Epistola catre romani – Cap. 1,18-32

Epistola catre romani – Cap. 1,18-32

Starea de pacat a omenirii

18. „Mania lui Dumnezeu se descopera din cer impotriva oricarei necinstiri a lui Dumnezeu si impotriva oricarei nelegiuiri a oamenilor care inaduse adevarul in nelegiuirea lor.
19. Fiindca ce se poate cunoaste despre Dumnezeu, le este descoperit in ei, caci le-a fost aratat de Dumnezeu.
20. In adevar, insusirile nevazute ale Lui, puterea Lui vesnica si dumnezeirea Lui, se vad lamurit de la facerea lumii, cand te uiti cu bagare de seama la ele in lucrurile facute de El. Asa ca nu se pot dezvinovati;
21. fiindca, macar ca au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslavit ca Dumnezeu, nici nu I-au multumit, ci s-au dedat la ganduri desarte si inima lor fara pricepere s-a intunecat.
22. S-au falit ca sunt intelepti, si au inebunit;
23. si au schimbat slava Dumnezeului nemuritor intr-o icoana care seamana cu omul muritor, pasari, dobitoace cu patru picioare si taratoare.
24. De aceea, Dumnezeu i-a lasat prada necuratiei, sa urmeze poftele inimilor lor; asa ca isi necinstesc singuri trupurile;
25. caci au schimbat in minciuna adevarul lui Dumnezeu si au slujit si s-au inchinat fapturii in locul Facatorului, care este binecuvantat in veci! Amin!
26. Din pricina aceasta Dumnezeu i-a lasat in voia unor patimi scarboase; caci femeile lor au schimbat intrebuintarea fireasca a lor intr-una care este impotriva firii;
27. tot astfel si barbatii au parasit intrebuintarea fireasca a femeii, s-au aprins in poftele lor unii pentru altii, au savarsit parte barbateasca cu parte barbateasca lucruri scarboase si au primit in ei insisi plata cuvenita pentru ratacirea lor.
28. Fiindca n-au cautat sa pastreze pe Dumnezeu in cunostinta lor, Dumnezeu i-a lasat in voia mintii lor blestemate, ca sa faca lucruri neingaduite.
29. Astfel au ajuns plini de orice fel de nelegiuire, de curvie, de viclenie, de lacomie, de rautate; plini de pizma, de ucidere, de cearta, de inselaciune, de porniri rautacioase; sunt soptitori,
30. barfitori, uratori de Dumnezeu, obraznici, trufasi, laudarosi, nascocitori de rele, neascultatori de parinti,
31. fara pricepere, calcatori de cuvant, fara dragoste fireasca, neinduplecati, fara mila.
32. Si macar ca stiu hotararea lui Dumnezeu ca cei ce fac asemenea lucruri sunt vrednici de moarte, totusi ei nu numai ca le fac, dar si gasesc de buni pe cei ce le fac.”

Romani 1, 18-32

Modul in care apostolul Pavel incepe abordarea temelor care ii interesa pe credinciosii din Roma este surprinzator. De la Evanghelia despre care scrie in versetele 16 si 17, el trece abrupt la tema maniei lui Dumnezeu. De la mila, harul si indurarea lui Dumnezeu, el face un salt spre dreptatea, mania si judecata divina. Acesta reprezinta primul punct de tranzitie al Epistolei catre romani.

Daca in primele 17 versete ale capitolului 1 Pavel clarifica cateva chestiuni legate de chemarea sa in slujba de apostol, de Evanghelia pe care o predica si de scopul pe care l-a urmarit scriind aceasta epistola, incepand cu versetul 18 el intra direct in marea tema a pacatului. De ce procedeaza in acest mod?

Pavel dorea sa predice Evanghelia atat iudeilor, cat si neamurilor. Insa Evanghelia nu poate fi inteleasa si acceptata pana cand omul nu devine constient de propria sa pacatosenie. Doar dobandind aceasta constienta, in om, fie ca este iudeu, fie ca este dintre neamuri, este trezita nevoia dupa har, iertare si mantuire.

Doar constientizand pacatul din natura sa si din faptele sale, omul va simti nevoia stringenta de a avea un Mantuitor. Fara aceasta constienta a naturii decazute a omului, predicarea Evangheliei ar insemna sa torni un continut de valoare intr-un vas care este acoperit cu un capac. Tratand subiectul pacatoseniei omului, apostolul Pavel urmeaza cateva etape pe care le considera necesare:

In prima etapa, el se ocupa de neamuri, aratand ca, desi ele nu poseda revelatia speciala a lui Dumnezeu ( Scripturile ), sunt totusi responsabile fatza de Creator. In virtutea luminii pe care o au din marea carte a naturii si prin intermediul constiintei umane, neamurile au posibilitatea sa-L cunoasca partial pe Dumnezeu. Acest subiect este tratat de apostol in cap.1,18-32. Dupa ce demonstreaza vinovatia neamurilor, el se refera la iudei, aratand ca si ei, desi detin revelatia speciala a Scripturilor, sunt la fel de pacatosi si au nevoie de Evanghelia lui Dumnezeu. Tema este tratata in capitolul 2,1-29.

In cea de-a treia etapa, Pavel demonstreaza ca toti, fie iudei,fie neamuri, sunt vinovati inaintea lui Dumnezeu si au aceeasi natura pacatoasa, care face necesara prezenta Evangheliei in viata lor. Apostolul Pavel se ocupa cu acest subiect in capitolul 3,9-20. Concluzia logica la care se ajunge este cea exprimata in cap. 3,23: „Caci toti au pacatuit si sunt lipsiti de slava lui Dumnezeu.” De aici si nevoia universala a omenirii dupa neprihanirea pe care a pregatit-o Dumnezeu prin har, in baza jertfei Fiului lui Dumnezeu.

Aceste trei etape parcurse de apostolul Pavel in Epistola catre romani, urmate de concluzia din cap. 3,23, reprezinta „diagnosticul” divin cu privire la starea spirituala a fiintei umane. Dupa ce este stabilit acest „diagnostic”, restul epistolei se ocupa cu tratamentul bolii spirituale.

Un alt lucru pe care Pavel doreste sa-l sublinieze in aceasta parte a Epistolei catre romani este faptul ca boala pacatului nu este una care poate fi neglijata si tratata cu usurinta. Dimpotriva, pacatul este o problema atat de serioasa si grava incat atrage dupa sine mania lui Dumnezeu si un intreg sir de suferinte atat pentru omul care se ataseaza de el, cat si pentru Fiul lui Dumnezeu care a venit in lume ca sa-l salveze pe omul pacatos.

Expresia „mania lui Dumnezeu” ar putea fi deranjanta pentru un crestin care crede despre Dumnezeu ca este dragoste ( vezi 1 Ioan 4,8 ). Cum pot fi impacate cele doua notiuni: „manie” si „dragoste” in Persoana unui Dumnezeu care afirma despre Sine Insusi: „Domnul, Dumnezeu este un Dumnezeu plin de indurare si milostiv, incet la manie, plin de bunatate si credinciosie, care Isi tine dragostea pana in mii de neamuri de oameni, iarta faradelegea, razvratirea si pacatul….” ( Exodul 34,6.7 )?

Dificultatea porneste de la faptul ca avem tendinta sa-L antropomorfizam pe Dumnezeul cel infinit si sa-L intelegem prin prisma propriilor nostri „ochelari” de gandire. Suntem inclinati sa-I atribuim Fiintei infinite propriile noastre sentimente si pasiuni. Insa nu trebuie sa intelegem mania divina prin prisma maniei omenesti, o pasiune manjita de pacat. In timp ce Dumnezeu il iubeste pe pacatos, dar uraste pacatul, noi, de cele mai multe ori, uram omul pacatos, dar iubim pacatul.

In esenta, mania lui Dumnezeu este neplacerea Sa fatza de pacat, fiind o manifestare a sfinteniei Sale. Mania lui Dumnezeu nu este doar un sentiment launtric al Fiintei divine, ci ea este si o atitudine care se manifesta prin actiune impotriva pacatului. Ea reprezinta un principiu care decurge din natura divina, din ceea ce este Dumnezeu, facand necesara aplicarea dreptatii.

Un mod general de manifestare a maniei lui Dumnezeu este retragerea prezentei Sale datatoare de viata de la oamenii care aleg in deplina cunostinta de cauza sa ramana in starea de pacat. Retragerea lui Dumnezeu din viata celor pacatosi atrage dupa sine suportarea consecintelor de catre acestia.

Insa mania divina nu se rezuma doar la retragerea prezentei lui Dumnezeu din viata omului, ci si la actiuni prin care El pedepseste pacatul. Mania lui Dumnezeu impotriva pacatului a fost pe deplin resimtita de Fiul lui Dumnezeu pe cruce, atragand suferinte sufletesti de neimaginat pentru noi. Ea va fi resimtita insa si la sfarsitul istoriei pacatului: intai prin retragerea Duhului Sfant, ceea ce va avea ca urmare faptul ca cei nelegiuiti nu vor mai avea nicio protectie fatza de puterile intunericului, iar pasiunile omenesti vor fi complet descatusate, iar la sfarsit, in etapa judecatii finale executive, prin focul lui Dumnezeu care va nimici orice urma de rau.

     „Caci iata, vine ziua care va arde ca un cuptor! Toti cei trufasi si toti cei rai vor fi ca miristea; ziua care vine ii va arde, zice Domnul ostirilor, si nu le va mai lasa nici radacina, nici ramura” ( Maleahi 4,1 )

Insa chiar si mania finala a lui Dumnezeu, manifestata prin nimicirea lui Satana, a ingerilor cazuti si a oamenilor nelegiuiti, nu va fi decat o alta manifestare a dragostei divine: atat fatza de creaturile Sale necazute in pacat, pentru ca ele sa fie ocrotite de rau si consecintele lui, cat si fatza de cei nimiciti, pentru care perspectiva de a trai vesnic in prezenta unui Dumnezeu sfant ar insemna un adevarat iad vesnic.

Asadar, mania lui Dumnezeu nu este opusul dragostei, ci mai degraba un rod natural al acesteia. Ea reprezinta reactia sfanta a unui Dumnezeu neprihanit fatza de raul care aduce atata suferinta si nefericire in acest Univers.

Pavel afirma ca mania lui Dumnezeu se descopera din cer, ceea ce reprezinta o solie de avertizare care vine direct de la tronul lui Dumnezeu. Aceasta manie sfanta va pune capat definitiv pacatului cu toata pleiada de manifestari si consecinte ale lui: boala, suferinta, razboiul, persecutia, crima, viciul, imoralitatea, ura, nedreptatea, coruptia si, in final, moartea.

Ceea ce doreste Pavel sa demonstreze in aceasta parte a epistolei sale este faptul ca mania lui Dumnezeu, descoperita din cer, de la tronul divin, este pe deplin justificata. Oamenii care suporta mania divina nu sunt lipsiti de lumina adevarului. Dimpotriva, ei cunosc adevarul, insa il „inaduse” in nelegiuirea lor. Este ca o lumima pe care o ascunzi deliberat intr-un loc unde nu se poate vedea.

Creatorul a avut grija sa lase in lume suficiente dovezi ale existentei Sale, ale puterii Sale creatoare si ale dragostei Sale pentru om. „Ce se poate cunoaste despre Dumnezeu” ( vers. 19 ), adica ceea ce o creatura inteligenta, dar finita, poate intelege despre Creator, o Fiinta infinita, este descoperit fiecarui om pe caile revelatiei generale: constiinta umana si natura. Exista si o revelatie speciala a Dumnezeirii – Scripturile, insa Pavel se refera aici doar la primele doua cai ale revelatiei, demonstrand ca Dumnezeu a creat toate conditiile ca atat iudeii, cat si neamurile, sa-L cunoasca chiar daca nu ar fi avut la indemana Scripturile.

Conditia ca aceste dovezi ale existentei lui Dumnezeu sa fie observate in marea carte a naturii este sa „te uiti cu bagare de seama la ele, in lucrurile facute de El” ( vers. 20 ). Aceasta presupune din partea omului cercetare, observare, atentie si efort, asa cum reiese din tinta pe care si-a propus-o imparatul Solomon la inceputul guvernarii sale: „Mi-am pus inima sa cercetez si sa adancesc cu intelepciune tot ce se intampla sub ceruri; iata o indeletnicire plina de truda la care supune Dumnezeu pe fiii oamenilor” ( Eclesiastul 1,13 ).

Chiar si cei care nu au privilegiul de a avea o Biblie in casa pentru a o studia, Il pot vedea pe Creator in vasta Sa Creatie si pot intelege cate ceva din maretia insusirilor Sale. De aceea Pavel afirma clar ca oamenii „nu se pot dezvinovati” ( vers. 10 ) pentru ignoranta lor.

Profetul Isaia pune patru intrebari omului care nu Il cunoaste pe Dumnezeu, inchinandu-se idolilor facuti de propriile sale maini: „Nu stiti? N-ati auzit? Nu vi s-a facut cunoscut de la inceput? Nu v-ati gandit niciodata la intemeierea pamantului?” ( Isaia 40,21 ) Daca la primele trei intrebari omul poate da din umeri, scuzandu-se: „Nu, n-am auzit si nici nu mi-a vorbit cineva despre Dumnezeu, ca sa-L cunosc”, la cea de-a patra intrebare el nu mai poate invoca nicio scuza. Daca nu stii, pentru ca nimeni nu ti-a vorbit despre Dumnezeu, de ce nu te-ai gandit si nu te-ai intrebat cu privire la aceste lucruri care te inconjoara? De unde vin ele? Cine le-a proiectat atat de inteligent? Cu ce scop?

Cate flori delicate sunt calcate in picioare de oameni neglijenti, care nu se intreaba niciodata: Cine se afla in spatele delicatetei acestor flori, a parfumului lor, a varietatii formelor si culorilor lor? Cati oameni privesc cu incantare un apus de soare grandios fara sa se intrebe: Cine este Pictorul  care a pictat acel minunat tablou? Desi a fost afectata de pacat, natura inca da marturie despre un Creator cu puteri nemarginite, despre care pot afla chiar si paganii daca ei se uita cu bagare de seama la ea.

Desigur, din cartea naturii nu putem afla nimic despre Planul de Mantuire, despre viata, lucrarea, moartea, invierea si mijlocirea Fiului lui Dumnezeu pentru omul pacatos. Nu putem afla despre judecata divina si evenimentele finale, asa cum sunt descoperite in profetiiile biblice. Insa o bruma de cunostinte despre Creator, despre cat de maret, inteligent, delicat si plin de dragoste pentru frumos este El se poate afla din contemplarea naturii, cu conditia sa te opresti, sa privesti cu atentie si sa-ti pui intrebari.

Asadar, Pavel trage concluzia ca neamurile, desi nu au revelatia speciala a Scripturilor, sunt totusi responsabile pentru ignoranta lor cu privire la adevaratul Dumnezeu. Marea lor problema este aceea ca, desi aveau aceste cunostinte sumare despre o Divinitate creatoare absoluta, au inadusit aceasta cunostinta, nu L-au proslavit, adica nu I-au adus cinstea, respectul si inchinarea care I se cuveneau, si nu I-au multumit, adica nu au manifestat recunostinta pentru binecuvantarile primite de la El.

Mai mult decat atat, neamurile „s-au dedat la ganduri desarte” ( vers. 21 ), apeland la speculatii si rationamente false, in opozitie cu adevarurile pe care le-au cunoscut candva cu privire la El. Ideea pe care o sustine Pavel in aceasta parte a epistolei sale este aceea ca fiecare om a primit de la Creator un minimum de informatii cu privire la El si cu privire la ce este bine si ce este rau. Prin urmare, fiecare om, indiferent ca este iudeu sau dintre neamuri, este responsabil fatza de lumina mai mare sau mai mica pe care a primit-o.

Incepand cu ultima parte a versetului 21, Pavel enumera o serie de sase consecinte degradante ale pacatului, prima dintre cele doua forme in care se manifesta mania lui Dumnezeu:

1) Inima se intuneca. Iudeii considerau inima ca fiind sediul fiintei launtrice a omului. Aceasta poate fi sediul fie al Duhului Sfant, fie al dorintelor rele. Cand oamenii Il resping pe Dumnezeu, refuzand dovezile oferite de El, o prima consecinta a acestui pacat este intunecarea inimii, scaderea puterii de intelegere si pierderea spiritului de discernamant.

Chiar daca isi trambiteaza intelepciunea ( „s-au falit ca sunt intelepti” – vers. 22 ), acesti oameni devin nebuni. Din perspectiva biblica, nebunia nu este doar o dereglare a facultatilor mintale ale omului, ci si o indepartare de spiritualitatea sanatoasa, bazata pe adevar. In Psalmul 14,1, gasim un exemplu in acest sens: „Nebunul zice in inima lui: „Nu este Dumnezeu.”

In traducerea „Message” a lui Eugen Peterson, versetele 21 si 22 din Romani cap. 1 suna in felul urmator: „Cand nu s-au raportat la El ca la Dumnezeu, refuzand sa I se inchine, au decazut in prostie si confuzie, pana intr-acolo ca viata lor si-a pierdut sensul si directia. Au pretins ca stiu totul, dar erau ignoranti in ce priveste viata.”

Cand Pavel aminteste de inteleptii lumii, el nu ii are in vedere in mod special pe filozofii vremii, pe care oricum nu ii aprecia prea mult, ci se refera la acei oameni care se abat intentionat de la voia lui Dumnezeu, pretinzand totusi ca sunt intelepti. Aceasta „nebunie” spirituala a existat nu doar in vremea lui Pavel, ci ea s-a manifestat in toate veacurile, culminand cu filozofia lui Friedrich Nietzsche care, inainte sa-si piarda mintea, a rostit cunoscutul slogan: „Dumnezeu este mort.” Cineva a completat aceasta afirmatie plina de aroganta, scriind alaturi: „Nietzsche este mort.”

2) Idolatria este un alt efect al respingerii adevaratului Dumnezeu si totodata a nebuniei de care se vorbeste in versetul 22. Potrivit lui Isaia, este o culme a nebuniei sa iei un lemn din padure cu care aprinzi focul, iar cu ce mai ramane sa-ti faci un chip cioplit inaintea caruia sa te inchini ( vezi Isaia 44,15-17 ).

Acesti oameni lipsiti de intelepciune, in loc sa priveasca in sus, catre o Fiinta glorioasa si atotputernica, privesc in jos, spre lemne, pietre si animale necuvantatoare, aducand inchinarea care I se cuvine doar Creatorului unor lucruri nedemne. In timp ce Dumnezeu l-a pus pe om stapan peste lumea minerala, vegetala si animala, omul se degradeaza pe sine, inchinandu-se unor lucruri inferioare lui. Chiar daca unii pagani educati vedeau in idoli doar niste reprezentari ale zeilor aflati in cer, marea masa a oamenilor percepeau idolii ca fiind ei insisi zei vrednici de inchinare.

Nebunia idolatriei nu apartine doar trecutului, ci ea este prezenta din plin si in lumea noastra considerata super civilizata si tehnologizata. Idolatria moderna este mult mai subtila si mai raspandita decat in trecut. Depinde de obiectul in care ne punem increderea. Este Dumnezeu Cel in care ne incredem, sau alte lucruri sunt cele in care ne punem toata increderea noastra: faima, cariera, averea, pozitia sociala sau frumusetea?

3) Satisfacerea poftelor inimii este o alta consecinta a respingerii lui Dumnezeu. Deoarece Dumnezeu respecta liberul arbitru al fiintelor inteligente pe care le-a creat, El ii lasa pe oameni sa umble pe caile autodistrugerii alese de ei, pentru ca apoi sa culeaga rezultatele alegerii lor. Nicio alegere a omului nu ramane singura. Ea vine la pachet cu consecintele inerente. Omul e liber sa aleaga o cale sau alta, insa nu poate alege si consecintele alegerii sale.

4) O alta consecinta a respingerii lui Dumnezeu o reprezinta o lista lunga de perversiuni si atitudini pacatoase. Lista lui Pavel incepe cu relatiile sexuale nefiresti intre persoane de acelasi sex ( vers. 26.27 ), incheindu-se cu enumerarea celor mai raspandite pacate savarsite de omul nelegiuit. Versetele 29-31 reprezinta cea mai cuprinzatoare lista a pacatelor din intregul Nou Testament. Daca la inceput pacatul trezeste in om mustrari de constiinta, pe masura ce el este repetat, constiinta este adusa la tacere, iar viata traita in pacat e privita ca normalitate. In felul acesta pacatul devine un mod de viata, iar omul devine robul lui ( vezi cap. 6,16 ).

Dumnezeu l-a inzestrat pe om, ca de altfel pe fiecare dintre fiintele inteligente create de El, cu vointa libera. Insa exercitarea gresita a vointei libere, prin alegerea unei vieti traite in pacat, il face pe om sa-si piarda libertatea si sa devina sclavul pacatului.

5) Al cincilea efect al respingerii lui Dumnezeu amintit de Pavel in acest pasaj este moartea. Versetul 32 declara fara echivoc ca oamenii care aleg pacatul in viata lor sunt vrednici de moarte. Iar ei stiu pre bine lucrul acesta. Ideea este reluata de Pavel in capitolul 6,23, unde el declara ca „plata pacatului este moartea”. Punct? Nu, ci virgula! Caci Dumnezeu a gasit in marea Sa dragoste fatza de om o solutie pentru salvarea lui: „darul fara plata a lui Dumnezeu este viata vesnica in Iisus Christos, Domnul nostru.”

Aceste este de fapt mesajul central al Epistolei catre romani. Chiar daca pacatul duce la moarte, exista Evanghelia care, daca este primita, duce la viata, eliberandu-i pe oameni de consecintele pacatului, in mod deosebit de moartea vesnica.

6) Un ultim efect al respingerii lui Dumnezeu de catre om este atitudinea pacatosilor de a aproba pacatele semenilor lor enumerate anterior de Pavel. Traducerea New English Bible reda ultima parte a versetului 32 astfel: „Ci chiar aplauda astfel de practici.” Atunci cand pacatul faptuit de un om este aplaudat de alt om, el tinde sa devina o norma de conduita pentru altii.

In enumerarea efectelor respingerii lui Dumnezeu de catre om, acesta din urma reprezinta cea mai de jos treapta a degradarii. Cand societatea ajunge in punctul in care pacatul personal devine o norma de conduita publica, raul atinge o culme.

Mesajul lui Pavel in a doua parte a capitolului 1 este clar: Pentru Dumnezeu pacatul e respingator, aducand in viata omului care se lipeste de el o serie de consecinte, cea mai grava dintre ele fiind moartea vesnica. Totusi, Dumnezeu nu-l abandoneaza pe omul pacatos. Aici intervine Evanghelia, care are puterea de a transforma vieti pacatoase in vieti neprihanite, pregatite sa traiasca vesnic in prezenta unui Dumnezeu sfant, neprihanit, drept si, in acelasi timp, iubitor.

Lori Balogh