoi cei 30 de arginti, i-a dat preotilor celor mai de seama si batranilor si a zis: „Am pacatuit, caci am vandut sange nevinovat.” „Ce ne pasa noua?” i-au raspuns ei, „Treaba ta.” Iuda a aruncat argintii in templu si s-a dus de s-a spanzurat.” ( Matei 27, 3-5 )
A fost buna rugaciunea de marturisire a lui Iuda ? Nu era el cu inima sfasiata de cele ce facuse cu Mantuitorul lumii ? Desigur ! Ii lipseau insa doua lucruri: 1. Destinatarul cuvintelor sale de pocainta era gresit. Nu preotilor si carturarilor ar fi trebuit el sa le recunoasca grozavia faptei sale, ci el ar fi trebuit sa o faca in primul rand inaintea lui Dumnezeu. 2. Trecuse vremea potrivita pentru pocainta sa.
In cartea Eclesiastul, imparatul Solomon prezinta o lista lunga de activitati si trairi sufletesti ale fiintei umane care toate isi au vremea lor si in care eficienta este maxima: nasterea si moartea, saditul si smulgerea celor sadite, daramarea si zidirea, plansul si rasul, tacerea si vorbirea si o multime de alte activitati si trairi umane ( vezi Eclesiastul 3,1-8 ).
Desigur, Solomon include in lista lui si lucruri bune, dar si lucruri rele; si lucruri care sunt de dorit, dar si altele care sunt de evitat. Aceasta se intampla din cauza ca traim intr-o lume gri, in care adevarul e amestecat cu minciuna, binele e amestecat cu raul, iar frumosul e amestecat cu uratul.
Ideea pe care o subliniaza autorul este aceea ca, fie ca vorbim de lucruri bune sau rele, exista o vreme potrivita pentru fiecare dintre ele. Daca se pierde acel timp optim, din indiferent ce motiv, se poate pierde totul. O femeie insarcinata care nu naste la vremea potrivita, poate pierde copilul mult asteptat. Un agricultor care nu sadeste la timp rasadurile, ci o face in toiul verii sub soarele arzator, va munci degeaba. Un bolnav care nu gaseste vindecare la timpul potrivit, devine un bolnav cronic si se indreapta spre sfarsitul invitabil.
Un om care e trist si plange atunci cand ar trebui sa se bucure si, invers, cand rade cand ar trebui sa se intristeze, este dezechilibrat din punct de vedere psihic si emotional. Iar un om care tace atunci cand ar trebui sa vorbeasca si vorbeste atunci cand ar trebui sa taca, va avea multe probleme in relatia cu semenii sai.
Lista poate continua, adaugand la ea cel mai important lucru care i se poate intampla unui om pacatos, sau dimpotriva, pe care il poate rata: mantuirea isi are vremea ei si pierderea mantuirii isi are vremea ei. Si aceasta se intampla pentru ca harul lui Dumnezeu nu este un elastic pe care il putem intinde cat dorim noi, ci doar atat cat hotaraste El.
„Cautati pe Domnul cata vreme se poate gasi; chemati-L cata vreme este aproape. Sa se lase cel rau de calea lui si omul nelegiuit sa se lase de gandurile lui; sa se intoarca la Domnul care va avea mila de el, la Dumnezeul nostru care nu oboseste iertand.” ( Isaia 55,6.7 )
Da, este un timp in care Dumnezeu poate fi gasit. Dar la fel de adevarat este ca va exista un timp in care El nu va mai putea fi gasit. Este un timp in care ne putem bucura de participarea la inchinarea colectiva in biserica, dar va veni un timp in care privilegiul acesta nu-l vom mai avea. Este un timp in care ne putem intari in credinta prin studiul Cuvantului lui Dumnezeu si prin participarea la serviciile divine, dar va veni un timp in care se va implini trista profetie a profetului Amos:
„Iata, vin zile, zice Domnul Dumnezeu, cand voi trimite foametea in tara, nu foamete de paine, nici sete de apa, ci foame si sete dupa auzirea cuvintelor Domnului. Vor pribegi de la o mare la alta, de la miazanoapte la rasarit, vor umbla istoviti incoace si incolo ca sa caute Cuvantul Domnului, si tot nu-l vor gasi.” ( Amos 8,11.12 )
Multi oameni vor fi pierduti pentru vesnicie nu pentru ca au fost mai rai decat altii sau pentru ca L-au urat pe Dumnezeu si Biserica Sa; nici pentru ca nu au crezut in Cuvantul lui Dumnezeu si nu s-au alaturat cauzei lui Dumnezeu, ci pur si simplu pentru ca nu si-au predat viata lui Iisus la timpul potrivit. Pentru ca nu au folosit ocaziile, talantii si privilegiile oferite de Dumnezeu in timpul de har acordat lor.
Cineva spunea ca „amanarea este actul de deces al unei hotarari bune.” Iar Octavian Paler adauga: „Ceea ce nu traim la timp, nu vom mai trai niciodata.”
„Sa luam dar bine seama ca, atata vreme cat ramane in picioare fagaduinta intrarii in odihna Lui, niciunul dintre voi sa nu se pomeneasca venit prea tarziu…Sa ne grabim dar sa intram in odihna aceasta, pentru ca nimeni sa nu cada in aceeasi pilda de neascultare…” (Evrei 4,1.11 )
Dat fiind faptul ca suntem creati dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, iar El face intotdeauna lucruri frumoase la vremea lor, haideti sa facem si noi lucruri frumoase la vremea potrivita. El este prezent prin Duhul Sau in fiecare Sabat in locasul de inchinare care este un „cort al intalnirii” intre Dumnezeu si omul pacatos. Haideti sa fim si noi prezenti aici si sa nu-L lasam pe Suveranul Universului sa ne astepte in zadar.
Daca El ne-a pus in maini Cuvantul Sau, haideti sa-l studiem acum, pana nu vor veni vremurile rele de care aminteste profetul Amos, in care lumea va infometa si va inseta dupa un cuvant din partea lui Dumnezeu, dar nu-l va mai gasi.
Daca Dumnezeu ne-a dat un timp de libertate religioasa, haideti sa-l folosim acum pentru inaintarea cauzei Sale. Poate maine va fi prea tarziu. Daca astazi lucrarea Sa are nevoie de banii nostri, de talantii nostri, de prezenta noastra, de energiile noastre, sa le consacram pe toate Lui. Astazi inca le mai poate primi; maine poate fi prea tarziu.
„Cata vreme se zice „Astazi, daca auziti glasul Lui, nu va impietriti inimile, ca in ziua razvratirii!” ( Evrei 3,15 )
„Rascumparati vremea, caci zilele sunt rele!” ( Efeseni 5,16 )
Lori Balogh
