„Sa nu va certati pe drum!”
( Geneza 45,24 )
Cu totii traim pe aceeasi planeta, care este casa noastra comuna. Respiram acelasi aer, pe care Creatorul ni-l ofera gratuit si fara nicio restrictie. Ne traim viata sub acelasi soare, care ne lumineaza si ne incalzeste pe toti, fie buni, fie rai. Suntem alcatuiti din aceeasi tarana a pamantului si avem aceeasi scanteie de viata primita de la Izvorul vietii. Cu toate acestea, nu toti avem acelasi orizont, nu toti avem aceeasi viziune asupra lumii si vietii si nu toti avem aceleasi valori. Sau, chiar daca valorile multora dintre noi sunt comune, ele sunt ordonate diferit de la un om la altul.
Diferentele, indiferent de natura lor, reprezinta cauza celor mai multe conflicte, neintelegeri si tensiuni care apar in relatiile dintre oameni. De cand exista lumea noastra, de la caderea primilor nostri parinti, omenirea a cunoscut prea putin, mult prea putin timp de pace si armonie si prea mult, mult prea mult timp de tensiuni, conflicte si razboi.
Lumea noastra este asemanatoare unui om bolnav de furunculoza: unde pui degetul si apesi putin, acolo tasneste „puroiul” conflictelor: in familie, la locul de munca, in scoala, intre vecini, intre etnii, intre popoare…in Biserica. Si in Biserica? Adica acolo unde oamenii pretind ca sunt calauziti de acelasi Duh al lui Dumnezeu si au acelasi Model de vietuire in Persoana lui Iisus? Tocmai acolo apar conflicte unde oamenii sunt invatati sa priveasca in aceeasi directie si cu acelasi dor in suflet, asteptand revenirea in slava a Mantuitorului lumii?
Da, chiar si acolo, in Biserica, apar neintelegeri, tensiuni si conflicte. Si aceasta se intampla pentru ca Biserica nu este un club select al unor oameni sfinti, neatinsi de „lepra” pacatului. Biserica este un spital in care unii sunt vindecati, altii raman bolnavi cronici pana la moarte, iar altii sfarsesc la morga. Biserica nu este un muzeu de sfinti numai buni de pus in rama, ci mai degraba este un atelier in care sunt slefuite pietrele vii pana cand acestea capata forma si aspectul dorit de marele Maestru. Biserica nu este un magazin de bijuterii scumpe, demne de a fi admirate, ci este un cuptor aprins in care temperatura creste pana cand aurul curat e separat de zgura fara valoare.
Cine nu crede ca in Biserica lui Christos ar putea exista neintelegeri si conflicte, sa citeasca mai cu atentie Evangheliile si sa observe atmosfera care exista in mica grupa a ucenicilor Domnului – Biserica crestina in primele ei zile de existenta.
Dupa o predica a Mantuitorului cu semnificatii profunde, in care El a vorbit despre Sine ca fiind „Painea vietii”, „Painea vie”, pe care trebuie sa o manance orice om care doreste mantuirea ( vezi Ioan 6,48.51 ), multi dintre ucenicii Sai s-au poticnit de vorbirea Lui si L-au parasit. Sa nu ne imaginam ca a fost o despartire calma, eleganta. Ioan ne spune ca acesti ucenici nemultumiti „carteau impotriva vorbirii acesteia” ( Ioan 6,61 ), ceea ce presupune critica distructiva, tensiune si conflicte verbale. Asadar a fost o despartire zgomotoasa, in care s-au rostit cuvinte grele si acuzatii, care au ranit sufletul sensibil al lui Iisus.
Peste un timp, in ultima Sa calatorie spre Ierusalim, unde avea sa fie arestat, judecat si condamnat la moarte, Domnul Iisus a trecut cu grupa ucenicilor Sai prin Capernaum. Evanghelistul Marcu ne spune ca acolo s-a intamplat ceva nedorit, dar real: „Apoi au venit la Capernaum. Cand era in casa, Iisus i-a intrebat: „Despre ce vorbeati unul cu altul pe drum?” Dar ei taceau, pentru ca pe drum se certasera intre ei, ca sa stie cine este cel mai mare.” ( Marcu 9,33.34 )
Credeti ca aceasta a fost singura ocazie in care ucenicii s-au certat, desi traisera aproape trei ani si jumatate in preajma lui Iisus si-L avusesera ca Model de vietuire zi de zi? Nicidecum! Cu putin timp inainte de intrarea in Ierusalim, ucenicii par sa uite complet invatatura Domnului cu privire la adevarata maretie: „Daca vrea cineva sa fie cel dintai, trebuie sa fie cel mai de pe urma din toti si slujitorul tuturor.” ( Marcu 9,35 ).
Si ucenicii se cearta din nou, de data aceasta conflictul aparand din cauza cererii fiilor lui Zebedei, Iacov si Ioan ( conform relatarii lui Marcu ) sau a mamei lor ( conform relatarii lui Matei ): „Invatatorule, am vrea sa ne faci ce-Ti vom cere.” El a zis: „Ce voiti sa va fac?” „Da-ne”, I-au zis ei, „sa sedem unul la dreapta Ta si altul la stanga Ta cand vei fi imbracat in slava Ta.” ( Marcu 10,35-37 )
Era de asteptat ca ceilalti ucenici sa reactioneze fatza de aceasta cerere? Desigur, dar nu in felul acesta: „Cei zece, cand au auzit lucrul acesta, au inceput sa se manie pe Iacov si pe Ioan” ( Marcu 10,41 ). Ne putem imagina ca mania celor zece ucenici nu a fost doar o emotie interioara, ci ea s-a exteriorizat in cuvinte dure, aspre si neprietenoase rostite catre cei doi ravnitori dupa pozitii privilegiate.
Ce putem spune insa despre Biserica primara, care a continuat sa duca lumii mesajul Evangheliei dupa inaltarea la cer a Mantuitorului? Se pare ca cei mai multi dintre noi avem o imagine idilica despre aceasta Biserica. Dar oare aceasta este imaginea ei reala?
Intr-adevar, cartea Faptele apostolilor ne zugraveste o Biserica vie, in plina dezvoltare, plina de Duhul Sfant, o Biserica ce a inteles misiunea ei de a duce Evanghelia pana la marginile lumii cunoscute. Insa aceasta Biserica nu era desavarsita. Ea nu era inca o Biserica biruitoare, ci una luptatoare, confuntata cu lipsuri, ispite si lupte cu fortele raului din exteriorul si interiorul ei.
In epistolele sale, apostolul Pavel aminteste de unele dezbinari care existau in Biserica crestina din Corint: „Cat despre mine, fratilor, nu v-am putut vorbi ca unor oameni duhovnicesti, ci a trebuit sa va vorbesc ca unor oameni lumesti, ca unor prunci in Christos. V-am hranit cu lapte, nu cu bucate tari, caci nu le puteati suferi; si nici acum chiar nu le puteti suferi, pentru ca tot lumesti sunteti. In adevar, cand intre voi sunt zavistii, certuri si dezbinari, nu sunteti voi lumesti si nu traiti voi in felul celorlalti oameni de lume?” ( 1 Corinteni 3,1-3 )
Scriindu-le credinciosilor din Galatia, acelasi apostol include certurile, zavistiile si dezbinarile in categoria „faptelor firii pamantesti”, adaugand la sfarsitul listei o afirmatie transanta: „Va spun mai dinainte, cum am mai spus, ca cei ce fac astfel de lucruri nu vor mosteni Imparatia lui Dumnezeu.” ( Galateni 5,21 )
Afirmatia lui Pavel ne surprinde cu atat mai mult cu cat el insusi a cazut in plasa unor neintelegeri si tensiuni cu unul dintre colaboratorii sai cei mai apropiati – Barnaba. E posibil sa existe certuri, tensiuni si neintelegeri chiar la varf, intre liderii Bisericii? Chiar intre cei care sunt priviti ca stalpi ai Bisericii si modele pentru marea masa a credinciosilor?
Da, este posibil! Scriptura este foarte obiectiva si relateaza nu doar lucrurile bune care s-au petrecut in vietile copiilor lui Dumnezeu, ci si caderile lor, partile lor vulnerabile si lipsurile lor. Tocmai aceasta obiectivitate a Bibliei este o dovada ca Scriptura nu este opera unor minti omenesti inteligente care, oricat de luminate ar fi, sunt totusi subiective, ci ea este opera lui Dumnezeu care prezinta vietile oamenilor in alb si negru, cu lumini si umbre, cu realizari si esecuri.
Iata ce ne relateaza doctorul Luca despre neintelegerile care au aparut intre Pavel si fostul sau mentor Barnaba: „Dupa cateva zile, Pavel a zis lui Barnaba: „Sa ne intoarcem si sa mergem pe la fratii din toate cetatile in care am vestit Cuvantul Domnului, ca sa vedem ce mai fac.” Barnaba voia sa ia cu el si pe Ioan, numit Marcu, dar Pavel socotea ca nu este bine sa ia cu ei pe acela care ii parasise din Pamfilia si nu-i insotise in lucrarea lor. Neintelegerea aceasta fost destul de mare ca sa-i faca sa se desparta unul de altul. Barnaba a luat cu el pe Marcu si a plecat cu corabia la Cipru. Pavel si-a ales pe Sila si a plecat dupa ce a fost incredintat de frati in grija harului Domnului. El a strabatut Siria si Cilicia, intarind bisericile.” ( Fapte 15,36-41 )
Sa ne imaginam ce efect nedorit a avut aceasta neintelegere la varf atat pentru membrii bisericilor, dar mai ales pentru necrestinii care au aflat despre ea, comentand: „Voi sunteti crestini sau ce sunteti? Voi, care sunteti lideri ai Bisericii, vreti sa-i convingeti pe pagani ca religia crestina este o religie a iubirii, dar voi tocmai de iubire duceti lipsa. Daca voi nu va intelegeti, ce pretentii sa mai ai de la oamenii de rand? Intai impacati-va, rezolvati-va problemele si apoi veniti la noi sa ne convingeti ca religia voastra este mai buna decat a noastra.”
Pentru crestinii Bisericii primare aceasta neintelegere majora intre Pavel si Barnaba, care i-a determinat sa mearga pe cai diferite in lucrarea de vestire a Evangheliei, avea o conotatie si mai grava. Cine era de fapt Barnaba? Ei bine, Barnaba a fost liderul care l-a scos pe Saul din Tars din izolarea in care ajunsese, riscand si garantand pentru el, pentru ca acesta sa fie primit cu deplina incredere de Biserica si liderii ei.
Dupa convertirea lui Saul pe cand se indrepta spre Damasc, a existat o incercare a acestuia de a intra in legatura cu conducatorii Bisericii. Luca relateaza despre aceasta incercare: „Cand a ajuns la Ierusalim, Saul a cautat sa se lipeasca de ucenici, dar toti se temeau de el, caci nu puteau sa creada ca este ucenic. Atunci Barnaba l-a luat cu el, l-a dus la apostoli si le-a istorisit cum, pe drum, Saul vazuse pe Domnul, care i-a vorbit si cum la Damasc propovaduise cu indrazneala in Numele lui Iisus.” ( Fapte 9,26.27 )
Oare gestul lui Barnaba de a-l lua sub aripa sa ocrotitoare la inceputul vietii de credinta, cand nimeni nu-l privea cu incredere, nu ar fi trebuit sa-l determine pe Saul sa evite cu atat mai mult aceasta neintelegere? Daca Barnaba, mentorul sau, a dat dovada de empatie si spirit de toleranta fatza de el, oare Saul nu ar fi trebuit sa procedeze la fel in relatia cu Marcu, trecand cu vederea faptul ca acesta ii parasise in momentele cele mai grele?
Da, e firesc sa ne punem astfel de intrebari, noi, cei care stam in „arena” si privim cum se lupta pentru victorie adevaratii sportivi. De pe margine e usor sa emitem judecati severe, putem arunca vina asupra unuia sau altuia, putem da verdicte. Insa indiferent cum judecam noi acest incident din mijlocul conducerii Bisericii primare, cert este ca – si faptul este confirmat de inspiratia biblica! – ambele echipe care s-au format: Saul – Sila si Barnaba – Marcu, au lucrat cu succes, fiind calauzite de Duhul lui Dumnezeu in lucrarea de predicare a Evangheliei.
Paradoxal, ceea ce parea a fi o „bila neagra” pentru Biserica si liderii ei, pare sa fi fost in realitate o adevarata binecuvantare. Practic, lucrarea de predicare a Evangheliei s-a dublat, formandu-se nu una, ci doua echipe care au lucrat eficient in zone diferite.
De ce apar astfel de neintelegeri in sanul Bisericii, acolo unde ar fi trebuit sa existe armonie desavarsita? Nu este dorinta arzatoare a Tatalui ca toti sa fim una, cum Tatal, Fiul si Duhul Sfant sunt una? Exista doua situatii care pot genera conflicte si neintelegeri intre oameni, in general, si intre crestini, in special. O prima situatie este aceea in care doi oameni ( sau grupuri de oameni, etnii, popoare, confesiuni, religii ) au valori complet diferite.
Priviti la cei doi fii ai lui Isaac: Iacov si Esau! Cat de diferiti erau cei doi, desi erau gemeni, primisera aceeasi educatie si avusesera aceleasi conditii de trai si de dezvoltare! Raportul biblic ne spune ca Iacov „era un om linistit, care statea acasa in corturi”, in timp ce Esau „a ajuns un om indemanatic, un om care-si petrecea vremea mai mult pe camp.” ( Geneza 25,27 )
Pana aici nimic de condamnat! E numai firesc ca oamenii sa fie deosebiti, diversitatea facand ca lumea in care traim sa fie mai interesanta si mai atragatoare. Problema apare atunci cand diferentele dintre oameni sunt de natura morala. Iar in viata lui Esau si a lui Iacov aceste diferente de natura morala sunt evidente.
Daca pentru Iacov dreptul de intai nascut reprezenta o valoare inestimabila pe care o dorea cu orice pret si pe care o privea ca pe un privilegiu divin, pentru Esau acelasi drept nu valora mai nimic. Cat valora pentru Esau dreptul de intai nascut se poate vedea din schimbul pe care a fost dispus sa-l faca cu fratele sau: dreptul de intai nascut in schimbul unei farfurii cu ciorba de linte. „Atunci Iacov a dat lui Esau paine si ciorba de linte. El a mancat si a baut, apoi s-a sculat si a plecat. Astfel si-a nesocotit Esau dreptul de intai nascut.” ( Geneza 25,34 )
Diferenta de valori morale s-a putut vedea in tot restul vietii celor doi frati. Daca Esau a ales deliberat sa devina poligam, casatorindu-se cu doua femei canaanite idolatre si cu o a treia, o femeie ismaelita ( vezi Geneza 26,34; 28,9 ), Iacov a avut sincera intentie de a fi monogam, iubind-o si dorind-o de sotie doar pe Rahela. Iacov a devenit poligam fara voia lui, fiind inselat de socrul sau, Laban. Daca Esau, biruit de ura fatza de fratele sau, ar fi fost capabil sa-l ucida, daca ar fi avut ocazia, Iacov a regretat greselile facute, s-a pocait profund si a incercat sa le repare.
In cazul celor doi frati, diferentele dintre valorile morale pe care si le-au insusit a stat la baza conflictului dintre ei si care, mai tarziu, s-a transmis si la descendentii lor: poporul Israel si cel edomit. Exista insa si o alta situatie generatoare de neintelegeri si conflicte intre oameni si chiar intre membrii aceleiasi biserici: valorile sunt aceleasi, insa difera ierarhizarea lor. Scara valorilor mele difera de scara valorilor tale, desi avem valori comune.
Dar sa ne intoarcem la neintelegerile aparute la varful Bisericii primare intre cei doi lideri marcanti si influenti: Saul si Barnaba. Aveau cei doi lideri aceleasi valori morale? Desigur! Ambii Il iubeau pe Dumnezeu si Biserica Sa; amandoi erau dispusi sa se sacrifice pe ei insisi pentru inaintarea Evangheliei; amandoi iubeau dreptatea si ordinea, dar si ingaduinta si spiritul de toleranta. De ce atunci s-a ajuns la o neintelegere atat de mare incat cei doi au luat-o pe cai complet separate?
Motivul a fost acela ca, desi valorile lor erau comune, ele nu erau asezate in aceeasi ordine in mentalitatea si filozofia de viata a celor doi. Pavel, ca fost fariseu, tinea la dreptate ca la o mare valoare morala. De aceea, el nu dorea sa continue colaborarea cu un om care ii parasise la greu, asa cum s-a intamplat cu Marcu. Dar Pavel era si un om ingaduitor, fapt care reiese din continutul epistolelor sale. E suficient sa citim Romani cap. 14, intitulat „Ingaduinta crestineasca”, pentru a ne da seama ca Pavel iubea spiritul de toleranta si chiar predica despre el.
Doar ca in cazul relatiei cu Marcu, scara valorilor lui Pavel avea in frunte dreptatea si abia mai apoi spiritul de toleranta. In cazul lui Barnaba, lucrurile stateau invers. Si el iubea dreptatea, insa spiritul de toleranta era inaintea dreptatii. Barnaba era un om mai mult aplecat spre ingaduinta si har, in timp ce Pavel era un om mai mult aplecat spre dreptate si corectitudine.
Ambele: si spiritul de dreptate si cel de toleranta sunt valori bune si isi au izvorul in Dumnezeu. Diferenta dintre Pavel si Barnaba a constat doar in ordinea in care cele doua valori erau asezate in mentalul lor. Avand valori morale comune, desi asezate diferit pe lista prioritatilor, Dumnezeu a putut sa-i foloseasca pe amandoi in lucrarea Sa.
Intr-un copac, oricat de falnic ar fi, nu exista doua frunze identice. Si totusi toate frunzele lucreaza spre binele copacului si al omului. In zapada care cade peste pamant nu exista doi fulgi de nea identici. Si totusi fiecare fulg contribuie la frumusetea peisajului de iarna.
In rugaciunea rostita de Iisus inainte de patimile si moartea Sa, El I-a cerut Tatalui: „Ma rog ca toti sa fie una, cum Tu, Tata, esti in Mine si Eu in Tine, ca si ei sa fie una in Noi, pentru ca lumea sa creada ca Tu M-ai trimis.” ( Ioan 17,21 ) Domnul nu S-a rugat ca toti urmasii Sai sa fie identici, ci ei sa fie uniti in pofida diversitatii lor. Dumnezeu nu doreste uniformitate, ci unitate in diversitate.
Intelepciunea de a vietui in unitate, chiar daca suntem diferiti in familie, Biserica si societate, nu inseamna sa renuntam la valorile noastre morale, pe care ni le ofera Dumnezeu in Cuvantul Sau, ci sa le asezam intr-o ordine care sa se potriveasca cu ordinea persoanei pe care o iubim. Si pe cine ar trebui sa iubim mai mult decat pe Dumnezeu si pe semenul nostru?
„Nu va certati pe drum!” ( Geneza 45,24 )
„Daca este cu putinta, intrucat atarna de voi, traiti in pace cu toti oamenii.” ( Romani 12,18 ) Lori Balogh
