Misiune in echipa
„Mai bine doi decat unul, caci iau o plata cu atat mai buna pentru munca lor. Caci, daca se intampla sa cada, se ridica unul pe altul; dar vai de cine este singur si cade, fara sa aiba pe altul care sa-l ridice!”
( Eclesiastul 4,9.10 )
„Mai bine doi decat unu”
In istoria biblica si, mai apoi, in istoria crestinismului, intalnim numeroase exemple de oameni care au dat marturie pentru Dumnezeu, pentru adevar si pentru credinta, uneori chiar cu pretul vietii. De obicei, marturiile au fost ale unor persoane singulare, deosebit de curajoase si pline de Duhul lui Dumnezeu, acestea conducand poporul ( sau biserica ) la autentice treziri spirituale si reforme religioase.
Asa s-a intamplat in cazul reformei religioase de pe muntele Carmel, condusa de profetul Ilie. Asa s-a intamplat si in cazul trezirii religioase din timpul lui Ioan Botezatorul, care avea menirea sa pregateasca poporul iudeu pentru venirea lui Mesia. Tot la fel au decurs lucrurile si in cazul reformei declansate de Luther, precum si in multe alte cazuri.
Insa atunci cand marturia este in doi, fiind data nu de persoane singulare, ci de cupluri casatorite, lucrarea lor este mult mai eficienta, iar rezultatele sunt mult mai mari. Asa a inceput si s-a dezvoltat Miscarea Adventa, prin lucrarea sotilor James si Ellen White, casatoriti in 1846, care au avut o contributie majora in aparitia si dezvoltarea Bisericii Adventiste de Ziua a Saptea, alaturi de alte figuri proeminente singulare ca Joseph Bates, John Andrews, Uriah Smith, John N. Loughborough si altii.
Desigur, daca nu ar fi existat sotii White si daca ei nu s-ar fi implicat in lucrarea lui Dumnezeu, miscarea adventa ar fi aparut oricum, caci Dumnezeu are resurse nebanuite pentru implinirea planurilor Sale. Insa nasterea Bisericii Adventiste si dezvoltarea ei ar fi cunoscut cu siguranta un cu totul alt drum.
In anii de inceput ai Miscarii Advente, sotii White au calatorit mii de kilometri de-a lungul si de-a latul SUA, in conditiile greu de imaginat pentru noi, crestini ai secolului al XXI-lea: drumuri prafuite sau pline de noroi, „pavate” cu trunchiuri de copaci pentru a inlesni deplasarea trasurilor si carutelor; cai ferate cu sine din lemn acoperite de tabla, care adesea se rupea si se rasucea, strapungand peretii vagoanelor de lemn; locomotive cu aburi care adesea explodau si raspandeau schije care ii raneau pe calatori; vagoane de lemn, incalzite iarna doar cu cate o soba cu carbuni; calatorii de zile sau saptamani intregi in carute sau trasuri, in conditii de ploaie, furtuna sau viscol.
Infruntand astfel de conditii vitrege, sotii White au vizitat persoane sau familii izolate din toate colturile Americii pentru a le incuraja pe calea credintei. Urmarea acestor eforturi si sacrificii a fost formarea unui nucleu al viitoarei Biserici Adventiste. Un rol important l-a avut lucrarea publicistica a lui James White, la care s-a adaugat lucrarea de consiliere si calauzire profetica a sotiei sale, Ellen White.
Cei doi au lucrat impreuna timp de 35 de ani, pana in 1881, cand James White a decedat din cauza suprasolicitarii fizice si psihice. A facut munca pe care ar fi trebuit sa o faca trei sau patru oameni, iar lucrul acesta l-a epuizat. Lucrul in echipa, in cazul acesta echipa fiind alcatuita din sot si sotie, a contribuit nu doar la nasterea unei biserici profetice, dar si la cresterea si dezvoltarea ei, infuntand pericolele inceputurilor de drum.
Marturie in doi
Biserica primara a cunoscut si ea beneficiile slujirii unui cuplu de oameni consacrati: Acuila si Priscila, o familie crestina ideala, o familie de sacrificiu si profund misionara. In intreg Noul Testament nu intalnim o alta familie despre care sa se relateze atatea lucruri pozitive ca despre aceasta familie.
Dar sa facem cunostinta cu cei doi! Acuila ( „vultur” ) era un iudeu nascut in Pont, in timp ce Priscila ( „batranica” sau „mica doamna in varsta” ) se pare ca era originara din Italia. O legenda spune ca Acuila ar fi fost un rob iudeu in familia Priscilei si ca intre el si Priscila s-ar fi nascut o relatie de dragoste autentica. Avand vederi largi, parintii Priscilei le-au permis sa se casatoreasca, bineinteles dupa eliberarea din sclavie a lui Acuila.
Prima mentiune biblica despre cei doi se gaseste in Fapte cap. 18, unde ni se relateaza despre cea de-a doua calatorie misionara a apostolului Pavel de la Atena la Corint. Intalnirea dintre Acuila, Priscila si apostolul Pavel a avut loc in Corint, in urma decretului imparatului Claudiu din anul 49 d.Chr. care ii obliga pe toti iudeii din Roma sa paraseasca capitala imperiului.
Scriitorul roman Suetoniu afirma ca motivul expulzarii iudeilor din Roma au fost conflictele publice provocate de iudei din cauza unui lider al lor numit Crestus. Daca acest Crestus este Insusi Christos, putem intelege ca motivul expulzarii iudeilor din Roma a fost opozitia inversunata a iudeilor fatza de crestini.
Obligati de decretul imperial, Acuila si Priscila pleaca din Roma si se stabilesc, pentru inceput, in Corint, unde pun bazele unei mici afaceri: confectionarea corturilor. Nu era o afacere prea rentabila, deoarece corturile se confectionau destul de greu, in timp ce vanzarea lor era greoaie. Corturile se vindeau mult mai greu decat hainele.
Cand Pavel a ajuns in Corint, in timpul celei de-a doua calatorii misionare, se pare ca Acuila si Priscila erau deja crestini. Timp de un an si sase luni, cei doi l-au primit cu bucurie pe Pavel atat in casa lor, cat si in mica lor afacere, colaborand atat in ceea ce priveste confectionarea corturilor, cat si in predicarea Evangheliei.
De la Corint, Pavel si insotitorii sai, intre care se numarau si Acuila si Priscila, au mers la Efes, unde apostolul i-a lasat sa evanghelizeze cetatea. In Efes, Acuila si Priscila au intemeiat o biserica in propria lor casa, fapt ce va si mentionat mai tarziu de insusi Pavel in epistolele sale. In sinagoga din Efes, Acuila si Priscila l-au intalnit pe Apolo, un predicator tanar si entuziast, un bun orator si devotat lucrarii lui Dumnezeu, dar cu unele lacune in cunoasterea adevarului. Constatand ca lui Apolo ii lipseste ceva important in lucrarea lui de predicare, cei doi l-au luat acasa si l-au instruit pentru a vesti o Evanghelie completa.
Este de remarcat tactul de care au dat dovada cei doi soti: ei nu l-au mustrat pe Apolo in public pentru lipsurile sale in predicare, ci l-au luat acasa unde l-au instruit cu multa rabdare si dragoste. Apolo a primit cu inima deschisa indrumarile celor doi mentori ai sai si si-a continuat lucrarea in Ahaia, regiunea de unde plecasera Acuila si Prisila.
Din Efes, drumurile lui Pavel si ale lui Acuila si Priscila s-au despartit. Cuplul s-a intors la Roma in urma renuntarii la decretul lui Claudiu, fapt dedus din salutarile trimise celor doi in finalul Epistolei catre romani. In epistola sa, Pavel vorbeste elogios despre Acuila si Priscila, numindu-i „tovarasii mei de lucru in Christos Iisus, care si-au pus capul in joc ca sa-mi scape viata. Le multumesc nu numai eu, ci si toate bisericile iesite dintre neamuri.” ( Romani 16,3.4 )
Doua lucruri sunt demne de remarcat in privinta saluturilor trimise de Pavel celor doi colaboratori ai sai:
1) In epistola sa Pavel le transmite salutari nu doar celor doi soti, ci si bisericii din casa lor, ceea ce demonstreaza ca oriunde mergeau, fie la Roma, fie la Corint, la Efes sau oriunde altundeva, casa lor devenea un loc de inchinare si pentru alti crestini. Oare in cate dintre caminurile noastre exista acum si o biserica, nu doar pentru membrii familiei, ci si pentru cei care doresc sa se inchine lui Dumnezeu ca si noi?
2) Pavel ii saluta personal pe Acuila si Priscila, dar ii saluta si in numele bisericilor dintre neamuri, ceea ce ne face sa intelegem ca cei doi au facut misiune nu doar intre iudei, ci si intre neamuri, intre oameni de alta etnie, cultura, limba si religie.
Ultima referire la Acuila si Priscila poate fi gasita in 2 Timotei 4,19, unde Pavel ii cere lui Timotei sa salute cuplul care se mutase din nou la Efes, pentru a lucra impreuna cu Timotei la cresterea bisericii din acea cetate.
Detalii care conteaza
1) Acuila si Priscila nu au fost slujitori platiti. De asemenea, nu ni se spune ca ar fi absolvit scoli inalte sau ca ar fi fost deosebit de bogati. Cu toate acestea au fost deosebit de eficienti in lucrarea lor, fiind binecuvantati de Dumnezeu cu roade care se vor vedea doar la sfarsitul istoriei, cand cerul va trage linie si va da rasplata cuvenita celor care au stiut sa sacrifice pentru cauza Evangheliei.
In consacrarea lor totala, Acuila si Priscila au pus in slujba misiunii tot ce aveau, tot ce le fusese daruit de Dumnezeu: talentele, banii, timpul si energia. Adica intreaga lor fiinta.
2) Numele celor doi apar de sase ori pe paginile Noului Testament, in Faptele apostolilor si in epistolele lui Pavel: de trei ori este amintit Acuila primul ( 1 Corinteni 16,19; Fapte 18,2.26 ) si tot de trei ori este amintita Priscila prima ( Fapte 18,18; Romani 16,3; 2 Timotei 4,19 ).
Pentru noi, in zona in care traim si in vremuri in care se pune accent pe drepturile omului si pe egalitatea dintre barbati si femei, acest detaliu nu ni se pare ciudat. Insa cu doua milenii in urma, in cultura locului si timpului, a pune pe picior de egalitate barbatul si femeia era ceva iesit din comun. Ceea ce face Pavel nu este altceva decat sa sparga niste tipare adanc inradacinate, aratand ca in lucrarea lui Dumnezeu atat barbatii, cat si femeile, pot face impreuna lucruri mari pentru cauza Evangheliei.
3) Numele lui Acuila si Priscila nu sunt amintite niciodata separat, ceea ce dovedeste ca cei doi au format o unitate de nedespartit, indiferent de imprejurarile vietii. Cu ocazia decretului imparatului Claudiu, cand toti iudeii au fost siliti sa paraseasca Roma, cei doi ar fi putut recurge la o solutie de compromis. Fiind iudeu, Acuila ar fi putut pleca singur, iar Priscila, fiind italianca, ar fi putut ramane in Roma pentru a ingriji de casa si de mica lor afacere. Insa ei au ales sa fie nedespartiti si la bine si la rau.
Mai tarziu, dupa ce au pus bazele micii lor afaceri in Corint, cu ocazia plecarii lui Pavel la Efes ei ar fi putut sa gandeasca astfel: „De ce sa-l insotim pe Pavel la Efes amandoi? De abia ne-am asezat aici, in Corint, si am pus afacerea pe picioare. De ce sa plecam amandoi? Acuila, du-te numai tu, iar eu voi ramane in Corint ca sa am grija de casa si de afacere.”
Insa optiunea de a se desparti nu a fost niciodata luata in calcul de cei doi, nici macar pentru o perioada scurta de timp. Azi cate familii nu se destrama dupa ce se despart pentru un timp, unul dintre soti plecand departe pentru a castiga un trai mai bun pentru familie! De cate ispite au fost feriti cei doi soti, ramanand impreuna mereu! De cate ispite ar fi ferite familiile noastre daca nu am permite ca sa existe perioade de despartire, chiar pentru perioade scurte de timp!
Acuila si Priscila au ramas uniti si la bine si la rau si au ramas pentru biserica crestina din toate timpurile un model de vietuire. Au vietuit mereu impreuna, au lucrat mereu impreuna, au calatorit mereu impreuna si au zidit mereu impreuna Biserica lui Christos.
Lectii de viata
1) Familia lui Acuila si Priscila ne invata ca a fi impreuna inseamna mai mult decat a fi alaturi. In multe familii cei doi soti sunt alaturi doar din punct de vedere fizic, insa din alte puncte de vedere, ei se afla pe traiectorii cu totul diferite. In privinta slujirii in Biserica si al misiunii, de cele mai multe ori sunt implicati fie sotul, fie sotia. Acuila si Priscila au fost nu doar alaturi, ci si au lucrat impreuna, atat in domeniul profesional, cat si in misiunea de vestire a Evangheliei.
2) A fi un copil al lui Dumnezeu nu inseamna a trai sub un clopot de sticla, ocrotit de orice probleme si necazuri. Cei doi au cunoscut suferintele provocate de persecutia romana impotriva crestinilor, fiind nevoiti sa lase in urma locuinta, biserica, afacerea, prietenii si relatiile pe care si le facusera, poate cu mult sacrificiu, in Roma. In Corint, au fost nevoiti sa ia totul de la capat, iar in Efes si-au riscat propria lor viata pentru a-l scapa pe apostolul Pavel de la moarte.
3) A fi casatorit, deci avand responsabilitati suplimentare, nu reprezinta o scuza pentru a nu sluji in lucrarea lui Dumnezeu. Casatoriti fiind, Acuila si Priscila cu siguranta ca aveau responsabilitati pe care nu le au cei necasatoriti. Poate aveau copii de crescut, poate erau chiar bunici. Totusi, cei doi nu s-au eschivat de la datoria oricarui crestin autentic de a face misiune, motivand ca sunt prea ocupati cu treburile familiei.
Cand s-a pus problema instruirii lui Apolo, Priscila a lucrat cot la cot cu Acuila, sacrificand timp si energie pentru ca tanarul si entuziastul Apolo sa devina mai eficient in predicarea Evangheliei. Iar rezultatele nu au intarziat sa apara.
4) Corectarea greselilor fratilor de credinta nu se face in public, in plenul bisericii, ci in particular. In public se fac eventual doar aprecieri care zidesc biserica. Acuila si Priscila nu l-au criticat public pe Apolo pentru lipsurile sale in privinta predicarii Evangheliei, ci l-au luat acasa unde l-au instruit cu tact, rabdare si dragoste.
5) A avea o afacere mare sau mica nu inseamna a nu mai avea timp si energie pentru lucrarea lui Dumnezeu. Confectionarea corturilor nu era o meserie usoara, iar vanzarea lor nu se facea atat de repede ca in cazul hainelor.
Totusi, in ciuda greutatilor profesionale, cei doi au gasit timp si energie si pentru lucrarea lui Dumnezeu, pe care de fapt au pus-o pe primul plan. Daca din Roma au fost nevoiti sa plece ca urmare a decretului dat de imparatul Claudiu, Acuila si Priscila au plecat din Corint in Efes de bunavoie, doar pentru a-l insoti si sprijini pe Pavel in lucrarea sa. Si au facut acest sacrificiu cu riscul pierderii propriei lor vieti.
6) A cunoaste mai mult decat altii nu inseamna sa fii arogant, privindu-i pe ceilalti cu un sentiment de superioritate. Este evident ca Acuila si Priscila aveau mai multe cunostinte si mai multa experienta in privinta Evangheliei si a predicarii decat Apolo. Cu toate acestea, ei nu l-au dispretuit, nici nu l-au privit de sus, ci l-au invitat in propriul lor camin pentru a-l instrui si a-l ajuta sa se dezvolte.
7) A fi o familie crestina nu inseamna a trai izolat, ca pe o insula pierduta in mijlocul oceanului. Nu inseamna a nu avea prieteni si relatii cu oamenii din jur, chiar daca acestia nu impartasesc acelesi idealuri si aceeasi credinta. Tocmai aceste relatii de prietenie au facut din caminul lui Acuila si Priscila o biserica, fie ca se aflau in Roma, fie in Efes, Corint sau oriunde i-a dus viata. Biserica din casa celor doi nu ar fi existat fara cultivarea acestor relatii de prietenie cu oamenii din jur.
Concluzii
Oare cum ar fi aratat biserica din Roma, Corint si Efes fara slujirea dezinteresata a lui Acuila si Priscila? Este greu sa ne imaginam… Doar la sfarsit, cand Dumnezeu va trage linie si va aduce rasplata credinciosiei, se vor vedea pe deplin rezultatele lucrarii celor doi.
Acuila si Priscila nu au fost nici apostoli, nici profeti, nici lideri influenti si nici predicatori cu renume in Biserica primara. Au fost doar simpli mestesugari care au cunoscut greutatile castigarii existentei, suferintele provocate de persecutie, dar si riscurile asumate pentru a-l ajuta pe Pavel in lucrarea sa. Totusi, prin devotamentul lor ei au zidit biserica asa cum poate nu au facut-o alti crestini contemporani lor mai dotati si mai influenti.
Cei doi nu au lucrat in linia intai ca apostolii, ci doar in linia a doua. Insa lucrarea lor a ramas peste timp. Nu ni se spune despre Acuila si Priscila ca ar fi creat probleme in Biserica primara. Dimpotriva, raportul Bibliei despre cei doi contine doar lucruri bune. Daca este ceva deosebit care este de admirat la Acuila si Priscila este unitatea: ei au vietuit impreuna, au lucrat impreuna, au calatorit impreuna si au zidit biserica impreuna. Niciodata despartiti, niciodata unul la stanga, iar celalalt la dreapta.
Desigur, lucrarea in echipa nu inseamna doar colaborarea sotilor cu sotiile lor. Lucrarea in echipa nu presupune in mod obligatoriu sa fii casatorit. Dumnezeu poate folosi orice fel de parteneriat in lucrarea Sa. Insusi Domnul Iisus i-a trimis pe ucenicii Sai in lucrare doi cate doi. De ce este mai bine sa lucram in echipa decat sa lucram singuri? Raspunsul ni-l ofera Cuvantul lui Dumnezeu:
„Mai bine doi decat unul, caci iau o plata cu atat mai buna pentru munca lor. Caci, daca se intampla sa cada, se ridica unul pe altul; dar vai de cine este singur si cade, fara sa aiba pe altul care sa-l ridice!”
( Eclesiastul 4,9.10 )
Lori Balogh
