Epistola către romani – Cap. 1, 8‑15
Pavel și creștinii din Roma
- „Mai întâi mulțumesc Dumnezeului meu, prin Iisus Christos, pentru voi toți, căci credința voastră este vestită în toată lumea.
- Dumnezeu, căruia Îi slujesc în duhul meu, în Evanghelia Fiului Său, îmi este martor că vă pomenesc neîncetat în rugăciunile mele
- și cer totdeauna ca, prin voia lui Dumnezeu, să am în sfârșit fericirea să vin la voi.
- Căci doresc să vă văd, ca să vă dau vreun dar duhovnicesc pentru întărirea voastră,
- sau mai degrabă, ca să ne îmbărbătăm laolaltă în mijlocul vostru prin credința pe care o avem împreună, și voi și eu.
- Nu vreau să nu știți, fraților, că, de multe ori am avut de gând să vin la voi ca să culeg vreun rod printre voi, ca printre celelalte neamuri, dar am fost împiedicat până acum.
- Eu sunt dator și grecilor și barbarilor, și celor învățați, și celor neînvățați.
- Astfel, în ce mă privește pe mine, am o vie dorință să vă vestesc Evanghelia vouă, celor din Roma.”
Romani 1, 8‑15
După ce încheie introducerea generală a Epistolei către romani, Pavel își continuă mesajul prin abordarea unor subiecte care îi priveau în mod direct pe credincioșii din Roma. Deși nu îi văzuse niciodată pe aceștia și nu participase efectiv la înființarea acelei comunități creștine, Pavel dovedește a fi un adevărat „apostol al neamurilor”, slujindu-le.
Chiar dacă între el și credincioșii din Roma exista o distanță considerabilă și chiar dacă nu îi cunoștea personal, Pavel dorea să le slujească și acestor frați în credință. De fapt, întregul „ogor” al neamurilor este revendicat de apostol că fiind al său și, prin urmare, fiind în grijă sa. Acest „ogor” îi fusese încredințat de Însuși Dumnezeu prin mandatul de apostol care i-a fost încredințat.
Înainte de a aborda temele care îi interesau în mod direct pe creștinii din Roma, Pavel ne oferă o lecție a priorităților în relația noastră cu Dumnezeu. Înainte de toate, el Îi aduce un cuvânt de mulțumire lui Dumnezeu, prin Iisus Christos, pentru existența Bisericii din Roma și mai ales pentru spiritualitatea credincioșilor ei, care a ajuns vestită în toată lumea cunoscută atunci.
Făcând lucrul acesta, Pavel demonstrează că trăiește el însuși îndemnurile pe care le dă credincioșilor din bisericile pe care le păstorea. „Mulțumiți lui Dumnezeu pentru toate lucrurile, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, în Iisus Christos, cu privire la voi” – îi îndeamnă apostolul pe credincioșii din Tesalonic. ( 1 Tesaloniceni 5,18 )
Celor din Colose Pavel le transmite un îndemn similar: „Și orice faceți, cu cuvântul sau cu fapta, să faceți totul în Numele Domnului Iisus și mulțumiți, prin El, lui Dumnezeu Tatăl” ( Coloseni 3,17 ). Iar celor din Efes le scrie: „Mulțumiți totdeauna lui Dumnezeu Tatăl, pentru toate lucrurile, în Numele Domnului nostru Iisus Christos” ( Efeseni 5,20 ).
Iată un adevărat „pastor” care merge înaintea „oilor” sale, oferind un exemplu autentic de spiritualitate. Cu adevărat, Pavel le putea spune celor pe care îi păstorea, fie dintre iudei, fie dintre neamuri: „Călcați pe urmele mele, întrucât și eu calc pe urmele lui Christos.” ( 1 Corinteni 11,1 )
Trăind într-o lume tot mai plină de oameni nemulțumiți și lipsiți de recunoștință, a îndrepta primul gând de mulțumire și recunoștință către Dumnezeu este un element esențial în relația noastră cu El. Pavel adresează acest cuvânt de mulțumire aproape în fiecare epistolă. De ce o face? Dacă ai mulțumit o dată, de ce să mulțumești mereu pentru același lucru?
Prin acest obicei, Pavel demonstrează că a înțeles un lucru esențial în relația sa cu Dumnezeu și cu oamenii, lucru pe care puțini oameni îl înțeleg și mult mai puțini îl practică. Dacă ai fost dator cuiva și ți-ai plătit datoria, îi mai ești dator cu ceva acelei persoane? În aparență nu mai ai nicio obligație din moment ce ți-ai achitat datoria.
Poate că nu mai ești dator cu bani, bunuri materiale sau servicii, căci te-ai achitat de datoria ta până la ultimul bănuț. Și totuși, chiar dacă ți-ai achitat întreaga datorie la timp, tot îi mai ești dator acelei persoane care te-a împrumutat: îi ești dator cu recunoștință! Iar recunoștința nu este legată de o perioadă de timp limitată. Nu poți să-i fi recunoscător celui care te-a ajutat timp de o lună, un an sau zece ani. Recunoștință nu cunoaște limita timpului. Ea este și trebuie să fie permanentă.
Cât privește relația noastră cu Dumnezeu, chiar dacă ne-am întors la El și am fost iertați și curățați de păcatele noastre, chiar dacă I-am mulțumit o dată, de o sută de ori sau de o mie de ori pentru harul pe care ni l-a acordat, recunoștința noastră față de El nu va înceta niciodată. Nici întreaga veșnicie nu va fi suficientă pentru a pune capăt sentimentului de recunoștință al celor mântuiți față de harul fără margini de care le-a fost dat.
De fapt, mulțumirea și recunoștința sunt elementele permanente ale închinării. Aici, în această viață, avem tot felul de nevoi, motiv pentru care Îi adresăm lui Dumnezeu o mulțime de cereri alături de mulțumirile noastre. Însă în Împărăția lui Dumnezeu, acolo unde toate nevoile omului mântuit vor fi împlinite la superlativ, probabil că nu vor mai există cereri. Însă mulțumirea și recunoștința vor exista în închinare și ele vor crește în profunzime și intensitate pe măsură ce oamenii mântuiți vor înțelege cât de mult i-a iubit Dumnezeu și cât de mare a fost sacrificiul pe care l-a făcut pe Golgota pentru mântuirea lor.
Noi suntem datori să-I mulțumim lui Dumnezeu și să-I fim recunoscători cu atât mai mult cu cât niciodată, cât va fi veșnicia de lungă, nu vom putea plăti datoria noastră față de El. În cuvântul de mulțumire al apostolului Pavel trebuie să remarcăm câteva detalii importante.
În primul rând, Pavel se raportează la Dumnezeu ca fiind „Dumnezeul meu”, ceea ce arată spre o relație personală, vie și profundă cu divinitatea. Mântuirea noastră nu se poate baza pe relația altora cu Dumnezeu, fie că aceștia sunt părinți, slujbași ai Bisericii, prieteni sau alte persoane credincioase. Propria noastră relație cu Dumnezeu este cea care devine mântuitoare.
În al doilea rând, Pavel Îi mulțumește Tatălui ceresc „prin Iisus Christos”, arătând spre rolul de mijlocitor pe care Fiul lui Dumnezeu îl are în relația dintre om și Dumnezeu. În al treilea rând, obiectul mulțumirilor lui Pavel nu este ceva banal, pământesc și fără valoare. El nu Îi mulțumește Tatălui ceresc pentru că credincioșii din Roma sunt prosperi din punct de vedere material sau că sunt bine văzuți în societate, ci pentru credința acestor creștini, mult mai importantă decât orice bun material dobândit, dar și pentru reputația lor bună care, în final, aduce onoare lui Dumnezeu.
Desigur, din informațiile pe care le avea în momentul scrierii epistolei, Pavel cunoștea și unele probleme și tensiuni inerente oricărei comunități de credincioși. Totuși, el nu începe cu acestea. Nu întâlnim mustrări în această parte introductivă a epistolei, ci doar lucruri ziditoare pentru Biserică.
Aici este o lecție pentru toți aceia care au tendința să scoată în evidență defectele, neajunsurile și greșelile pe care le văd săvârșindu-se în Biserică. Aceia dintre noi care cred că în Biserica lui Christos toate lucrurile trebuie să funcționeze perfect, ar fi bine să nu piardă din vedere că Biserica de azi încă nu este acea Biserica biruitoare care va locui în prezența lui Dumnezeu în cer, ci este Biserica luptătoare.
Biserica nu este un muzeu de sfinți, ci un atelier în care se prelucrează caractere și din care pot ieși rebuturi. Biserica nu este un hotel plin cu oameni sănătoși aflați în vacanță, ci un spital în care se tratează cea mai temută boala: boala păcatului. Din acest „spital” nu toți „pacienții” ies vindecați, ci unii ajung la morgă. Biserica nu este o gară, ci un tren în mișcare, în care oameni urcă, și din care tot oameni coboară înainte de stația finală.
Nu știm ce fel de studii a făcut Pavel „la picioarele lui Gamaliel” ( vezi Fapte 22,3 ), unul dintre cei mai renumiți erudiți ai timpului, în privința comunicării și psihologiei, însă modul în care se adresează credincioșilor din Roma demonstrează că el deținea cheia comunicării cu oamenii. Pavel cunoștea valoarea unui dialog în care aprecierile față de calitățile și realizările celuilalt sunt prezente încă de la început.
Cuvintele simple de mulțumire și apreciere l-au ajutat pe apostol să clădească o relație de încredere și respect cu credincioșii din Roma, pregătind astfel terenul pentru subiectele mai puțin plăcute pe care urma să le abordeze în epistola sa.
În versetele 9 și 10 Pavel introduce noțiunea de „rugăciune de mijlocire”. Ceea ce ne surprinde este faptul că Pavel se ruga pentru niște oameni pe care nu i-a cunoscut personal, ci despre care doar auzise unele informații. De obicei, noi mijlocim în rugăciune pentru cei pe care îi cunoaștem personal. Însă Pavel ne oferă o altă perspectivă, mult mai largă, asupra acestui tip de rugăciune, invitându-ne, prin propriul său exemplu, să ne rugăm nu doar pentru cei de lângă noi, pe care îi cunoaștem, ci și pentru oameni despre care doar am auzit că au nevoie de rugăciunile noastre.
Pavel ar fi putut să se mulțumească să le trimită credincioșilor din Roma o scrisoare, fără să-i mai viziteze. Însă el dorea mai mult decât atât. Dorea să-i cunoască personal pentru a clădi o relație mai strânsă cu aceștia. Oare câți dintre noi, în acest secol al vitezei și tehnologiei, mai punem timp deoparte pentru a dezvolta o relație autentică cu semenii noștri? Tehnologia este extraordinară dacă este folosită corect, însă ea nu va putea niciodată să înlocuiască comunicarea față către față, singura care poate da naștere la relații profunde și durabile.
Însă dorința apostolului de a vizita comunitatea creștină din Roma avea și alte scopuri. Vizitându-i pe creștinii din Roma, Pavel dorea să obțină sprijinul lor în viitoarea sa lucrare de vestire a Evangheliei. Vaste teritorii fuseseră deja evanghelizate de Pavel și colaboratorii săi: Galatia, Asia, Macedonia și Ahaia, teritorii care corespund astăzi statelor moderne Turcia, Grecia și Macedonia.
Pavel țintea mult mai departe în lucrarea sa. Următorul teritoriu pe care dorea să-l atingă cu Evanghelia lui Christos era Spania ( vezi cap. 15,24 ). Așa cum în trecut obținuse sprijinul credincioșilor din Antiohia pentru evanghelizarea Orientului, acum dorea să obțină sprijinul credincioșilor din Roma pentru evanghelizarea Spaniei.
Dorința apostolului de a vizita Roma nu era nouă. El încercase de mai multe ori să ajungă în capitala imperiului, însă tot el mărturisește că a fost „împiedicat” să o facă ( vers. 13 ), fără să ne spună care au fost cauzele. Acum, vechea dorință de a lucra în Spania este reaprinsă și împărtășită cu credincioșii din Roma.
Un alt scop al dorinței lui Pavel de a vizita Roma era acela de a împărtăși credincioșilor „vreun dar duhovnicesc” ( vers. 11 ). Oare la ce s-a gândit apostolul când le-a scris romanilor despre acest „dar duhovnicesc”? Este posibil ca el să se fi referit la darurile spirituale pe care le enumera în capitolul 12, 6‑8. Însă la fel de posibil este ca Pavel să se fi referit la darul neprihănirii prin credință pe care îl amintește în capitolul 5,15.16.
Ce urmărea el prin împărtășirea „vreunui dar duhovnicesc” credincioșilor din Roma? Ne răspunde tot Pavel în versetele 12 și 13: „Ca să vă dau vreun dar duhovnicesc pentru întărirea voastră sau, mai degrabă, ca să ne îmbărbătăm laolaltă în mijlocul vostru, prin credința pe care o avem împreună, și voi, și eu.”
Ideea pe care Pavel o lansează în această parte introductivă a epistolei este aceea că atât convertirea, cât și botezul unei persoane reprezintă doar începutul vieții de credință. Un creștin botezat de abia începe lupta credinței. O cale lungă de provocări și ispite stau înaintea lui, iar el are nevoie permanentă să se întărească în credință.
Din acest motiv, Biserica nu trebuie să lucreze doar în exterior, pentru a câștiga noi convertiți, ci și în interior, pentru a-i întări și maturiza pe cei care au intrat în rândurile ei. Mai mult decât atât, Pavel afirmă ca și liderii spirituali, asemenea lui, au nevoie de acest proces de întărire și îmbărbătare. Poziția de slujbaș, păstor sau chiar apostol nu presupune și desăvârșire. Cei chemați să slujească în Biserică, indiferent în ce domeniu, au nevoie în egală măsură de creștere și dezvoltare spirituală, „până vom ajunge toți la unirea credinței și a cunoștinței Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălțimea staturii plinătății lui Christos.” ( Efeseni 4,13 )
Avem nevoie să ne întărim unii pe alții prin împărtășirea experiențelor noastre cu Dumnezeu, dar și a cunoștințelor teologice pe care le-am acumulat de-a lungul anilor. Nu contează la ce nivel de creștere spirituală ne aflăm unii sau alții. Deși era avansat pe calea credinței și avea multe experiențe cu Dumnezeu, Pavel avea nevoie și el de creștere, îmbărbătare și mângâiere din partea fraților săi de credință.
De aici rezultă importanță închinării colective. Nu doar acasă, înaintea radioului, televizorului, telefonului său computerului, ci în mijlocul celor care împărtășesc aceleași convingeri, aceeași credință, aceeași speranță. Un tăciune care rămâne multă vreme în afara focului se va stinge cu siguranță.
Un alt scop al vizitei pe care Pavel dorea să o facă în Roma era acela de a culege „vreun rod… ca printre celelalte neamuri” ( vers. 13 ). Evanghelizarea plănuită de apostol în Roma îi avea că țintă deopotrivă pe iudei și pe neamuri. El se simțea dator „și grecilor, și barbarilor, și celor învățați, și celor neînvățați” ( vers. 14 ).
În ce sens le era dator Pavel acestor oameni din moment ce nu îi văzuse niciodată și nu îi cunoștea? „Datoria” apostolului se referă la misiunea pe care o primise de la Dumnezeu de a predica Evanghelia. Însă aceasta nu era doar datoria lui, în calitate de apostol, ci este datoria noastră, a fiecărui urmaș al lui Christos. Evanghelia care ne-a fost încredințată este o lumină de care trebuie să beneficieze toți cei din jurul nostru. Ascunderea ei sub „obroc”, sub „pat”, sub „baniță” sau sub „un vas” ( vezi Matei 5,15; Marcu 4,21; Luca 8,16 ) de către cel care a primit-o înseamnă fugă de responsabilitate și, în cele din urmă, trădare față de interesele Împărăției lui Dumnezeu.
„Voi sunteți lumina lumii. O cetate așezată pe un munte nu poate rămâne ascunsă. Și oamenii n-aprind lumina ca s-o pună sub obroc, ci o pun în sfeșnic și luminează tuturor celor din casă. Tot așa să lumineze și lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune și să slăvească pe Tatăl vostru care este în ceruri.” ( Matei 5,14‑16 )
Lori Balogh
